Zgomotul rotilor de tren invartindu-se haotic pe niste sine ruginite nu a putut acoperi aseara fundalul sonor asigurat de firma-fantoma ce a distribuit petarde si pocnitori sub Grant. Nu au fost brichete, drept urmare nu s-a mai dat stingerea inainte de timp. S-a mai auzit decat fosforul betelor de chibrit scartaind apasator, intr-un sincron perfect cu mult asteptatele injuraturi la adresa lui Mirel.

Suntem obisnuiti cu obscenul, cautam mizeria cu orice pret. Fanii tabloidelor se inghesuie pe stadioane, pregatiti sa dea frau liber in cateva ore, intr-un weekend muribund, frustrarilor adunate de-a lungul unei saptamani nenorocite. Daca ar emigra in Anglia doar un sfert din asa-zisii ultrasi autohtoni, ar transforma in doar o vizita pe Anfield coplesitorul “You’ll never walk alone” in “You’ll never fuck alone”.

Oare ce a primat aseara? Fotbalul sau primatele? Inconjurati de ura, de rautate, de vulgaritate si de incultura, cei ce, teoretic, ar fi trebuit sa detina rolul principal au fost pusi in umbra de “marii coregrafi” ai tribunelor. Cand bannerele rasiste iau locul unul tackling, cand o injuratura este strigata cu patos pe mii de voci de jumatate de stadion mai ceva ca bucuria unui gol de la centrul terenului, cand “m..e” si “va f…em” devin mai populare si mai mediatizate ca aplauzele la intrarea echipelor pe gazon, atunci ne indreptam cu pasi repezi spre trecutul preistoric. Pentru ca unor precambrieni trogloditi li se permite sa-si bata joc de noi, restul. Cei multi. Care contam. Care vrem sa ne mai bucuram de fotbal. Care injuram zilnic, dar nu facem un modus vivendi din asta. Care nu vrem sa fim “f..uti” de o mana de cercopiteci cu patru clase, pusti acneici sau intelectuali fara teluri ce-si varsa naduful vietii lor frustrante in cadru organizat.

Locul doi decis de o bricheta in “Liga lui Mitica” in sezonul trecut, evolutia entuziasta din dubla cu Galata si zeci de calcule cu rezultate invariabil optimiste dupa tragerea la sorti a grupelor Ligii Campionilor. Gigi visand la banii Ligii, jucatorii la banii patronului si DNA-ul la banii din parca prea mediatizata valiza. Doar scurte popasuri in drumul spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Arthuro sau Kapetanos? Dayro Moreno sau Lovin? Hagi, Lacatus sau Dorinel? Sa atac, sa ma apar? Sa raspund la sms? Sa-l ignor? Sa fiu umil, sa arunc o piatra sau sa plec cu capul sus? Hagi, Lacatus sau Dorinel? Suntem prea defensivi? Sau poate atacam prea mult? Sa pasam si in fata? Nu se poate mai mult in lateral? Sau in spate? Sa facem si din Cupa Romaniei un obiectiv sau sa mai amanam un an? Sa fim ironici? Sa radem? Sa plangem? Sa multumim divinitatii sau patronului la victorii? Sa blamam cerurile sau arbitrii la infrangeri? Doar intrebari puse pe lungul drum spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Bayern, Fiorentina, Lyon, Otopeni, Gloria Buzau, Otelul, Poli Iasi. Echipe ce au netezit drumul spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Umilirea antrenorilor. Umilirea lui Rica, cel ce traieste pentru rosu-albastru mai mult decat toti nepotii lui Gigi pentru actiunile primite cadou. Palma data de Dorinel lui Semedo, tapul ispasitor pentru infrangerea de aseara, identificat in numai 15 minute. Palmele ce-l mangaie parinteste pe Nicolita dupa fiecare 10.000 de metri alergati haotic si ineficient, ce se transforma in praful aruncat in ochii celor ce sufera pentru culori. Doar adevaruri ce ni se dezvaluie de-a lungul drumului spre pierzanie al celei mai iubite echipe din tara.

Pana nu e prea tarziu, lasa, Gigi, Steaua, fie si doar sa incerce sa renasca din propria cenusa.

Pe un stadion unde ca sa poti nimeri un arbitru cu bricheta trebuie fie sa te cheme Gheorghe Guset, fie sa fii al dracului de norocos, Dinamo si Steaua au mimat cu stangacie derby-urile de alta data, iar in final au varsat lacrimi amare in pocalul suferintei, din care au sorbit cu patos Clujul, Urziceniul si Timisoara.

Kapetanos si-a pus semnatura pe inimile suporterilor stelisti cand “cainii” de-abia incepeau sa amusineze importanta partidei, si se parea ca zeii vor cobori din Olimp pentru a-l unge cu ambrozie pe cel ce face vizite la muntele Athos mai des decat staretul manastirii. Au mai fost cateva ocazii, o bara, inca una si cam atat.

Nu raman prea multe de spus despre acest “el clasico” al spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. Suporterii nu s-au batut prin tribune, ci au impresionat doar prin eternele bannere ce au emanat un miros fetid de incultura. Borcea parca si-a pierdut din gratie si nu a mai incantat mii de retine cu dansuri lascive. Badea s-a intretinut cu Tariceanu, venit in plina campanie electorala pentru a-si etala nurii (ce coincidenta) ca o fata de la pagina 5, in timp ce, in coltul opus, Basescu facea bai de multime sub privirile incruntate ale ultrasilor. Trup si suflet pentru culori. Alb-rosu, rosu-albastru. Nu conteaza. Vinul are acelasi gust si la Doi Cocosi, si la Golden Blitz. Iar Gigi… bravul Gigi probabil a plecat la 1-0, nervos ca grecul pe care il vrea exilat in Liga a III-a puncteaza la capitolul eficacitate, nonsalant si imperturbabil, precum predecesorii sai Pepe Moreno sau Thereau, la fel de iubiti de printul din Pipera. Viitorul nu suna deloc bine pentru Kapetanos. Pentru ca Gigi stie ca trebuie sa te feresti de grecul care iti face cadouri.

Diaconu nu mai opreste meciul. Nu mai ingenuncheaza. Nu mai plange. Brichetele nu-l mai ating, cum nu l-au atins nici atacurile lui Borcea dinaintea partidei. Doar Florin Lovin mai e acolo, langa el. Dar nu mai jubileaza ca la meciul cu Rapid. Nu-i mai face marcaj nici arbitrului, nici adversarilor. Acum pare pierdut, pare a fi doar prieten cu fotbalistii, nicidecum un inchizator de clasa, cum il lauda cunoscatorii fenomenului.

Mai sunt 6 minute. Din inaltul cerului, Haldan suspina si Adrian Cristea (Ronaldinho la antrenamente, Bâlba pe teren) egaleaza. Degeaba. “Unicul capitan” nu se bucura. Si nici Cristi, Vasile, Mircea, Dorinel, Gigi, Traian sau Valeriu. Pentru ca a fost un derby de povestit nimanui.

Sa fi fost oare de trefla? Inclin sa cred ca nu. Si cu patru foi nu ar fi fost cu siguranta. De romb? Nici atat. Figuri geometrice doar Dinamo a desenat aseara, dar a facut-o cu o mana tremuranda. De inima rosie? Vasluiul a avut inima, a cedat ficatul. De inima neagra? Probabil. A suporterilor.

Scurt istoric al fascinantei zile de ieri: Romania spune adio coeficientilor grasi care in trecutul apropiat ne-au dat posibilitatea sa aruncam pe masa bogatilor o pereche de asi si pe masuta ponosita a Cupei UEFA o chinta care acum ne trage in jos. Regulile pokerului au fost rescrise. O pereche invinge o chinta. Tragic, comic? Nu. Adevarat.

“Paseiro” nu are nimic in mana si nu se arunca. Nu zice “Pas” ci i se arata usa din spate. Adus cu surle si trambite, pleaca fara sa pupe steagul Rapidului, mai nou ancorat in berna de o multime alb-visinie furibunda. Taher este noua tinta a fanilor: considerat mana moarta din impozantul birou care pana mai ieri purta aroma parfumului lui Copos, este judecat si condamnat. Sentinta? Lapidarea.

La Timisoara si Urziceni stari diferite: unii jubileaza de fericire pentru ca stiau din tur ca nu mai au sanse, asa ca doar se amuza pe seama colegilor de suferinta. Pentru ca nici Urziceniul nu a primit carti mai bune. O carte, dar nu de joc, a scos din treningul ponosit de antrenor principal “Bursucul”: “Teoria Conspiratiei”, un mic roman stiintifico-fantastic, cu UEFA in rol principal care protejeaza Hamburgul. Nu imi place Stargate, nu pot sa ma teleportez, nu citesc nici carti de fictiune. Parol!

Vasluiul a vrut, cu putinta au stat mai prost. Dintre toate echipele romanesti din UEFA, ei si Dinamo chiar s-au chinuit sa scoata un rezultat mare. Mai bine trisau. C-asai in poker. Porumboiu mai si marise potul: 20.000 de euro. Mesenii nu s-au grabit insa sa smulga jetoanele din mana patronului asa ca totul se reporteaza. Pentru cand, oare?

Dinamo a jucat. A incercat, mai mult! Au avut ocazii, dar n-au avut si ocazia. Lucian nu e Dorin, Bratu nu e Mutu, Cristea nu e de acolo si Rednic nu e Lucescu. Caruia, apropos, ii face Borcea ochi dulci. Oare lui “Il Luce” ii place Turcu’, dupa aventurile din Imperiul Otoman? Poate aflam. La urmatorul campionat de poker in 5, cu 5 maini false, 5 aruncari si o chinta penala!

Zarurile au fost aruncate?

O adunatura de cercetatori idealisti, un selectioner cu mana iute si o gasca de salahori obositi, cu salopete soioase, buzunare rupte, bagaj limitat de cunostinte, dar fini maestri ai glumelor invatate “la o samanta” in fata blocului si exersate cu succes de-a lungul timpului intai pe minore vinovate de a-si fi pus o fusta prea scurta sau un decolteu prea adanc si, mai apoi, pe jurnalisti, au dat tonul apocalipsei.

Masele usor de manipulat, gospodinele iubitoare de telenovele si stiri macabre, bunicutele credincioase si anarhistii de ziua a saptea isi fac cruci largi, scuipa-n san si se roaga pentru iertarea sufletelor noastre ratacite. Cer clementa protonilor si se inchina acceleratorului de particule. Mintile luminate care vor sa se ia de piept cu divinitatea dau asigurari ca totul e sub control. Incep sa cred ca nu. Gauri negre s-au format pe 6 si pe 10 septembrie. Si nu oriunde, ci deasupra Clujului si, mai apoi, tocmai in Feroe. “Suntem urmariti”, si-a spus Piturca-n barba. Si-a facut cruce invers si toate ideile tactice s-au dematerializat. Unii vor sa creeze materie din nimic. Altii cauta nimicul din materie. Din cea cenusie.

“Si cel ce e fara de pacat sa arunce primul piatra”

Cand esti finul unui preacuvios cu mai multe drumuri la muntele Athos decat Mitropolitul Ardealului, nu ai pacate. Ofrandele aduse ortodoxiei sunt mai eficiente decat cel mai alb-dalb dero din lume. Constient de atuurile detinute, pui mana pe piatra. Si arunci. In spatele tau, piosi, alti apostoli rad complice si fluiera versete pe ritmuri orientale invatate in lacasuri de cult din Ferentari sau de la periferia Brasovului. Ca jurnalist, ai doar o sansa. Sa fugi. Oricum tu esti satana care haituieste trimisii lui Piti pe pamant. Si meriti sa fii supus oprobiului public. Sa fii pedepsit prin lapidare, cu Mirel in rol de calau. Sa fii biciuit de vocea taioasa a preacuviosului Victor, Bogdan sa-ti cante prohodul cu o voce guturala si Gabriel sa aduca ultimele omagii sotiei.

Zarurile au fost scapate din mana

… si vestiarul a fost pierdut printre degete. Castelul din carti de blackjack s-a prabusit. Atuurile se mai numara pe un abac vechi, ros de vremuri. Vremuri in care nu eram asa credinciosi si nu ne rugam pentru victorie inainte de un meci cu Feroe, Liechtenstein sau Luxemburg mai ceva ca pentru un castig la loterie. Vremuri in care o fosta gubernie a Imperiului tarist inca isi cauta identitatea fotbalistica si Danilevicius inca nu stia sa se bucure cand marcheaza. Vremuri in care Feroezii nu aveau sarbatori nationale, pentru ca luau de la cinci in sus, si nici nu-si permiteau sa zambeasca ironici sau sa se haituiasca o echipa ai carei jucatori uita trecutul, dar nu sunt capabili sa-si faca un prezent. Piturca vede spectacol, vede inca sanse, vede o luminita. Luminita de la capatul tunelului in care vor niste nebuni sa-l conceapa in vitro pe fratele mai mic al Big Bangului. Noi vedem crispare, indolenta, teama, lipsa de determinare, automultumire si ridicol. Nu mai avem carti castigatoare. Si, de trisat, din pacate, nu prea avem cum. Nationala e intr-o pasa proasta (parerea unora) sau de-a dreptul intr-o gaura neagra, dupa cum spun altii. Concluzie? Experiment reusit. Big Bang-ul lui Piturca se anunta a fi un succes de proportii.

Asa sa ne-ajute acceleratorul de particule!