6-2, 6-1, 5-2 pentru Soderling. Victor Crivoi se duce pe banchetă ca să aibă de unde să vină înapoi pentru puţinele minute pe care le mai are de petrecut pe teren. Are şi racheta la el. Acolo stă de vorbă cu căpitanul Andrei Pavel. Apoi se întâmplă ceva ce nu m-a făcut deloc să râd: Crivoi râde. De ce, nu cunosc şi nu mă străduiesc să ghicesc.

Îl ştiu de mult pe Victoraş Crivoi. N-a avut o viaţă uşoară în tenis. S-a închegat greu ca jucător de prima sută mondială, muncind ani mulţi cu bani puţini şi fără să aibă de la natură un fizic solid. L-am văzut în meciuri de turneu luptând din răsputeri pentru victorie, cu momente de declic psihic care îl făceau să întoarcă un scor dramatic. Mi se pare un om serios. Aşa că nu am priceput cum putea să râdă atunci când mai avea puţin şi pierdea un punct preţios pentru România în confruntarea cu Suedia. Într-un meci ATP individual poţi să faci ce vrei – poţi să râzi de adversar, de tine însuţi, de soarta crudă sau de pălăriuţa unei doamne din tribună. Te priveşte. Dar când eşti ales să joci pentru supravieţuirea echipei României în Cupa Mondială, când porţi răspunderea pentru ce se va întâmpla cu tenisul românesc la anul, în Cupa Davis, eu, unul, nu ştiu  cum poţi să râzi. Şi râsul lui Victor venea după ce se predase fără luptă, de la bun început, în faţa puternicului Robin Soderling. Păi, dacă e puternic, dacă e finalist la Roland Garros, dacă e nr. 11 mondial… răspund unii. N-are nicio legătură. A fi luptător nu se confundă cu a fi învingător sau învins. Crivoi ar fi trebuit să se agaţe de fiecare minge, să tragă cu dinţii şi la 6-0, 6-0, 5-0 pentru adversar, indiferent cine e el. Fac parte dintre cei care cred că e important cum mori. Dacă ai în faţă un tanc şi în mână doar un pistol, goleşti încărcătorul foc cu foc. Ce-a făcut Soderling la scorul de 7-5, 6-1, 4-0 pentru el, repet, pentru el, în partida cu celălalt Victor, Hănescu? La un voleu a­­mor­tizat al lui Hă­­nescu, şansele fiind minime să-l ajungă, suedezul a dat drumul unui sprint maxim, la limita rupturii musculare, a atins mingea, dar n-a reuşit s-o trimită dincolo. Vă imaginaţi că făcea acelaşi lucru şi dacă scorul era invers.

Mai trist decât faptul că am pierdut şi vom juca la anul în grupa Euroafricană mi se pare faptul că toţi copiii îndrăgostiţi de tenis din România au văzut cum am pierdut.

David împotriva lui Goliath, bătălia mileniilor, s-a mai petrecut încă o dată în finala US Open. Numai că Goliathul de 1,98 m are creier şi caracter, iar David nu e puştiul cu praştia, e regele David.
Juan Martin del Potro a adus în tenisul de azi nu numai un forehand înspăimântător, o „plătică” împuşcată razant cu aproximativ 160 km/h când cros, când long line, şi un serviciu demn de Big Bill Tilden, Newcombe sau Ivanisevici. Nu ştiu dacă Del Potro va câştiga atâtea Grand Slamuri câte are în vitrină Serena Williams, dar aş băga mâna în foc că, deşi arată cum arată, nu va face niciodată ce a făcut marea campioană americană, care văd că şi-a cerut într-un târziu nişte „scuze” mai penibile decât Geoană la Ţebea. Juan Martin este un om profund serios, care îşi trăieşte tenisul cu bun-simţ şi dragoste, cu respect pentru adversar şi pentru public. Îi stă foarte bine alături de Kim Clijsters, o femeie atât de adevărată pe teren încât mi s-a părut mai frumoasă decât Wozniacky, Şarapova şi Dementieva la un loc.

Un loc pentru Federer în Teniseum

Roger Federer n-a mai câştigat şi a 6-a oară consecutiv la Flushing Meadows. Dar primul set al finalei, încheiat cu 6-3 în favoarea elveţianului, poate fi decupat şi pus într-un Teniseum. Parcă vedeam un film proiectat pe repede înainte când lovea Federer, mai tot timpul din drop, atât de iute încât mişcarea nu se desluşea cu ochiul liber. Un fel de trecere în revistă fast forward a istoriei tenisului: forehanduri rotunjite, backhanduri trase cu rigla, voleuri adânci, voleuri-stop, scurte, smash-uri cu efect de pe picioare. Mai lipsea passingul Harry Potter cu spatele, printre picioare, executat în finalul meciului cu Djokovici.
De la 6-3 şi 5-3 pentru Federer, argentinianul de 20 de ani a început să se apropie de Rege minge cu minge. La început, Federer, observând greşeala făcută de Nadal, care, în semifinală, i-a trimis orbeşte pe backhand lui Del Potro stânga lui urcătoare cu efect - la cei 1,98 m ai săi, lui Juan Martin mingea îi venea taman bine pentru un rever plesnit cu două mâini - a coborât jocul, expediind nenumărate slaisuri joase şi tăioase, „la şosete”, pe reverul lui Del Potro. Încet-încet însă, Del Potro a învăţat să răspundă cu o dreaptă inversă nimicitoare slaisurilor lui Federer: era cât se poate de sincer când spunea că el joacă tenis ca să înveţe tenis - chiar şi într-o finală de Grand Slam!

„Plătica atomică” a lui Del Potro

Cu o maturitate excepţională pentru vârsta lui, Del Potro a sesizat şi capcana jocului pe mijlocul terenului, care-l silea să joace „înghesuit”, să nu-şi poată desfăşura în lovituri anvergura de condor. În loc să mai forţeze de acolo, a trimis mingea înapoi cu răbdare aşteptând momentul deschiderii unghiurilor pentru jocul de contre rapide - şi aici l-a biruit pe Federer, cu „plătica” atomică de nereturnat pe hardul rapid de la Flushing Meadows. De când mă uit la tenis n-am văzut o asemenea dreaptă…
Festivitatea de premiere a consemnat, totuşi, şi o victorie a lui Federer - asupra lui însuşi. Lacrimile care-l zguduiau după finala pierdută astă-iarnă la Australian Open au sublimat acum într-un zâmbet deschis, „filosofic” (nu poţi câştiga la infinit) şi felicitări de frate mai mare adresate tânărului său învingător. După ce l-a învins pe Nadal, Del Potro a declarat că e cel mai frumos moment din viaţa lui. După ce l-a îngenuncheat şi pe Federer, vlăjganul din pampas spunea că totul e un vis şi că el e un băiat care-l trăieşte aievea. Părea că totul se termină mâine. Or, eu cred că pentru Juan Martin Del Potro e abia începutul visului, care va dura ani mulţi din istoria jocului de tenis.

După ce l-a îngenuncheat şi pe Federer, vlăjganul din pampas spunea că totul e un vis şi că el e un băiat care-l trăieşte aievea. Părea că totul se termină mâine. Or, eu cred că pentru Juan Martin Del Potro e abia începutul visului, care va dura ani mulţi din istoria jocului de tenis.

„Ţi-e frică de mine? Crezi c-o să te lovesc?”. Serena Williams pare un fel de King Kong în faţa micuţei asiatice americane care o reclamă pe marea campioană pentru injurii şi ameninţare cu moartea. Ca arbitru la linia de fund, Little Li a comis ceva greu imaginabil: a strigat foot fault la serviciul doi al Serenei, la scorul de 6-4; 6-5 şi 30-15 în favoarea lui Kim Clijsters, aflată, deci, la două puncte de victorie. Greşeala de picior constă în călcarea liniei de fund de către jucătorul aflat la serviciu înainte ca mingea să plece din rachetă. Este o semnalizare pe care nu o modifică nici computerul, nici arbitrul principal, pentru că de sus, din scaunul de la centru, ea este practic imposibil de observat. Nici jucătorul în cauză nu poate decât, eventual, s-o „simtă”, n-are cum s-o vadă.

Am mai asistat la o strigare foot fault celebră, în defavoarea lui Marat Safin la Australian Open, dar Marat e rus, nu australian, şi scorul nu era atât de important. Micuţa ochelaristă Little Li a avut „maţele”, cum zic americanii, să strige ce-a văzut la New York, împotriva unei legende vii a sportului american şi mondial, într-o semifinală de Grand Slam, la scorul de mai sus.

Dumnezeu şi înjurăturile Serenei

Nu ştiu dacă a avut şi dreptate, reluarea a fost dintr-un unghi larg faţă de linia de fund. Oricum, Serena nu a contestat decizia, n-a susţinut că nu a greşit, a făcut altceva. I-a comunicat în mod repetat lui Li, aţintind racheta spre ea şi sorbind-o din ochi, că îi va fucking băga fucking mingea pe fucking gât, implicându-l şi pe Dumnezeu în operaţiune („I swear to God”). Pentru asta, („unsportsmanlike conduct”) ţinând seama şi de avertismentul primit de nervoasa Williams la sfârşitul primului set pentru sfărâmarea rachetei, arbitrul principal a dictat împotriva ei punct de penalizare, ceea ce, dat fiind scorul, 15-40, a însemnat meci pierdut. Întrebată la conferinţa de presă dacă are de gând să-i prezinte scuze arbitrei insultate şi ameninţate, Serena a răspuns: „Scuze!? De la mine? Mulţi jucători ţipă la arbitri. Se întâmplă”.

Când îţi uiţi trecutul

Ce-am văzut, de fapt? Am văzut o femeie crispată, frustrată, plină de draci pentru că era învinsă de o mămică. Kim Clijsters a lipsit mai bine de doi ani din tenis pentru că a născut. A avut tăria să plece şi acum are tăria să revină. Şi cum? Bătând tot ce a întâlnit în cale, inclusiv pe sora Serenei, Venus. Aşa ceva nu s-a mai văzut de la aborigena australiană Evonne Goolagong, mama care a câştigat Wimbledonul în 1980. Maternitatea a şters orice urmă a lipsei de antrenament la nivel înalt a excepţionalei Clijsters, înzestrând-o cu o linişte interioară, cu o seninătate cum n-am mai văzut de multă vreme la o jucătoare. Serenă a fost Kim, nu Serena. Dincolo de autocontrolul de care trebuie să dea dovadă orice profesionist, indiferent de deciziile arbitrilor, dincolo de respectul pe care îl datorează publicului şi adversarului, negresa americană a uitat trecutul rasei ei. Condiţia de suboameni pe care au trăit-o oamenii de culoare secole de-a rândul în America. Atitudinea lui Fucking Kong faţă de Little Li depăşeşte tenisul: tu, care eşti o insectă, o nimeni, o amărăşteancă, îndrăzneşti să-mi strigi mie foot fault!? Chiar dacă am făcut-o, trebuia să taci, n-o vedea nimeni. Ştii cine sunt eu, nenorocito? Şi ce dacă te-am înjurat, ce dacă am spus că-ţi bag mingea pe gât, toată lumea face asta cu negrii de pe plantaţie, e ceva obişnuit, nu stă nimeni să ceară scuze unei cioroaice ca tine. Crezi că am să te lovesc? Nici gând, pentru asta ar trebui să exişti, gălbejito, fucking gook.

Descoperiţi deosebirile dintre imaginile alăturate

Şi încă ceva: dacă scorul ar fi fost invers, dacă ar fi fost la un pas de victorie şi nu de înfrângere, mai făcea Serena ce-a făcut? Nu cred. Prin gestul ei, a lipsit-o pe Kim Clijsters de bucuria meritată după un joc excelent, a decepţionat publicul care a plătit să o vadă jucând tenis până la capăt, nu să părăsească terenul.
Pe scurt, marii campioane, adevăratei nr. 1 mondial, nu i-a păsat de nimeni şi de nimic în afara ego-ului ei cât stadionul. Cam tot în vremea în care se petreceau toate acestea la New York, la Românica deputatul Nicolicea o înjura de mamă pe moderatoarea Andreea Creţulescu de la Realitatea TV. Specificul românesc a constat în faptul că, spre deosebire de Williams, care a părăsit terenul imediat după verdictul arbitrului, Nicolicea n-a vrut să se dea dus nici când l-a poftit să plece conducerea staţiei, neputând fi evacuat decât prin încetarea emisiunii.
Vă las pe dvs., stimaţi cititori, să găsiţi alte deosebiri şi asemănări între cele două cazuri.

Declaraţii

„Serena Williams pare un fel de King Kong în faţa micuţei asiatice americane care o reclamă pe marea campioană pentru injurii şi ameninţare cu moartea”

„Serena nu a contestat decizia, n-a susţinut că nu a greşit, a făcut altceva. I-a comunicat în mod repetat lui Li, aţintind racheta spre ea şi sorbind-o din ochi, că îi va fucking băga fucking mingea pe fucking gât”

„(…) negresa americană a uitat trecutul rasei ei. Condiţia de suboameni pe care au trăit-o oamenii de culoare secole de-a rândul în America. Atitudinea lui Fucking Kong faţă de Little Li depăşeşte tenisul: tu, care eşti o insectă, o nimeni, o amărăşteancă, îndrăzneşti să-mi strigi mie foot fault!?”

“Prin gestul ei, Serena a lipsit-o pe Kim Clijsters de bucuria meritată după un joc excelent, a decepţionat publicul care a plătit să o vadă jucând tenis până la capăt, nu să părăsească terenul”

Cel mai periculos lucru pentru selecţionata meşterită de Răzvan Lucescu mi se pare acum ideea că acest egal cu Franţa ar fi aproape o victorie. Mulţumirea de a nu fi pierdut în faţa marii Franţe nu duce la nimic bun. Dacă fotbaliştii noştri nu nutresc în mod sincer un sentiment de frustrare că n-au învins Franţa, viitorul nu cred că sună bine.

În tenis nu te poţi baricada, aşteptând fluierul arbitrului

În tenis, spre deosebire de fotbal, nu există meci egal şi nici limită de timp. Nu poţi să te baricadezi în propria jumătate de teren aşteptând cu sufletul la gură fluierul arbitrului. Dar pericolul de care pomeneam mai sus există şi dacă plasa e la mijlocul terenului. Când ai 17 ani şi în faţa ta e marea Maria Şarapova, poţi să gândeşti după un punct câştigat spectaculos: „Mamă, i-am luat punctul ăsta Şarapovei, deja am făcut mult, m-am scos chiar dacă pierd”. Poţi să gândeşti aşa şi după fiecare ghem câştigat, iar dacă iei un set, te poate copleşi convingerea că e ca şi cum ai fi câştigat meciul, doar e vorba de Şarapova, nu? Este exact ce nu s-a întâmplat la US Open cu americanca de 17 ani, Melanie Oudin. Ţineţi bine minte acest nume, Oudin, obişnuiţi-vă deja cu el, căci o să-l mai auziţi. În fiecare moment al meciului cu fosta nr. 1 mondial, micuţa blondă vânoasă a jucat cu o lipsă de „respect” agresivă, refuzând să se complacă în postura de outsider care încearcă să se agaţe, să facă faţă atacurilor teribilei adversare. A atacat ea, cu o obrăznicie „inconştientă” care nu i s-a diminuat nicidecum după ce a pierdut primul set şi care a sfârşit prin a o descumpăni pe Şarapova. „Cum, ai neobrăzarea să-mi trimiţi şi mingea asta înapoi, şi încă decisivă, puştoaico?”, spunea figura rusoaicei spre finalul meciului.

Obrăznicia lui McEnroe

Am mai văzut asta de-a lungul vremii. Prin ’77 sau ’78, la Wimbledon, un stângaci de 18 ani cu o claie de păr sârmos, venit din calificări, a ajuns să joace o semifinală cu Jimmy Connors. A pierdut în patru seturi, dar niciun moment jocul lui n-a lăsat de înţeles că oricum a făcut enorm, că semifinala poate fi performanţa vieţii lui, că e onorabil să pierzi la Connors. „Acum mi-ai scăpat, dar data viitoare te rup”, sclipea cu o siguranţă obraznică privirea tânărului John M. McEnroe. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Tot cam pe atunci, într-un meci de Cupa Davis Suedia - Cehoslovacia, un junior înalt şi calm se angaja în raliuri de câte 20-30 de schimburi de pe fundul terenului cu legenda vie a rezistenţei în tenis, Björn Borg. Şi câştiga destule dintre ele. Pe chipul impenetrabil al suedezului a apărut, pentru o fracţiune de secundă, uluiala. Adversarul lui se numea Lendl, Ivan pe numele creştin.

Cum gândesc românii

Comentatorii TVR ai meciului Franţa - România au făcut mişto în chip patriotic de afirmaţia fostului internaţional francez Petit, „românii n-au mentalitate de învingători”. Nu cred că ajută la ceva.

Impertinența convertită

Căci aceasta a fost „faţa” echipei noastre, cu excepţia câtorva jucători în câteva faze: Dani Coman în faţa lui Thierry Henry, Marica şi tânărul Mihai Roman în faţa fundaşilor francezi. Ei sunt fraţii americancei Oudin, de la ei poate să înceapă viitorul. Dacă toată impertinenţa, toată lipsa de respect cu care atâţia tineri sau mai puţin tineri din România de azi nu cedează locul în tramvai unei bătrâne sau dau cu limuzina peste tine pe zebră după ce au aruncat pachetul gol de ţigări pe geam s-ar converti în tupeu pe terenul de fotbal, am putea să atacăm şi titlul mondial. Başca, am trăi într-o ţară mai suportabilă.

Mulţumirea de a nu fi pierdut în faţa marii Franţe nu duce la nimic bun. Dacă fotbaliştii noştri nu nutresc în mod sincer un sentiment de frustrare că n-au învins Franţa, viitorul nu cred că sună bine
Cristian Tudor Popescu

Dacă toată impertinenţa, toată lipsa de respect cu care atâţia tineri sau mai puţin tineri din România de azi nu cedează locul în tramvai unei bătrâne sau dau cu limuzina peste tine pe zebră după ce au aruncat pachetul gol de ţigări pe geam s-ar converti în tupeu pe terenul de fotbal, am putea să atacăm şi titlul mondial
Cristian Tudor Popescu