„Totul trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii“

Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai există. Urmaşul lui e un bărbat de 23 de ani, un jucător tenace, care liftează mult mingea şi pe forehand, şi pe backhandul cu două mâini, un „ţăcănist“ care nu mai joacă lângă linii, cum îi spunea unchiul Toni, pisând în schimb mijlocul terenului în aşteptarea greşelii adversarului. Cu jocul ăsta mai ajunge prin semifinale şi finale, dar coboară tot mai jos în sufletul îndrăgostiţilor de tenis. 9 (nouă) lovituri câştigătoare a avut în finala cu Davidenko, în peste două ore de joc, restul punctelor câştigate de el au fost greşeli ale rusului. Care, în schimb, a avut zeci de „winnere“ făcând un joc bărbătesc, tăios, pe cât de curajos, pe atât de frumos, în ciuda oboselii acumulate.

Deşi această tactică monotonă şi mărginită nu dădea rezultate, totuşi, Nadal, parcă hipnotizat de propria-i limită, n-a schimbat nimic până la 7-6, 5-2 pentru Davidenko. Atunci a jucat altfel, a lovit în plin cu forehandul, la linie, n-a mai liftat pe centru, a venit la fileu şi a făcut puncte cu voleu şi stop-voleu. Superb, dar prea târziu l-a apucat tenisul.

Unii, între care o voce respectată, cea a lui Andre Agassi, îi cântă prohodul, spun că vremea lui a trecut. Cei mai pestriţi la maţe se arată satisfăcuţi că i s-a tăiat porţia de doping. Până şi fanaticii lui suporteri chinezi afişau ieri nişte mutre lungi, ţinând pancartele cu chipul lui Nadal ca pe nişte icoane în drumul spre groapă. El a vorbit la festivitatea de premiere cu graţie şi bun-simţ, arătându-se mulţumit cu modestie de jocul prestat. Caracterul lui frumos a rămas neschimbat, dar atât fizicul, cât şi psihicul lui sunt acum altele.

Totul trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii. Trebuie să aibă tăria de a fi din nou un junior de 15 ani gata să înveţe. Altfel, după propria-i declaraţie, nu-i mai rămâne decât să-şi ia barca şi să plece la pescuit.

Şi nu cred că poate reuşi singur. Unchiul Toni a dispărut din tribună. N-am văzut acolo vreo femeie care să-i ţină pumnii. Şi nici vreun antrenor de clasă, care să-i fie, poate, şi prieten.

Ca să mai trăiască în tenis, bărbatul Nadal are nevoie de un om.

„Drogul Mutu“ - aşa se numea articolul în care îl criticam fără menajamente pe „Briliant“ pe vremea când făcea antrenamente cu cocaină. Scriind însă recent despre condamnarea lui la plata a aproape 20 de milioane de euro către clubul Chelsea, consideram sentinţa nedreaptă, întrucât Mutu s-a maturizat, îşi vede de fotbal, e recuperat în plan moral. Întotdeauna m-am bucurat să ştiu că un om se poate schimba, poate înlătura răul din el, făcându-mă să renunţ la critică.

După cum se vede, A. Mutu a ţinut să-mi demonstreze că îmi fac iluzii, că, în ciuda vârstei, sunt încă naiv. Faptul că şi-a petrecut noaptea de dinaintea meciului cu Serbia prin cârciumi, în compania alcoolului şi a damelor de consumaţie, nu e grav doar în privinţa capacităţii lui de joc, din care s-a văzut în meci ce-a mai rămas. Dacă ţinea neapărat să se distreze cu fufe, putea să le ducă undeva „la dos“, să se împuşte în cap acolo cu „shot“-uri de vodcă şi a doua zi să se mire că nu se lipeşte mingea de el. A. Mutu a dorit însă, în mod expres, să se afişeze, să îl ia şi pe tânărul Adrian Cristea cu el, să se rupă în figuri, să vadă colegii de echipă, românii, lumea întreagă ce cool, ce tare e el. Încă o dată s-a dorit model, trend setter, „şmecher“ sortit să fie admirat şi imitat.

Iată de ce mă văd silit să-l contrazic pe confratele Ovidiu Ioaniţoaia, care nu vede Naţionala fără Mutu. Tânărul antrenor Răzvan Lucescu încearcă acum să construiască o echipă pe termen mediu, dacă nu lung, pornind de foarte jos, mai jos decât rahatul de balenă, cum spun puşcarii marini. Înainte de doi ani, ar fi o prostie să-i cerem perfomanţă. Naţionala României, ca şi fotbalul românesc, este, la ora actuală, în degringoladă, nu are spirit, nu are orizont, e o adunătură de inşi în chiloţi care aleargă care-ncotro pe imaş. Pentru orice antrenor din lume, fie el Mourinho sau Wenger, a face din aşa ceva o echipă reprezentativă adevărată e treabă de scărpinat în cap. A. Mutu are 31 de ani. Mai mult de un an-doi e foarte greu de crezut că mai poate da goluri pentru Naţională. Însă fiecare astfel de gol ar fi plătit scump, prea scump, cu otrăvirea atmosferei de la lot. Mutu va fi din nou (dacă a încetat vreodată să fie) drogul de risc Mutu pentru tinerii săi coechipieri, care îl prizează ca pe o legendă vie. Or, fără închegarea unei atmosfere sănătoase între tricolori, nu cred că are vreun rost ca Răzvan Lucescu să se apuce de ceva pe gazon.

Simplu spus, răul pe care îl poate face Naţionalei o puşlama bătrână care ştie să dea cu piciorul în minge e mai mare decât binele.