Zgomotul rotilor de tren invartindu-se haotic pe niste sine ruginite nu a putut acoperi aseara fundalul sonor asigurat de firma-fantoma ce a distribuit petarde si pocnitori sub Grant. Nu au fost brichete, drept urmare nu s-a mai dat stingerea inainte de timp. S-a mai auzit decat fosforul betelor de chibrit scartaind apasator, intr-un sincron perfect cu mult asteptatele injuraturi la adresa lui Mirel.

Suntem obisnuiti cu obscenul, cautam mizeria cu orice pret. Fanii tabloidelor se inghesuie pe stadioane, pregatiti sa dea frau liber in cateva ore, intr-un weekend muribund, frustrarilor adunate de-a lungul unei saptamani nenorocite. Daca ar emigra in Anglia doar un sfert din asa-zisii ultrasi autohtoni, ar transforma in doar o vizita pe Anfield coplesitorul “You’ll never walk alone” in “You’ll never fuck alone”.

Oare ce a primat aseara? Fotbalul sau primatele? Inconjurati de ura, de rautate, de vulgaritate si de incultura, cei ce, teoretic, ar fi trebuit sa detina rolul principal au fost pusi in umbra de “marii coregrafi” ai tribunelor. Cand bannerele rasiste iau locul unul tackling, cand o injuratura este strigata cu patos pe mii de voci de jumatate de stadion mai ceva ca bucuria unui gol de la centrul terenului, cand “m..e” si “va f…em” devin mai populare si mai mediatizate ca aplauzele la intrarea echipelor pe gazon, atunci ne indreptam cu pasi repezi spre trecutul preistoric. Pentru ca unor precambrieni trogloditi li se permite sa-si bata joc de noi, restul. Cei multi. Care contam. Care vrem sa ne mai bucuram de fotbal. Care injuram zilnic, dar nu facem un modus vivendi din asta. Care nu vrem sa fim “f..uti” de o mana de cercopiteci cu patru clase, pusti acneici sau intelectuali fara teluri ce-si varsa naduful vietii lor frustrante in cadru organizat.

Locul doi decis de o bricheta in “Liga lui Mitica” in sezonul trecut, evolutia entuziasta din dubla cu Galata si zeci de calcule cu rezultate invariabil optimiste dupa tragerea la sorti a grupelor Ligii Campionilor. Gigi visand la banii Ligii, jucatorii la banii patronului si DNA-ul la banii din parca prea mediatizata valiza. Doar scurte popasuri in drumul spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Arthuro sau Kapetanos? Dayro Moreno sau Lovin? Hagi, Lacatus sau Dorinel? Sa atac, sa ma apar? Sa raspund la sms? Sa-l ignor? Sa fiu umil, sa arunc o piatra sau sa plec cu capul sus? Hagi, Lacatus sau Dorinel? Suntem prea defensivi? Sau poate atacam prea mult? Sa pasam si in fata? Nu se poate mai mult in lateral? Sau in spate? Sa facem si din Cupa Romaniei un obiectiv sau sa mai amanam un an? Sa fim ironici? Sa radem? Sa plangem? Sa multumim divinitatii sau patronului la victorii? Sa blamam cerurile sau arbitrii la infrangeri? Doar intrebari puse pe lungul drum spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Bayern, Fiorentina, Lyon, Otopeni, Gloria Buzau, Otelul, Poli Iasi. Echipe ce au netezit drumul spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Umilirea antrenorilor. Umilirea lui Rica, cel ce traieste pentru rosu-albastru mai mult decat toti nepotii lui Gigi pentru actiunile primite cadou. Palma data de Dorinel lui Semedo, tapul ispasitor pentru infrangerea de aseara, identificat in numai 15 minute. Palmele ce-l mangaie parinteste pe Nicolita dupa fiecare 10.000 de metri alergati haotic si ineficient, ce se transforma in praful aruncat in ochii celor ce sufera pentru culori. Doar adevaruri ce ni se dezvaluie de-a lungul drumului spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Pana nu e prea tarziu, lasa, Gigi, Steaua, fie si doar sa incerce sa renasca din propria cenusa.

Pe un stadion unde ca sa poti nimeri un arbitru cu bricheta trebuie fie sa te cheme Gheorghe Guset, fie sa fii al dracului de norocos, Dinamo si Steaua au mimat cu stangacie derby-urile de alta data, iar in final au varsat lacrimi amare in pocalul suferintei, din care au sorbit cu patos Clujul, Urziceniul si Timisoara.

Kapetanos si-a pus semnatura pe inimile suporterilor stelisti cand “cainii” de-abia incepeau sa amusineze importanta partidei, si se parea ca zeii vor cobori din Olimp pentru a-l unge cu ambrozie pe cel ce face vizite la muntele Athos mai des decat staretul manastirii. Au mai fost cateva ocazii, o bara, inca una si cam atat.

Nu raman prea multe de spus despre acest “el clasico” al spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. Suporterii nu s-au batut prin tribune, ci au impresionat doar prin eternele bannere ce au emanat un miros fetid de incultura. Borcea parca si-a pierdut din gratie si nu a mai incantat mii de retine cu dansuri lascive. Badea s-a intretinut cu Tariceanu, venit in plina campanie electorala pentru a-si etala nurii (ce coincidenta) ca o fata de la pagina 5, in timp ce, in coltul opus, Basescu facea bai de multime sub privirile incruntate ale ultrasilor. Trup si suflet pentru culori. Alb-rosu, rosu-albastru. Nu conteaza. Vinul are acelasi gust si la Doi Cocosi, si la Golden Blitz. Iar Gigi… bravul Gigi probabil a plecat la 1-0, nervos ca grecul pe care il vrea exilat in Liga a III-a puncteaza la capitolul eficacitate, nonsalant si imperturbabil, precum predecesorii sai Pepe Moreno sau Thereau, la fel de iubiti de printul din Pipera. Viitorul nu suna deloc bine pentru Kapetanos. Pentru ca Gigi stie ca trebuie sa te feresti de grecul care iti face cadouri.

Diaconu nu mai opreste meciul. Nu mai ingenuncheaza. Nu mai plange. Brichetele nu-l mai ating, cum nu l-au atins nici atacurile lui Borcea dinaintea partidei. Doar Florin Lovin mai e acolo, langa el. Dar nu mai jubileaza ca la meciul cu Rapid. Nu-i mai face marcaj nici arbitrului, nici adversarilor. Acum pare pierdut, pare a fi doar prieten cu fotbalistii, nicidecum un inchizator de clasa, cum il lauda cunoscatorii fenomenului.

Mai sunt 6 minute. Din inaltul cerului, Haldan suspina si Adrian Cristea (Ronaldinho la antrenamente, Bâlba pe teren) egaleaza. Degeaba. “Unicul capitan” nu se bucura. Si nici Cristi, Vasile, Mircea, Dorinel, Gigi, Traian sau Valeriu. Pentru ca a fost un derby de povestit nimanui.