Nu ştiu cum a putut Nadal să piardă la Soderling, n-am văzut meciul. L-am văzut însă apoi pe suedez bătându-l în semifinală pe puternicul Fernando Gonzalez de la scorul de 4-1 pentru chilian în setul cinci şi am priceput cum a putut să câştige la Nadal: Robin Soderling traversează acum la Roland Garros zona vieţii lui de jucător, acea perioadă în care aleargă şi loveşte mingea ca în transă, parcă teleghidat de un antrenor aşezat mult deasupra ultimului rând al tribunei Suzanne Lenglen, atât cele mai îndrăzneţe, cât şi cele mai proaste lovituri ale lui prinzând terenul ca în vis.

Mă gândeam înainte de finală că suedezul e la fel de periculos acum pe terenul de tenis ca un fanatic religios pe câmpul de luptă: un soldat de carieră, fie el şi mareşalul Federer, trebuie să fie foarte atent dacă nu vrea să sară în aer.

Federer însă a venit la Roland Garros cu o armă nouă: umilinţa. Ea l-a ajutat să câştige. Vă amintiţi racheta contorsionată după ce Federer a izbit-o la Miami de cimentul american? Aşa era spaţiul lăuntric al marelui campion cu câteva luni în urmă. De la epopeica înfrângere în faţa lui Nadal în finala de la Wimbledon, Federer trăia o continuă uimire jignită în faţa fiecărui meci pierdut sau chiar a unui adversar care îi lua un set sau două: cum adică, încă n-ai pierdut, încă dai mingea înapoi, încă te baţi cu Roger Federer, care nu e jucător, e de meserie câştigător?

Obişnuit atâţia ani să câştige, să câştige, să câştige mereu, ajungând să joace mai degrabă cu el însuşi, Federer nici nu mai alerga după toate mingile care cereau recuperare in extremis, slais, şpagat, lob. Subconştient, le considera umilitoare, el trebuie să joace şi să câştige fără să se chinuie, în linie, vertical, longilin, superb. De la sine.
Începând cu turneul de la Madrid, Federer a început să vadă jucătorul din faţa lui. Primul meu antrenor, nea Cucu Schmidt, mi-a spus odată, după un set pierdut în faţa unui puşti pe care-l consideram mai „fraier“ decât mine, când aproape plângeam de frustrare: „Mă, vezi că are şi fraierul dreptul să dea în minge…“ Pursângele elveţian a început să adauge umilinţă pe teren talentului său de mare artist.

Condus cu 2-0 la seturi de un Tommy Haas aflat în zi mare, Federer a rămas calm şi a tras ca un câine, dispus acum să se urce şi pe tribună, ca Nadal, ca să trimită o minge înapoi. În semifinală, lovit în plin vreme de aproape două ore de uriaşul Del Potro cu servicii trăznet şi forehanduri măciucă, a suportat cu stoicism defensiva, aidoma lui Cassius Clay în legendarul meci cu George Foreman, pentru ca în clipa în care a simţit că argentinianul se înmoaie, să-l execute cu o eleganţă nemiloasă, marcată şi de scurtele cu efect apăsat, puse uneori chiar la retur.

Astă-iarnă, nu mai speram să văd vreodată reverul cu o mână al lui Federer eficient în faţa unui rever solid executat cu două mâini. Iată însă că se dovedeşte, încă o dată, că problema nu e mâna, ci capul: în noua lui stare psihică, Federer i-a contrat formidabil cu reverul pe Monfils, Del Potro şi Soderling. După finala pierdută la Wimbledon, Federer se plângea de vânt. În finala de la Roland Garros a bătut vântul, a şi plouat, iar Federer a folosit liniştit vântul ca să pună scurte…

Câştigând singurul Grand Slam care-i lipsea, zgura roşie (nu albastră) a Parisului şi egalându-l pe Pete Sampras (care n-a trecut vreodată de sferturi la Roland Garros) la numărul de turnee de Grand Slam câştigate, 14, Roger Federer este, în acest moment, indiscutabil, jucătorul numărul 1 al tuturor timpurilor. Rămâne însă, dincolo de triumf o lecţie de viaţă de neuitat: cu geniul său semeţ, Federer a ajuns până în vârf. Dar ultimul pas, în cer, l-a făcut cu umilinţa…

Nu pot să închei Roland Garrosul meu de anul acesta fără un cuvânt despre Sorana Cârstea. S-au spus multe zilele astea despre tânăra noastră minune, mai puţin, cred, un lucru. Sorana nu vine din foame, n-a suportat umilinţe. Ne-am obişnuit încă din vremea comunismului, ca sportivii de mare performanţă să provină din familii modeste, dacă nu sărace, să traverseze o copilărie amărâtă, pentru a câştiga apoi prin sport, singura lor şansă, bani, recunoaştere, un statut social. Lipsa banilor a ajuns să ni se pară o calitate morală, parte indispensabilă a legendei.

Sorana Cârstea s-a născut într-o familie mai mult decât înstărită. N-a ajuns însă prin baruri, cu maşini şi tipi de fiţe, n-a ajuns o pisi, deşi e drăguţă foc. A muncit din greu pe terenul de tenis, acum joacă superb şi asta vrea să facă în continuare, la 20 de ani. Ea e un fel de Corneliu Porumboiu al tenisului românesc. Poate vom reuşi cu această ocazie să ne mai operăm de o malformaţie rămasă din comunism. Să înţelegem că sărăcia nu e o virtute, iar bogăţia poate să nu fie un păcat.