Băşici în palmă. Prima dată când am luat o rachetă în mână am bătut mingea la zidul şcolii cred că vreo trei ore, până seara târziu. A doua zi, în podul palmei şi pe interiorul degetului mare prezentam o frumuseţe de băşici pline cu un lichid limpede, cum aveam să văd după ce s-au spart şi s-au făcut carne vie. Profesioniştii au palma bătucită, pielea se întăreşte în punctele de frecare maximă cu mânerul rachetei. De câte ori am părăsit tenisul pentru lungi perioade de timp, băşicile erau preţul reluării frenetice a jocului. Pentru mine, ele au fost tot timpul semnul amatorismului în tenis.

Băşici în palma lui Rafael Nadal? De neînchipuit. Nu-mi venea să-mi cred ochilor văzându-l pe marele Rafa cu mâna întinsă pe masă, badijonată de medic în setul al doilea cu Del Potro, pentru răni provocate de mânerul Babolatului său colorat ca un şarpe veninos, galben cu negru. De mult nu m-a mai înduioşat aşa o imagine din sport. Superjucătorul era acum un băiat amărât, pedepsit pe nedrept cu nuiaua la palmă, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns genunchii care l-au trădat. Anul trecut, Nadal câştiga fără drept de apel acest turneu, desfăşurat la Toronto. Acum, la Montreal, în faţa păsăroiului de pradă argentin, după luni de întrerupere, spaniolul arăta ca un jucător mare, dar fără meciuri în mâini şi în picioare. Forehanduri trimise afară din poziţii care altădată erau invariabil fatale pentru adversar, backhanduri „scăpate“ sau prea scurte, serviciu „soft“ şi, din când în când, câte o minge sclipitoare marca Nadal. Ceea ce vedeam era normal.

Ani în şir m-au scos din sărite cei care spuneau despre el că e un jucător făcut în laborator, un android îndopat cu substanţe chimice, un drogat. Iată însă că androidul s-a accidentat, a suferit, a stat departe de teren, acum reintră şi îi este greu la început, a ajuns să facă până şi băşici în palmă! E un om, cu trup vulnerabil, cu un psihic care trebuie să se refacă, nu o creatură artificială. Cu atât mai adevărate şi mai frumoase sunt marile lui victorii din ultimii ani, momentele de tenis supraomenesc pe care ni le-a dăruit.

La Montreal a venit să joace ştiind că nu poate câştiga. Dar a intrat pe teren cu aceeaşi determinare, gata să treacă prin tortura meciurilor slabe pe care inevitabil le va mai face o vreme, până când minunatul Nadal, sau poate altul, şi mai frumos, se va naşte din nou.

Al doilea moment de stupoare pentru mine în Masterul Montreal a fost înfrângerea lui Federer în faţa lui Tsonga, după ce condusese cu 5-1 în setul decisiv. Aşa ceva nu-mi amintesc să i se fi întâmplat vreodată lui Roger. Oricât ar părea de paradoxal, vreau să explic asta prin palma rănită a lui Nadal.

În clipa de faţă, Federer a atins culmea carierei sale. A câştigat Roland Garros, şi-a recâştigat titlul la Wimbledon, l-a depăşit pe Sampras, e nr. 1 mondial din toate timpurile. A făcut-o reuşind să-şi scoată din cap nervii, frustrarea, conştiinţa supradimensionată a propriei valori care l-au adus în stare să spargă racheta de ciment, astă-iarnă la Miami. A pus în loc răbdare, luciditate, putere de luptă, a acceptat „umilinţa“ de a juca el, marele Federer, o minge în plus, un ghem în plus, un set în plus cu adversarul, nu doar cu el însuşi. După toate astea, un meci cu Tsonga, Murray sau Del Potro nu mai poate fi pentru Roger Federer o chestiune de viaţă şi de moarte. E firesc ca determinarea fantastică de care a dat dovadă în ultimele luni să mai scadă. Singurul jucător care îl poate sili pe Federer să joace din nou cu dinţii strânşi este un Rafael Nadal ajuns în plenitudinea forţelor. O nouă finală de Grand Slam Federer - Nadal este exact lucrul de care au nevoie amândoi ca să meargă înainte jucând cel mai bun tenis de care sunt capabili.

E greu ca lucrul acesta să se întâmple la US Open după cum am văzut că joacă acum Nadal, terenurile de la Flushing Meadows fiind şi cele care îi plac cel mai puţin spaniolului. Rafa a căzut în mai puţin de trei luni de pe locul 1 mondial pe 3. Dar şi dacă iese din prima sută de jucători, cum i s-a întâmplat la un moment dat lui André Agassi, Rafael Nadal rămâne în conştiinţa lumii alături de Roger Federer, umăr la umăr, la început şi la sfârşit de finală. Perechea Federer - Nadal în meci de dublu cu Povestea şi Timpul.

Nu am fost deloc tolerant cu Adrian Mutu în cazul de doping cu cocaină din 2004. Fiind o supervedetă, influenţa lui asupra comportamentului a sute de mii de tineri români care îşi fac din el un idol este considerabilă şi nocivă. Scriam atunci că el însuşi devine un drog creator de iluzii periculoase – Drogul Mutu. Într-o noapte, Ovidiu Ioaniţoaia mi-a înmânat un poster înrămat cu Mutu în plină acţiune, pe care „Briliantul” semnase „E constructiv să critici şi nobil să ai puterea să ierţi! Cu prietenie, Adrian Mutu”. Un gest frumos, dar care nu m-a convins că Mutu va avea puterea să reziste tentaţiei drogurilor, femeilor, vieţii de noapte care poate distruge un sportiv. Cu trecerea anilor însă, nu aveam decât să constat, cu surprindere şi bucurie, că Mutu s-a salvat ca fotbalist de clasă. A muncit serios, s-a menţinut la un nivel ridicat de joc pe plan internaţional şi a făcut mult, cel mai mult, pentru naţionala României. Încă nişte ani buni el mai poate fi o valoare incontestabilă.

Vine însă acum, ca un bumerang peste timp, decizia Tribunalului de Arbitraj Sportiv: peste 17 milioane de euro are de plătit Mutu lui Chelsea. Averea lui este în jur de 14 milioane euro – decizia TAS îl trimite în groapa datornicilor.
Prizând „praful” alb, Mutu a greşit, incontestabil şi grav. Dar, pentru asta, a primit pedeapsa de suspendare pe 7 luni de la Federaţia Engleză. Clubul Chelsea se confrunta, practic, cu o indisponibilitate a jucătorului Mutu, cumpărat cu bani grei de la Parma, 15,8 mil. lire sterline. Pentru că această indisponibilitate nu era cauzată de o accidentare sau o boală, ci de consumul voluntar de drog, Chelsea ar fi putut să nu-i plătească salariul pe perioada suspendării, lăsându-i însă şansa să se reabiliteze după aceea, atât în faţa conducerii clubului, cât şi a suporterilor englezi – ceea ce Mutu a şi făcut, dar la cluburi din Italia. Pentru că Chelsea lui Abramovici şi Mourinho a ales să-i rezilieze contractul, dându-l pur şi simplu afară. Astfel, românul a fost pedepsit încă o dată pentru aceeaşi vină, ceea ce contrazice un străvechi principiu de drept roman – Non bis in idem -, iar clubul a renunţat, unilaterial, să-şi recupereze investiţia şi daunele de imagine prin prestaţia lui Mutu.

Dacă, totuşi, Mutu trebuie să plătească, e de înţeles că banii nu pot fi puţini. Amenzile şi despăgubirile în fotbalul de azi trebuie să fie pe măsura sumelor la care se ridică transferurile şi salariile jucătorilor, care au ajuns la cote scandaloase, imorale după părerea mea şi, în ultimă instanţă, nesportive. Dar orice sancţiune financiară pentru daune trebuie să aibă şi un sens social. Nu ştiu, n-am reuşit să aflu de nicăieri cum îşi justifică decizia judecătorii care au validat suma de 17 milioane euro, însă o amendă care face un om pulbere, punându-l în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea, ajunge să pedepsească o nedreptate cu alta şi să facă un rău societăţii în ansamblu. De asemenea, rolul de exemplu al sancţiunii, prin care sunt descurajaţi alţi jucători să comită aceeaşi greşeală ca Mutu, este spulberat: în loc să ia aminte, profesioniştii vor fi revoltaţi de ceea ce consideră, pe bună dreptate, un abuz. Nu întâmplător preşedintele clubului Palermo, Zamparini, cel care l-a făcut „ţigan şmecher”, e acum de partea lui Mutu.

Decizia TAS, care e un tribunal european, arată ca o decizie a Justiţiei române, dacă situaţia s-ar fi creat la noi, între, să zicem, Steaua lui Becali sau Rapidul lui Copos şi un jucător valoros, caz în care n-aş fi fost nici pe departe atât de mirat.