Cocoşu’ roşu

16 feb 2018 515 afişări Comentează şi tu Blog

Ce înseamnă „peste 3-4 ani mă voi întoarce la Dinamo!”.

Că nu şi-a vândut sufletul pe doi-trei arginţi în plus sau că rămâne legat prin mii de fire şi azi de suporterii echipei la care a învăţat abecedarul fotbalului. Că loialitatea îl caracterizează până-n vârful unghiilor şi că toate tricourile donate pentru cauzele nobile din Ştefan cel Mare le-a trimis prin curierul sufletului. Că lesa-l trage de-acum spre casă. Spre prima casă.

Ce mai înseamnă “peste 3-4 ani mă voi întoarce la Dinamo!”, declaraţie acordată colegului Elsion Vaso, de la Digisport.

Înseamnă că nu viaţa l-a condus pe el, ci el şi-a ghidonat cariera. A încasat cu demnitate croşeele venite pe ton aspru când le-a dat cu flit selecţionerilor, dar şi-a pus tacticos pe braţ textila. Purtată de Bergodi, Signori, Favalli, Negro, Nesta, Fernando Couto şi alţi semizei...

Poate că Fane nu e cel mai mare patriot, dar în ochii şi urechile spectatorilor şi telespectatorilor de la SkySport, Rai sau alte antene italiene s-a văzut o etichetă în roşu, galben şi albastru şi s-a auzit rumeno de peste 300 de ori! În Europa şi prin Serie A! Da, Serie A! Poate un xerox palid al campionatului din anii ’80 – ’90, dar locul în care grupul te respinge doar dacă te simte că mimezi fotbalul. Dar peste 300!?

Peste 300 de meciuri, ca o Albinuţă? Da, Albinuţă, aşa i se zicea la juniorii lui Dinamo. “Din toate clinciurile mingea rămânea la el, aduna tot, nu pierdea niciun duel. Şi aşa i-a rămas porecla mult timp”, deschide un geam spre trecut, pentru ProSport, un fost antrenor de la Dinamo, obişnuit şi acum cu aerul din Ştefan cel Mare.

Mama îl aducea la stadion, mama îl aştepta cu un sandwich XXL şi o miniciocolată cu rom, mama îl ducea acasă. Pe glumele vechiului prieten Hristu Chiacu, drumul părea, la un moment dat, că duce spre nicăieri, ca pentru orice copil care-şi imaginează cum fanii îi sfâşie tricoul pe gard.

Când Albinuţă s-a făcut mare, principalele trăsături de caracter au început să iasă la iveală. Odată cu ele, pe frunte, ai lui de la Dinamo i-au ştanţat porecla Cocoşu’. De prea mult gel împrăştiat pe moţ sau pentru că era mai bătăios ca Movilă şi Andone la un loc… nu se mai ştie. Nici nu mai contează! Contează doar că flerul lui Mircea Rednic l-a transformat din rezervă de fundaş stânga la Dinamo 2... în titular în centrul defensivei, la Dinamo 1, lângă Cosmin Moţi.

Plecat din România când prea mult creier african şi sud-american intra prin efracţie în Liga I, Fane Radu a cunoscut consacrarea unde alţi români au capotat de la micul dejun.

Răzvrătit, introvertit sau mucalit, adversarul FCSB-ului nu şi-a tăiat craca de sub picioare şi a căzut într-un gol imens când a refuzat naţionala. Căpitan la Lazio, în Serie A, cel mai valoros fundaş român din ultimii ani a anticipat că doar arhivarul de la nivelul 3 subsol din FRF îi va mai găsi, peste ani, selecţiile. 

Dar şi-a canalizat toată energia spre o direcţie. Un fel de drum cu prioritate. Aşa a ales. Alegerea lui. La sua scelta! Cusur profesional: greu de identificat. De ce şi pentru ce a optat: lejer de interpretat. Mize: uşor de speculat.

Cocoşu’ are 31 de ani şi, pe Naţional Arena, contra FCSB-ului, şi-a trimis, de pe bancă, spre cei câţiva fani din tribune, câte un zâmbet la cutie. Un zâmbet ca o amprentă digitală, unic şi propriu fiecăruia dintre noi. Şi nu l-a strivit corul de fluierături. De la început. Şi de la final.

Sunt fotbalişti care impresionează pe la 30 de echipe. Sunt fotbalişti care se conectează instantaneu la tradiţia unor formaţii la care nici prin gând nu visau să ajungă. Sunt fotbalişti care fac lin trecerea între două rivale de moarte. Mai sunt şi fotbalişti care mai primesc bilete de încredere de la primii patroni pentru o retragere în glorie. Şi mai sunt fotbalişti care-şi trădează marea iubire doar pentru ca firescul curs al carierei să-i aducă, la un moment dat, înapoi.

Cum e Cocoşu’. Cocoşu' roşu.

Versiune selectata: mobil / standard