Ani de zile, am văzut pe teren un „măciucar“, un jucător bazat pe o servă şi o dreaptă năprasnice, însă ciung de rever, cu un voleu nesigur, străin de slais, scurtă sau stop. Un primitiv. Totuşi, chiar şi aşa, „caveman“ a ajuns în două finale la Wimbledon şi a câştigat o dată US Open, fiind, pentru scurt timp, nr. 1 mondial. Apoi s-a plafonat, a rămas în top 10, dar fără vreo performanţă deosebită. N-aş fi crezut că va reuşi să mă convingă să fiu de partea lui într-un meci cu însuşi Domnul Tenis. Însă ce-a făcut Andy Roddick depăşeşte Wimbledonul şi tenisul, e o poveste despre om.
Nenumăraţi tineri jucători consideră, la 17-18 ani, că ştiu totul, că nimeni nu-i mai poate învăţa nimic, că talentul le poate ţine loc de antrenor, de muncă, de condiţie fizică, de orice. Pe de altă parte, am auzit nu o dată că tenisul neînvăţat de mic nu se mai învaţă niciodată la nivel înalt. Că dacă nu faci reverul ca lumea de la început, nu-l mai faci până mori.
Împotriva lui Hewitt, Murray şi Federer, Roddick a călcat în picioare toate „legile“ de acest soi. La 26 de ani, când mulţi îl considerau „terminat“, ajutat de un antrenor necunoscut ca jucător, Larry Stefanky, Andy se naşte a doua oară. Cufundat parcă într-un reactor genetic şi reprelucrat până la celulă, Roddick a ieşit pe iarba londoneză cu alte picioare şi alte mâini, cu care face acum un rever demn de Andre Agassi sau Bjorn Borg. Voleurile i-au devenit adânci şi apăsate, când nu sunt amortizări perfecte la un metru în terenul advers. Fineţuri de neînchipuit până ieri îi pigmentează jocul: slaisuri lungi şi precise, scurte cu efect, demivoleuri amintind de Stefan Edberg sau Henri Cochet. Întreg desenul mişcărilor lui nu mai e colţuros şi ţeapăn, a căpătat racorduri fine, s-a rotunjit, s-a fluidizat.
Şi s-a mai întâmplat ceva. În secunda de după sfârşitul teribilelor înfruntări câştigate cu Hewitt şi Murray, Andy n-a sărit, nu s-a tăvălit, n-a urlat, s-a oprit parcă buimac, uluit, uitându-se spre loja oamenilor lui şi întrebând din ochi: Chiar s-a terminat, nu mai e nimic de jucat? După meciul cu Murray, abia când a ajuns pe treptele vestiarului, Roddick a scăpat geanta de pe umăr şi s-a prăbuşit în genunchi cu mâinile pe faţă: abia atunci victoria îi cădea în cap. Asta pentru că americanul a jucat ca în transă, fără să se gândească la break, set sau meci, preocupat doar să lovească fiecare minge care vine de dincolo cât mai bine. E o uriaşă recondiţionare mentală, care i se datorează cu siguranţă antrenorului Stefanky. Andy Roddick şi antrenorul său mi-au tulburat masiv scepticismul privind posibilităţile omului de a se schimba, de a se reinventa, indiferent de vârstă. Văzându-l cum joacă, îmi venea să mă apuc de mâine de antrenament având ca obiectiv să devin campion mondial la categoria de vârstă plus 80 de ani.
Aşa a ajuns Roddick să aibă un set şi 4 setboluri consecutive pentru 2-0 la seturi în faţa lui Federer. N-am înţeles atunci cum a fost posibil să piardă setul de acolo. Şi nu numai eu, marele John McEnroe, comentator pentru televiziunea britanică al finalei, n-a mai putut să spună decât „I’m shocked“.
Am înţeles însă în setul al treilea. Federer pune o scurtă prea înaltă, la mai puţin de 2 m de fileu, pe dreapta lui Roddick. Americanul vine în sprint spre plasă, ajunge devreme şi alege o soluţie dură: nu lobează, nu pasează în cros, izbeşte din răsputeri mingea cu dreapta ţintind pieptul lui Federer, aflat în apropierea fileului. Federer abia apucă să se ferească de glonţ. Punct Roddick, care nu ridică mâna, nu spune un cuvânt, nu face niciun semn de scuză, îi întoarce spatele lui Federer şi pleacă spre linia de fund. În ce priveşte regulamentul jocului de tenis, Roddick nu a greşit: corpul adversarului face parte din terenul advers şi poate fi luat la ţintă. Un domn însă nu face aşa ceva. Pe Roger Federer, de pildă, nu l-am văzut şi nici nu cred să-l văd vreodată făcând asta cu intenţie. Dacă, furat de miza jocului şi de rapiditatea fazei, totuşi ar trimite mingea în adversar, imediat şi-ar cere scuze cu mâna sus şi faţa rachetei îndreptată spre celălalt. Stefanky i-a schimbat mentalul de joc lui Roddick, dar n-a reuşit să-i schimbe caracterul, din care a ţâşnit acest gest urât, băiatul care, după meciul cu Murray, la întrebarea „Cum ai făcut să câştigi?” declara superb: „I play some tennis, sometimes. It’s like a dream”, transformându-se într-un ins nesimţit până la cinism, lipsit de fairplay şi eleganţă.
Din acel moment, n-am mai crezut în victoria lui Andy. Pentru mine, ceva era scris pe aura lui eterică. Tehnic, se poate spune că a fost învins de cei 50 de aşi reuşiţi de Federer, faţă de numai 27 ai lui. Sau de mingea sărită rău din pământul crăpat de secetă al Wimbledonului, izbită apoi excentric şi cu rama rachetei de Federer, pentru ca să mai sară o dată cu un efect neaşteptat la contactul cu terenul advers, care l-a făcut pe Roddick să trimită afară de la 2 m de fileu dreapta, din aceeaşi poziţie din care ţintise atunci pieptul Domnului Tenis – nu numai cel mai mare, dar şi cel mai elegant până la frumuseţe jucător al tuturor timpurilor.
Andrew Roddick a pierdut finala Wimbledonului pentru că nu a câştigat încă întreaga bătălie cu el însuşi. Iar Roger Federer a învins în ciuda jocului său din câmp inconstant, cu greşeli enorme alternând cu mingi extraordinare, pentru că înfrângerile care l-au făcut să plângă şi să-şi sfărâme racheta a reuşit să le înţeleagă şi să le topească în suflet.
P.S. În ciuda celor care îi cântă prohodul, eu sper din tot sufletul să mai văd cel puţin o finală de Grand Slam Nadal contra Federer.

Nu sunt fan Gică Popescu, dar nici nu-l antipatizez. Îl consider un banal şmecher cu ifose şi scriam asta încă de pe vremea când îşi boteza copilul Nicolas, că Nicolae îi puţea, iar presa îl numea „barometrul” moral al campionatului românesc. După aceea s-a văzut cât de jos putea să meargă „barometrul” ca să ciugulească nişte milioane de dolari. Caz însă deloc special, banal, cum spuneam, în fotbalul românesc.

Ca să-mi pot exprima opinia în cazul colaborării lui Popescu sau Bölöni, sau Cămătaru, sau cine-o mai scăpa pe interval trebuie să fac următoarele enunţuri:
1.    Nu am văzut încă, în 20 de ani de libertate, nicio victimă a turnătoriilor cuiva către Securitate care să vină la televiziune sau la ziar şi să-şi prezinte cazul, cu dovezi din dosarul său de Securitate, la care are acces. Să arate cum a avut de suferit concret în urma delaţiunilor.
2.    Dacă refuzai ferm să colaborezi, în anii 70, 80, Securitatea nu te împuşca, nu te tortura, nu te dădea afară din slujbă. Te lăsa în pace. Că apoi, într-o anume situaţie, altul trecea înaintea ta pentru că el semnase pactul, era un risc pe care ţi-l asumai rămânând cinstit.
3.    Orice om care a scris vreodată o relatare despre alt om şi a înmânat-o nu numai Securităţii, ci şi oricărei alte persoane, fără ştirea celui „scris”, are, din punctul meu de vedere, o problemă gravă de caracter, indiferent de cât de „pozitivă” sau „negativă” era informarea respectivă. Toată viaţa, ce-am scris despre cineva am publicat sau am spus public.

Având în vedere enunţul nr. 1, n-ar fi fost oare mai firesc ca în cazul Gică Popescu, ca şi în atâtea alte cazuri de colaboratori deconspiraţi după 1989, să apară mai întâi măcar o victimă? Un alt fotbalist, un antrenor, un maseur, un medic de lot, care să arate cum a suferit şi să ajungem pe baza declaraţiilor lui la Gică Popescu? Stabilim vinovăţii teoretice fără a avea prejudicii şi persoane lezate? Aceeaşi observaţie în cazul Ladislau Bölöni şi cu atât mai mult în cazul Rodion Cămătaru, cel mai urât mirositor dintre cele trei.

Conform enunţului nr. 2 şi întrucât am trecut şi practic prin protocolul de racolare al Securităţii, când aud pe cineva, recte pe Gică Popescu sau Ladislau Bölöni, spunând „aşa erau vremurile, n-aveai ce să faci, erai obligat să colaborezi, dumneata nu ştii, eşti prea tânăr”, am iarăşi o problemă în legătură cu caracterul respectivului. Popescu forţează chiar mai mult, afirmând că trei dintre notele informative de la dosar nu sunt scrise de el, că au fost plastografiate de Securitate, dar securiştilor nu le-au ieşit p-ul şi j-ul. Asta să i-o spună lui Mutu, că e într-adevăr mult mai tânăr şi poate îl crede - Securitatea nu stătea să imite scrisul tânărului Gică, fie el şi Popescu, avea nevoie de informaţii cât mai exacte, de aceea verifica şi informaţiile olografe prin crosscorelare cu cele date de alţi tunători. Verificarea din trei surse, care e un basm în gazetărie, funcţiona la Securitate. În plus, turnătorii erau şi ei urmăriţi. De aceea, informaţiile în legătură cu starea economico-socială din România pe care le furniza DSS în anii 80 reflectau în general realitatea crudă. Că nu urma nicio măsură realistă la nivel de stat în urma acestor informări, asta e altceva şi a dus la dezastru. Prin urmare, atât Popescu, cât şi Cămătaru, conform enunţului nr. 3, nu au altceva mai bun de făcut decât să explice în ce condiţii au scris notele informative, fie „de bine”, fie „de rău”. Iar Bölöni nu are a explica, decât dacă doreşte, cum a ajuns să semneze un angajament cu Securitatea. Câtă vreme însăşi respectiva instituţie menţionează că fostul mijlocaş al Naţionalei n-a furnizat nici un raport, dovedindu-se necooperant, Bölöni nu are a se simţi vinovat de nimic.

Privind lucrurile din perspectiva prezentului, aceste „dezvăluiri” au ceva desuet şi chiar jalnic. Probabil că mulţi dintre fotbaliştii români au dat cu subsemnatul în secret la Securitate în acele vremuri. Multora nu li se pare nici acum că au făcut ceva deosebit, darămite rău, ceea ce nu-i de mirare, dacă ne gândim că nu li s-a părut nici unor persoane ca Mona Muscă sau Sorin Antohi, care-şi folosesc capul şi la altceva decât la a da gol. Iar în aceşti 20 de ani, straturi peste straturi de jeg s-au aşezat în fotbalul românesc, hoţii şi ticăloşii măreţe, făcute nu în secret, ci cu o nemărginită neruşinare, la scenă deschisă. Credeţi că publicul românesc, tăbăcit de atâta mizerie, o să sară, indignat, zguduit, în urma articolelor de presă privind colaborarea „Gică Popeştilor” cu Securitatea? Haida de.

Aici nu e vorba de Securitate şi de fotbal. E vorba de morală, de locul valorilor şi reacţiei morale în topurile României de azi. Cui îi sunt adresate aceste dezvăluiri? Unui popor care în proporţie de peste 60% nu merge la vot, iar restul îl aleg, şi poate îl vor alege, preşedinte pe un ins având toate datele unei colaborări cu Onorata Instituţie pe lângă care turnătoriile unor fotbalişti disperaţi să mai prindă o plecare în străinătate sunt nişte compuneri şcolăreşti la limba română?