A ajuns fotbalul la Procuratură. Sună ciudat această propoziţie, nu numai pentru microbişti. Până acum, problemele fotbalului, chiar şi cele mai scandaloase, erau dezbătute de suporteri, de jurnalişti, de finanţatori, de antrenori şi jucători. Acum se ocupă de ele procurorii DNA şi judecătorii. Cum a fost posibil? Există, cred, o cauză a acestei deraieri catastrofale, care nu ţine doar de fotbal, priveşte întreaga Românie: lipsa spiritului de corp.

Arbitrii de fotbal sunt un corp. Corpul arbitrilor are structuri de conducere, reguli de admitere şi de promovare. Are o uniformă şi o armă: li se mai spune şi cavaleri, cavaleri ai fluierului. Nu are ceea ce francezii numesc ésprit de corps: conştiinţa apartenenţei la o breaslă, la o elită profesională, mândria de a spune ce eşti înainte de a spune cine eşti. Să ai spirit de corp înseamnă să aperi breasla căreia îi aparţii în faţa atacurilor nejustificate şi denigrărilor din exterior, cât şi să fii neîndurător faţă de abaterile de la codul onoarei comise în interior. Să existe în acel corp destui oameni integri, repere morale şi profesionale, care să-i judece şi să-i pedepsească pe membrii care compromit corpul.

Or, ce făceau Corpodean, Savaniu sau Lică era secretul lui Polichinelle, bine ştiut în mediile fotbalistice. Cine să ia însă măsuri pe linie de organizaţie împotriva acestor „îngeri negri” care spoiau costumul de arbitru? Colegii lor tac chitic de ani de zile, s-ar putea să vedem foarte curând de ce. Şeful Gh. Constantin e, la rândul său, un client de seamă al DNA. Marele fost sindicalist Fl. Prunea aşteaptă şi el să fie chemat în vizită de stat la aceeaşi instituţie. Cine să fi făcut ordine morală printre arbitri? Mitică Dragomir? Mircea Sandu?

Cred că în fotbalul românesc lucrurile se petrec ca într-o comedie cinematografică britanică din anii ’60. Un spărgător înrăit vrea să-şi schimbe viaţa. Se duce la o instituţie care tratează, contra cost, hoţia: deschide un seif, iese de acolo o mână înmănuşată şi îi dă un pumn în gură… Pune mâna pe nişte monede de aur care îl fac să urle deoarece sunt încinse în prealabil etc. Părăseşte instituţia vindecat, dar i se dă un număr de telefon la care să sune în caz de puseu neaşteptat de hoţie. O vreme se descurcă onorabil, dar în faţa unui milion de lire sterline care abia aşteaptă să fie ciordit cedează psihic şi sună. Când aude de sumă şi cât de accesibilă e, îngerul său păzitor cere time-out şi îşi sună superiorul anunţând că nu poate să reziste. Superiorului i se aprind ochii în cap, alarmă, şi e nevoit să-şi sune şeful. În scurtă vreme, tot Institutul pentru Vindecarea Hoţiei e contaminat şi se aşază gospodăreşte la masă cu hoţul pacient ca să pună la cale un plan solid de găbjire a milionului.

Nu există în fotbalul românesc un spirit de corp al jucătorilor. Nici al antrenorilor. Toţi oamenii aceştia fac o meserie cu care câştigă bani, unii nu puţini. Atât. Jucătorii se mută de la un club la altul pe bani mai mulţi, antrenorii pot fi înlocuiţi şi după trei meciuri, aşa că grija lor principală e să câştige bani cât mai mulţi în timp cât mai scurt.

Aşa stau lucrurile şi printre jurnalişti, care nu mai sunt o breaslă, ci o adunătură unde orice porcărie care aduce audienţă şi, deci, bani, e permisă. Şi credeţi că la profesori sau la poliţişti e altfel?
Capacitatea de autoreglementare morală a categoriilor profesionale din România tinde în acest moment spre zero. Şi atunci, educatorul moral al naţiunii devine DNA. O să ajungem să aibă fiecare instituţie cel puţin un procuror DNA pe lângă ea, cum era înainte de ’89 securistul de întreprindere…

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info

“Cine să fi făcut ordine morală printre arbitri? Mitică Dragomir? Mircea Sandu?” - Cristian Tudor Popescu

Hagi? Lucescu? Lucescu jr.? Antrenor străin? Din câte observ, discuţiile legate de noul selecţioner al Naţionalei vizează persoanele, fiecare cu calităţi şi defecte, fiecare cu echipa lui de susţinători în conducerea fotbalului românesc şi printre suporteri. Nu am o opţiune legat de asta, dar pot să formulez un criteriu care mi se pare esenţial: pentru ca îndepărtarea lui V. Piţurcă să însemne într-adevăr o schimbare în fotbalul românesc, o altă epocă, trebuie ca noul antrenor să fie un antrenor de verde, nu de roşu sau albastru. V. Piţurcă este un om de fotbal format înainte de ’89. El a fost învăţat încă de pitic şi junior că una e realitatea de pe teren şi alta cea din tribuna oficială sau din norii de deasupra stadionului. Era vremea Ceauşeştilor microbişti, a potentaţilor comunişti, fiecare cu echipa şi cu jucătorii lui „de suflet“, vremea generalilor, a Miliţiei şi Armatei contrându-se şi pe terenul de fotbal, vremea în care Mitică Dragomir, ultimul susţinător al lui Piţurcă de azi, comanda ca pe halbe golurile de care avea nevoie F.C. Scorniceşti. Prima întrebare a antrenorului către copilul venit la fotbal era: „Ce e taică-tu?“. Dacă n-aveai pe cineva cu umeri laţi, roşii sau albaştri cu stele, care să te susţină, se putea alege praful de cariera ta sportivă, oricât talent ai fi avut. Şi invers, prin toate sporturile puteai admira mediocrităţi împinse în faţă „tovărăşeşte“.

Rezultatele din ce în ce mai proaste înregistrate cu tricolorii de V. Piţurcă se datorează în bună măsură şi grijii pe care fostul selecţioner o are în sânge de a satisface „strategic“ grupurile de interese din jurul Naţionalei. Legat prin tot felul de sfori de clanul Becali, de M. Dragomir, de M. Sandu, I. Lupescu, de întunecata lume subterană a stadioanelor româneşti, Piţurcă era mai preocupat să se „poziţioneze“ bine în această junglă, decât să alcătuiască cea mai bună echipă disponibilă, care să joace cu adevărat fotbal. Modul în care a fost înlăturat în 1999 de la cârma Naţionalei, după ce calificarea fusese obţinută, n-a făcut decât să-i întărească convingerea că important e scorul pe care îl ai la tribuna zero, nu pe tabela de marcaj.

Acest mod de a gândi alterează totul în activitatea unui antrenor: de la tactica pe care încearcă să o impună echipei până la relaţiile profesionale cu jucătorii. Aşa s-a ajuns ca jucători în formă să fie lăsaţi pe dinafară, iar alţii, şefi de bancă la echipele lor de club, să fie „senatori de drept“ la Naţională. Iar tactica de ansamblu a tricolorilor a devenit tot mai închisă, meschină, bicisnică, crispată de obsesia de a nu pierde, de a „ieşi bine“, fie şi dacă joci altceva decât fotbal.

Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber. Fără belciuge în nas de care să poată fi tras. Şi să iubească într-atât fotbalul, încât să nu accepte pentru Naţională altă soartă decât cea hotărâtă pe gazon. Tricolorul fotbalului românesc are nevoie de verde, de verdele ierbii, nu al meselor de cazinou.

“Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber” - Cristian Tudor Popescu