Nu se mai ştie când şi-au strâns mâinile pentru prima dată. Cândva în secolul trecut, în orice caz. Gestul a devenit parte din ritualul unor martori care, separat sau împreună, au văzut multe: concedieri de antrenori şi arestări, furtuni de vestiar şi uragane de peluză, istericale şi istoricale. A plouat şi a nins cu meciuri peste amândoi. S-a schimbat mileniul, s-au schimbat polii de putere ai fotbalului, s-au schimbat unele reguli de joc. Ei au rămas totuşi. Au adunat riduri, cicatrice şi trofee, au trecut de la miere la fiere şi înapoi, dar în linii mari sunt la fel. Cu banderola pe mână, cu tribuna vuind la succes şi bombănind la eşec. Cu piciorul pe minge, cu mintea la următorul hop. Longevivi şi celebri, gata să se confunde cu nişte culori şi imnuri. Pupi şi Pupone. Nume de alint, care trimit mai degrabă la un cuplu de comici, la un tandem de circ a cărui meserie e bufonada perpetuă, chiar şi când în spatele măştii tristeţea sapă tranşee pe obraji.

Pupi are o robusteţe prea puţin latină. Certificatul lui de naştere confirmă una dintre marile descoperiri ale ştiinţei: s-a aflat leacul împotriva oboselii. Nu e nevoie de pilule, terapii pretenţioase, relaxări departe de lume şi de stres. Nu, ajunge să te uiţi la Pupi şi să faci la fel. Dacă poţi. Reţeta e simplă: îţi dilaţi plămânii şi te transformi într-un Forrest Gump de flanc, care nu întreabă şi nu contestă. Şarje, kilometri, deposedări, centrări, fuga înapoi, fuga înainte, şarje, kilometri, deposedări. Pupi e o creatură hibridă, la răspântia dintre tractoraş şi om, un generos nu doar cu propriile energii, ci şi cu banii din care cheltuie cu nemiluita pentru vitregiţi. În vestiar, Pupi degajă autoritatea lăsată prin testament de Giuseppe Bergomi, chiar dacă nu ridică tonul, nu dă cu pumnul în masă şi nu înşfacă pe nimeni de guler. Chiar aşa, de mult nu s-a mai văzut un străin - şi fundaş pe deasupra - care să domine cu atâta blândeţe.

Pupone seamănă cu Pupi doar la longevitate. În rest, a ieşit din cu totul alt calapod. Pupone e uneori solar, alteori irascibil şi mereu cu ochii în căutarea cuiva care trebuie să-l admire şi să-l iubească. Dacă Pupi are o fidelitate de paznic canin, în Pupone înfloresc toate trăsăturile creatorului: e imprevizibil, conflictual, schimbător şi din când în când genial. Cu fiecare an care i se aşază în cârcă, efortul fizic i se pare ceva dizgraţios, aproape nedemn. Talentul îi permite orice, inclusiv riposte dure în faţa antrenorilor sau crampe dictatoriale pe teren. Pe tine, suporter, te bucură, nu-i vorbă. Însă uneori te amărăşte până la nevroză. Şi vine, inevitabil, momentul când îţi juri că ţi-l scoţi de la inimă. Ei bine, chiar când eşti gata să-l lepezi în sfârşit din braţe, chiar în punctul acela fragil unde adoraţia basculează spre ură, chiar în secunda renegării, Pupone îţi scoate din joben o pasă ca o rază de soare roman sau o scorneală balistică şi te domesticeşte. Uite-aşa, printr-un bombeu bine folosit, printr-un rist care şterge mingea cu nonşalanţa şmecheră a binecuvântaţilor.

Pupi şi Pupone. Aţi ghicit, Javier Zanetti şi Francesco Totti. S-au văzut ultima dată alaltăieri, cu Pupone pe post de gazdă. Roma - Inter s-a terminat 4-0, de parcă asta ar conta. Contează, în schimb, că-i vom mai vedea dându-şi mâinile. Nu se ştie de câte ori, dar lucrurile vin şi se duc atâta de grăbit, încât fiecare rendez-vous al martorilor trebuie preţuit ca un strop de apă vie.