Chelsea 2004, Fiorentina 2010… Timp de sase ani fostul briliant nu a invatat nimic din palmele primite de la Mourinho, Kenyon & co. si s-a afundat incet in nisipurile miscatoare in care s-a aventurat sa paseasca fara a se gandi macar daca, de pe margine, i se va mai arunca vreun colac de salvare. Nepasare? Probabil. Inconstienta? Cu siguranta. Cand cazi de pe soclu si, totusi, ai puterea sa revii, faci tot ce-ti sta in putinta sa nu dai drumul firelor invizibile care inca te mai sustin. Nimic mai gresit in cazul de fata. Intre cocaina de la Chelsea si sibutramina de la Firenze nu este nicio diferenta acum, cu toate ca una se prizeaza si cealalta se “ia cu apa”, ca paracetamolul.  Decat de substanta. Rezultatul testului? Pozitiv. Lectia invatata? Negativ.

Povestea micului print pe care multi il vedeau capabil sa-l detroneze pe adevaratul “Rege”, Hagi, se va incheia, mai mult ca sigur, cu exilul sau fotbalistic. Nimic mai grav ca, la o varsta la care bati la portile maturitatii sportive, obisnuit cu lumina reflectoarelor, sa te scufunzi intr-un anonimat vecin cu imaginea haurilor infernului lui Dante. Exista ceva POZITIV? Evident. Si rezultatul testului (probabil si al testului B), si ca urmari: plus 17 milioane de galbeni europeni in cont. Merita insa sa-ti arunci in recycle bin viata doar pentru a le putea zambi zeflemitor londonezilor care au vrut sa te vada falit? La intrebarea asta i-ar putea raspunde lui Mutu doar Mike Renton, personajul principal din Trainspotting, un film cu substanta cu si despre “substante” si “consumatori”. Daca ar fi urmarit filmul si, mai ales, monologurile de la inceput si de la sfarsit ale lui Ewan McGregor, ar fi vazut ca si un dependent in toata puterea cuvantului - nu un consumator ocazional, de weekend -, e capabil sa aleaga intr-un final viata. Dar acesta era doar un baiat fara bani care se refugiase in lumea aparent fara iesire a substantelor interzise. Insa cand cluburile londoneze de fite deschid portile spre o lume prafuita unui personaj  care stie si cum e sa te plimbi cu yachtul, nu doar sa-l privesti, salivand, in poze, o biata pastila de slabit nu inseamna mai nimic pe drumul spre pierzanie pe care il alege azi.

Cand toata povestea se va fi sfarsit si mass-media va da uitarii “episodului sibutramina” cautand alte VIP-uri carora sa le invadeze viata, atunci probabil Mutu va realiza cat de mult a pierdut. Trist este ca s-ar putea sa fie prea tarziu sa aleaga viata, sa aleaga o cariera, sa aleaga o familie. Si sa-si aminteasca, sefeistic vorbind, viitorul sau intr-o lumina roz, bantuit de imaginea hulpava a lui “ce-ar fi fost daca…”. Chiar, ce-ar fi fost daca Mutu si-ar fi incheiat, intr-adevar, cariera la Fiorentina, dar la fluierul final al unui meci demonstrativ, in aplauzele zecilor de mii de fani care, si in aceste momente delicate, inca ii striga numele: “Il Fenomeno”?

Ieri, la primul cantat al cocosilor, nici nu ma gandeam ca baietii nostri se vor apropia de poarta celui ce incearca fara succes sa le calce pe urme mai cunoscutilor Coupet sau Frey. Adept al pariurilor pierzatoare, as fi mers totusi pe un egal, doar de dragul de a pierde 3 lei noi la Pariloto, echivalentul unui desert copios la camera deputatilor sau al unei pensii a unei batrane peste care vremea trece parca prea incet.

Am avut victoria in mana, dar am scapat-o printre degete. De ce?

Pentru ca am fost cocosi 20 de minute si pui de Crevedia restul partidei.

Pentru ca Mutu a fost timorat de prezenta lui Mourinho, probabil, si nu a aratat decat ca inca il deranjeaza sa paraseasca scena inainte sa cada cortina. Nu conteaza faptul ca nici cu ajutor de la sufleuri nu se mai regaseste si se pierde in mijlocul frazei.

Pentru ca acelasi Mutu trebuie sa invete de la Goian cum si cand sa loveasca mingea cu capul. Da, acelasi cap pe care-l foloseste cand citeste Dostoievski.

Pentru ca Marica a facut un singur lucru notabil pe gazonul de la Constanta , exceptand executiile de efect, nereusite, de altfel, de la antrenamente: a gresit crampoanele si s-a dezechilibrat oferind o scena demna de filmele mute ale lui Chaplin, derutand, astfel, debusolata aparare franceza, fapt ce i-a permis lui Florentin Petre sa deschida scorul.

Pentru ca am avut doar un Gabi Muresan pe teren. Dar a facut si el o greseala. A incercat sa-i paseze in minutul 78 lui Marica, un “cocosel pe patine”. Bineinteles, s-a pierdut si a pierdut. Contactul cu balonul, cu gazonul, cu suporterii. A avut in schimb onoarea de a lua mai apoi loc pe banca de rezerve. Prea tarziu.

Pentru ca Lobont este imperial atunci cand vezi mingea in plasa si te face sa versi berea pe canapeaua din sufragerie, spre disperarea consoartei, cand nu se aude vreo tema muzicala demna de filme horror pe fundal.

Si, nu in ultimul rand, pentru ca Piturca nu a avut curajul sa ii lase pe ai nostri sa se dea cocosi pana la capat ci a aprobat, tacit, metamorfoza acestora, dupa numai 18 minute, in niste puisori de-abia iesiti din gaoace. Cocosei. Si, cand printre cocosii galici sunt si doi ulii, Ribery si Gourcouff, ai sansele batranicii de mai sus la o pensie de fost demnitar sforaitor in sedintele plenului.

Marti. Ora 19:32. Sunt plictisit. Teribil de plictisit. Deschid calculatorul cu ochii pe jumatate inchisi, si apas aleatoriu pe tastele prafuite. Nu se intampla nimic. Doar imi apar in fata cuvinte lipsite de sens care incearca sa dea nastere primului meu blog aici, in blogosfera ProSportista.
Cu toate acestea, nu reusesc sa incropesc o fraza menita sa atraga atentia publicului larg. Mainile imi amortesc, neuronii refuza sa coopereze, si incet-incet reazlizez ca blogul meu poate deveni un kitsch. Nu am idei in clipa de fata, am in schimb, in general, multe pareri. Care, odata aruncate in internet, este imposibil sa nu deranjeze. Chiar si pe mine ma deranjeaza unele opinii ale mele. “Doamne, dar chiar ca puteam fi mai acid de-atat!”.

Cine sunt? Scrie in scurta descriere pe care o gasiti in pagina.

De ce sunt (aici)? Pentru ca ma deranjeaza multe lucruri. Si daca ma deranjeaza vreau sa nu le tin in mine, ca sa nu ma consum si fac, Doamne-fereste vreun atac cerebral. Pentru ca imi plac multe alte lucruri. Si daca-mi plac vreau sa fiu euforic, exuberant si sa dau orbeste cu degetu-n tastatura, bucuros ca am ce scrie si de bine. Pentru ca tot ce e mizer in tara asta ma deranjeaza. Tot ce e putred in lumea fotbalului, presa scrisa, politica sau televiziune imi starneste curiozitatea. Prostia ridicata la rang inalt imi face pielea de gaina si imi violeaza materia cenusie mai rau decat scartaitul cretei pe tabla. Traim in Romania, o tara care nu ne poate oferi in momentul de fata decat un raport natalitate / mortalitate infantila categoric favorabil optiunii aflate in dreapta balantei, manele, interlopi, preoti ce poarta crucea invers, falsi formatori de imagine, nunti intre copii cu nume de masini straine, “brichete”, “valize”, mitici, nasi, fini, depunctari cu cantec si cantece fara ritm.

Aici pun punct postului cu numarul UNU. Deja am scris prea mult, m-am plictisit pana si pe mine. De maine, va voi plictisi in schimb pe voi.