Zgomotul rotilor de tren invartindu-se haotic pe niste sine ruginite nu a putut acoperi aseara fundalul sonor asigurat de firma-fantoma ce a distribuit petarde si pocnitori sub Grant. Nu au fost brichete, drept urmare nu s-a mai dat stingerea inainte de timp. S-a mai auzit decat fosforul betelor de chibrit scartaind apasator, intr-un sincron perfect cu mult asteptatele injuraturi la adresa lui Mirel.

Suntem obisnuiti cu obscenul, cautam mizeria cu orice pret. Fanii tabloidelor se inghesuie pe stadioane, pregatiti sa dea frau liber in cateva ore, intr-un weekend muribund, frustrarilor adunate de-a lungul unei saptamani nenorocite. Daca ar emigra in Anglia doar un sfert din asa-zisii ultrasi autohtoni, ar transforma in doar o vizita pe Anfield coplesitorul “You’ll never walk alone” in “You’ll never fuck alone”.

Oare ce a primat aseara? Fotbalul sau primatele? Inconjurati de ura, de rautate, de vulgaritate si de incultura, cei ce, teoretic, ar fi trebuit sa detina rolul principal au fost pusi in umbra de “marii coregrafi” ai tribunelor. Cand bannerele rasiste iau locul unul tackling, cand o injuratura este strigata cu patos pe mii de voci de jumatate de stadion mai ceva ca bucuria unui gol de la centrul terenului, cand “m..e” si “va f…em” devin mai populare si mai mediatizate ca aplauzele la intrarea echipelor pe gazon, atunci ne indreptam cu pasi repezi spre trecutul preistoric. Pentru ca unor precambrieni trogloditi li se permite sa-si bata joc de noi, restul. Cei multi. Care contam. Care vrem sa ne mai bucuram de fotbal. Care injuram zilnic, dar nu facem un modus vivendi din asta. Care nu vrem sa fim “f..uti” de o mana de cercopiteci cu patru clase, pusti acneici sau intelectuali fara teluri ce-si varsa naduful vietii lor frustrante in cadru organizat.

Zarurile au fost aruncate?

O adunatura de cercetatori idealisti, un selectioner cu mana iute si o gasca de salahori obositi, cu salopete soioase, buzunare rupte, bagaj limitat de cunostinte, dar fini maestri ai glumelor invatate “la o samanta” in fata blocului si exersate cu succes de-a lungul timpului intai pe minore vinovate de a-si fi pus o fusta prea scurta sau un decolteu prea adanc si, mai apoi, pe jurnalisti, au dat tonul apocalipsei.

Masele usor de manipulat, gospodinele iubitoare de telenovele si stiri macabre, bunicutele credincioase si anarhistii de ziua a saptea isi fac cruci largi, scuipa-n san si se roaga pentru iertarea sufletelor noastre ratacite. Cer clementa protonilor si se inchina acceleratorului de particule. Mintile luminate care vor sa se ia de piept cu divinitatea dau asigurari ca totul e sub control. Incep sa cred ca nu. Gauri negre s-au format pe 6 si pe 10 septembrie. Si nu oriunde, ci deasupra Clujului si, mai apoi, tocmai in Feroe. “Suntem urmariti”, si-a spus Piturca-n barba. Si-a facut cruce invers si toate ideile tactice s-au dematerializat. Unii vor sa creeze materie din nimic. Altii cauta nimicul din materie. Din cea cenusie.

“Si cel ce e fara de pacat sa arunce primul piatra”

Cand esti finul unui preacuvios cu mai multe drumuri la muntele Athos decat Mitropolitul Ardealului, nu ai pacate. Ofrandele aduse ortodoxiei sunt mai eficiente decat cel mai alb-dalb dero din lume. Constient de atuurile detinute, pui mana pe piatra. Si arunci. In spatele tau, piosi, alti apostoli rad complice si fluiera versete pe ritmuri orientale invatate in lacasuri de cult din Ferentari sau de la periferia Brasovului. Ca jurnalist, ai doar o sansa. Sa fugi. Oricum tu esti satana care haituieste trimisii lui Piti pe pamant. Si meriti sa fii supus oprobiului public. Sa fii pedepsit prin lapidare, cu Mirel in rol de calau. Sa fii biciuit de vocea taioasa a preacuviosului Victor, Bogdan sa-ti cante prohodul cu o voce guturala si Gabriel sa aduca ultimele omagii sotiei.

Zarurile au fost scapate din mana

… si vestiarul a fost pierdut printre degete. Castelul din carti de blackjack s-a prabusit. Atuurile se mai numara pe un abac vechi, ros de vremuri. Vremuri in care nu eram asa credinciosi si nu ne rugam pentru victorie inainte de un meci cu Feroe, Liechtenstein sau Luxemburg mai ceva ca pentru un castig la loterie. Vremuri in care o fosta gubernie a Imperiului tarist inca isi cauta identitatea fotbalistica si Danilevicius inca nu stia sa se bucure cand marcheaza. Vremuri in care Feroezii nu aveau sarbatori nationale, pentru ca luau de la cinci in sus, si nici nu-si permiteau sa zambeasca ironici sau sa se haituiasca o echipa ai carei jucatori uita trecutul, dar nu sunt capabili sa-si faca un prezent. Piturca vede spectacol, vede inca sanse, vede o luminita. Luminita de la capatul tunelului in care vor niste nebuni sa-l conceapa in vitro pe fratele mai mic al Big Bangului. Noi vedem crispare, indolenta, teama, lipsa de determinare, automultumire si ridicol. Nu mai avem carti castigatoare. Si, de trisat, din pacate, nu prea avem cum. Nationala e intr-o pasa proasta (parerea unora) sau de-a dreptul intr-o gaura neagra, dupa cum spun altii. Concluzie? Experiment reusit. Big Bang-ul lui Piturca se anunta a fi un succes de proportii.

Asa sa ne-ajute acceleratorul de particule!