Ziua care a trecut ca o săgeată prin faţa ochilor mei

12 iun 2018 298 afişări Comentează şi tu Blog

 Nu mai aveam stare. Parcă nu mai aterizam. Eram obosită. Sau avionul era între două vârste. Mi se părea că şi norii aveau cearcăne adânci. Şi nici cu zâmbetul nu mai puteam lumina tot culoarul. Inima-mi bătea haotic. Vedeam pădurile din apropierea Bucureştiului în culori strălucitoare. Urechile-mi ţiuiau. Petrecusem în Paris, aproape toată noaptea. Fusese un chef pe cinste. Până dimineaţa!

Şi scările tremurau când paşii mă duceau spre armata din salonul oficial. Nu-mi plăceau evenimentele cu fast. Eu vorbeam pe teren. Era forfotă mare. Pocnete. Flori. Probe de microfon. Covor roşu. Oficialităţi. Zâmbete lipite de chipuri cunoscute. Oameni simpli. Voioşi, deschişi. Plini de farmec. Nu-mi era uşor să răspund la întrebări. Dar am făcut-o cum nu se putea mai bine. Totul era învăluit de o magie. Una imperceptibilă până atunci.

Nu mai trebuia să-mi forţez sinapsele pentru a găsi mutări decisive. Pentru Kerber, Muguruza sau Stephens. Totul a curs firesc. Am uitat de haterii care mă luau peste picior cu glumiţe ieftine. Am uitat de sângele care-mi şiroia prin pantofi la antrenamente sau de vremea în care pedalam în gol. Şi am avut şi surprize. Glasul enervant al sirenei de Poliţie mi-a dat fiori. Crezusem că Mercedesul se grăbea ca la raliu, dar fusese doar o farsă fină pusă la cale de Ministerul de Interne. Şi de campioana olimpică la spadă, Loredana Dinu. Am fost amendată pentru depăşirea vitezei la... seriviciu.

Am simţit că lumea mă iubeşte.

Şi cele 20.000 de suflete de pe Arena Naţională. Am trecut în grabă prin intestinele gigantului din mijlocul Bucureştiului şi m-am umplut de speranţă. Am văzut oameni tineri. Familii cu copii. Feţe fericite. Ochi care-şi doreau parcă să-mi spună ceva. 20.000! I-am simţit aproape. Am devenit solista unui cor încropit ad-hoc. Îmi ardeau obrajii. Şi genunchii îmi spuneau: Du-te! Du-te! Du-te!

A fost ziua care m-a chinuit plăcut. Mai voiam doar nişte plopi umbroşi. Mi-era dor de fiecare pală de vânt unduită prin perdelele de la geam. Şi m-am răsfăţat. Mi-am luat vreo trei zile libere.

Acum vreo 50 de ani, pe 11 iunie 2018. A fost ziua care a trecut ca o săgeată prin faţa ochilor mei. Dar a fost şi ziua care m-a încărcat definitiv pentru celelalte trofee de Mare Şlem care aveau să vină. Îmi strâng inima amintirile astea. Nu vreau să plâng. Marea e aceeaşi. Doar luna o stăpâneşte. Valurile sunt acum inaudibile.

Ai adormit, frumoasa mea. Parcă a aţipit şi ceasul ăsta vechi de la mâna mea. E 12 noapte şi, azi, tu, nepoţica mea, îţi sărbătoreşti ziua. 11 iunie 2068.

Mâine te vei duce din nou la antrenament. Aşa cum făceam şi eu. Chiar şi-n zilele mele de naştere. Dar mâine vei avea cu tine, în termobeg, ceva albastru. Patina timpului n-a ocolit-o. Dar sper să-ţi aducă noroc. E o rochiţa dragă mie. Cea purtată în finala de la Paris. Aceeaşi pe care am luat-o pe mine, în grabă, în faţa a 20.000 de oameni. Ei şi toţi cei care m-au privit mi-au dat puterea să-ţi povestesc ţie, de ziua ta, toate astea.

Versiune selectata: mobil / standard