Chelsea 2004, Fiorentina 2010… Timp de sase ani fostul briliant nu a invatat nimic din palmele primite de la Mourinho, Kenyon & co. si s-a afundat incet in nisipurile miscatoare in care s-a aventurat sa paseasca fara a se gandi macar daca, de pe margine, i se va mai arunca vreun colac de salvare. Nepasare? Probabil. Inconstienta? Cu siguranta. Cand cazi de pe soclu si, totusi, ai puterea sa revii, faci tot ce-ti sta in putinta sa nu dai drumul firelor invizibile care inca te mai sustin. Nimic mai gresit in cazul de fata. Intre cocaina de la Chelsea si sibutramina de la Firenze nu este nicio diferenta acum, cu toate ca una se prizeaza si cealalta se “ia cu apa”, ca paracetamolul.  Decat de substanta. Rezultatul testului? Pozitiv. Lectia invatata? Negativ.

Povestea micului print pe care multi il vedeau capabil sa-l detroneze pe adevaratul “Rege”, Hagi, se va incheia, mai mult ca sigur, cu exilul sau fotbalistic. Nimic mai grav ca, la o varsta la care bati la portile maturitatii sportive, obisnuit cu lumina reflectoarelor, sa te scufunzi intr-un anonimat vecin cu imaginea haurilor infernului lui Dante. Exista ceva POZITIV? Evident. Si rezultatul testului (probabil si al testului B), si ca urmari: plus 17 milioane de galbeni europeni in cont. Merita insa sa-ti arunci in recycle bin viata doar pentru a le putea zambi zeflemitor londonezilor care au vrut sa te vada falit? La intrebarea asta i-ar putea raspunde lui Mutu doar Mike Renton, personajul principal din Trainspotting, un film cu substanta cu si despre “substante” si “consumatori”. Daca ar fi urmarit filmul si, mai ales, monologurile de la inceput si de la sfarsit ale lui Ewan McGregor, ar fi vazut ca si un dependent in toata puterea cuvantului - nu un consumator ocazional, de weekend -, e capabil sa aleaga intr-un final viata. Dar acesta era doar un baiat fara bani care se refugiase in lumea aparent fara iesire a substantelor interzise. Insa cand cluburile londoneze de fite deschid portile spre o lume prafuita unui personaj  care stie si cum e sa te plimbi cu yachtul, nu doar sa-l privesti, salivand, in poze, o biata pastila de slabit nu inseamna mai nimic pe drumul spre pierzanie pe care il alege azi.

Cand toata povestea se va fi sfarsit si mass-media va da uitarii “episodului sibutramina” cautand alte VIP-uri carora sa le invadeze viata, atunci probabil Mutu va realiza cat de mult a pierdut. Trist este ca s-ar putea sa fie prea tarziu sa aleaga viata, sa aleaga o cariera, sa aleaga o familie. Si sa-si aminteasca, sefeistic vorbind, viitorul sau intr-o lumina roz, bantuit de imaginea hulpava a lui “ce-ar fi fost daca…”. Chiar, ce-ar fi fost daca Mutu si-ar fi incheiat, intr-adevar, cariera la Fiorentina, dar la fluierul final al unui meci demonstrativ, in aplauzele zecilor de mii de fani care, si in aceste momente delicate, inca ii striga numele: “Il Fenomeno”?