„Poţi să-i spui lui Andy de pe acum, ca să fie liniştit: voi juca agresiv“, a spus râzând Federer după ce îl spulberase pe zglobiul Tsonga în semifinală. Ce-o păzi numeroasa echipă de gânditori cu sau fără păr pe ţeastă din loja lui Murray, nu ştiu. Când vezi că Federer joacă aşa cum n-a mai jucat de vreo doi ani încoace, adică metagalactic, să intri pe teren cu tactica „ciugulelii“, trimiţând mingea înapoi la siguranţă şi aşteptând greşeala celuilalt, mi se pare, scuze, o prostie. Singurii adversari care au reuşit să-l deranjeze pe Federer în cele două săptămâni de la Melbourne, ruşii Andreev şi Davidenko, au făcut-o jucând tăios, pe contre, la bătaie cu Roger Mondialul. În plus, lui Murray îi trecuse deja glonţul pe la ureche în semifinala cu Cilici, puşcaş pursânge, de tip Federer, unde aceeaşi tactică de aşteptare se dovedise falimentară vreme de un ceas şi mai bine.

În finală, Murray a împins sistemul „ţăcăneală“ la aproape trei ore, cu un rezultat clar: degeaba. Nici n-am ştiut dacă-i mai merge remarcabilul lui rever decisiv în lung de linie, cu care l-a îngenuncheat pe Cilici, căci l-a ţinut în teacă aproape tot timpul. A fost mereu piua a doua la schimbarea direcţiei de lovire în rally. Când a avut ocazia să atace, n-a făcut-o, în schimb s-a trezit din când în când slobozind câte o dreaptă fulger, din situaţie dificilă. A lovit mai bine din mişcare decât de pe picioare, cu timp la dispoziţie. Pe unde prin capul lui Andy or mai fi fost ţâşnirile serviciu-voleu din meciul cu Nadal? O „poză“ de joc tipică pentru un învins. Dacă ar fi îndrăznit să intre la bătaie cu Federer, n-avea, poate, şanse mai mari de 20% - Roiger, Regele, părea că loveşte mingea înainte ca ea să vină peste fileu; am văzut ce nu mai speram acum un an să văd, splendidul său rever cu o mână pistonând implacabil un „două mâini“ de calibrul lui Murray; iar serviciile lui Roiger păreau traiectorii pe un ecran de computer. Aşa însă, şansele lui Andy Murray au fost tot timpul, în ciuda scorului strâns din setul trei, zero. Nu numai că a pierdut meciul, dar a fost un învins, ceea ce nu e totuna. Iată de ce n-am lăcrimat împreună cu el la festivitatea de premiere, aşa cum mi s-a întâmplat anul trecut, când, pe acelaşi teren, Federer gemea printre lacrimi: „Oh, God, it’s killing me…“

Şi Justine Henin a pierdut finala în faţa Serenei Williams. Numai că ea n-a fost şi învinsă. S-a bătut cu un curaj extraordinar cu nr. 1 mondial, n-a făcut niciodată pasul înapoi în faţa „tunului de mingi“ Serena. După ce pierduse primul set, la jumătatea celui de-al doilea, de la scorul 3-3 şi egalitate în ghemul 7 pe serviciul lui Williams, a câştigat, stimaţi cititori, nu mai puţin de 15 puncte consecutiv, ajungând să conducă cu 1-0 şi 15-0 în setul decisiv. Eu n-am mai pomenit aşa ceva între două jucătoare de asemenea nivel. Şi majoritatea punctelor au fost câştigate de Justine pe iniţiativa ei, nu pe greşeala Serenei. Ceea ce a trădat-o după aceea, probabil şi consecinţă a celor doi ani de întrerupere, a fost serviciul. La jocul din câmp, Henin a fost un fel de Federer feminin, cu reverul cu o mână desenat superb şi forehandul lovit tot timpul iute, din faţă şi din urcare, cel mai frumos tenis în viteza a 5-a jucat vreodată de o femeie.

Ieşind de pe teren, Justine părea că-i comunica forţei naturii numite Serena: „Eşti departe de a mă fi învins, ţi-ai făcut părul blond, fii pregătită în continuare, căci am de gând să ţi-l albesc!“
Roiger Federer şi prinţesa Justine sunt poate cea mai potrivită pereche de învingători ai tenisului din toate timpurile.

Schimb dur de mingi lungi de pe fundul terenului. Cilici trimite în banda fileului, mingea trece şi cade la un metru în terenul lui Murray. Scoţianul pleacă devreme, ca din puşcă, ajunge mingea in extremis, dar nu poate decât să i-o salte croatului care aşteaptă pregătit pentru passing cu reverul. Şi passingul pleacă, puternic, în cros. Murray se aruncă în stânga la disperare şi agaţă un volé stop de rever, dar prea înalt. Cilici vine la fileu şi are timp să trimită un lob care cade lângă linia de fund. Scoţianul zburător ţâşneşte iarăşi la rupere de muşchi, de data asta înapoi, ajunge, şi, în loc să ridice şi el un lob de apărare, „întoarce” cu o pivotare năucitoare un passing plat cu dreapta, aproape cu spatele la fileu, numai după instinct.

Minge crucială, căci este 2-2 la ghemuri, după un prim set câştigat cu 6-3 de Cilici. Cu punctul-minune, Murray face break, iar din acel moment nu mai lasă meciul din mână până la victoria în 4 seturi, 3-6, 6-4, 6-4, 6-2.

Pare că o minge specială, extraordinară, poate norocoasă a decis totul. Şi nu e aşa. Momentul-cheie al meciului, mult mai puţin spectaculos, avusese loc cu câteva minute mai devreme. Murray pune încă o minge de aşteptare, moartă, fără impuls, pe reverul lui Cilici. Înaltul croat, care şi-a îmbunătăţit mult deplasarea, se întoarce, face pasul în faţă şi loveşte fără „respect”, apăsat, cu dreapta inversă. Murray nici nu mai atinge mingea. Se întoarce scurt spre loja staff-ului său, smuceşte iritat din mână spre ei şi mârâie: „Chestia asta nu merge, nu vedeţi că nu merge?”

„Chestia” este cu siguranţă tactica stabilită în şedinţa tehnică cu care venise de la vestiar. Nu e greu de ghicit: să înceapă cu joc pasiv, trimiţând, fără să rişte, cât mai multe mingi dincolo de fileu, mizând pe greşelile unui Cilici mereu ofensiv, dar obosit după trei meciuri crâncene de cinci seturi în tururile precedente. Croatul însă, cal pursânge, cu un forehand biciuit comparabil cu al lui Federer, a refuzat „ţăcăneala”, a deschis primul unghiurile, a avansat pe teren şi a lovit decisiv, la risc. De două ori în primul set mingea trimisă de el a lovit banda şi a căzut dincolo, punct, şi nu întâmplător - atitudinea lui Cilici era agresivă, loviturile plesnite, cu zvâc.

Isteţul Murray a înţeles că până să ajungă să-l obosească pe Cilici, acesta poate câştiga sec în trei seturi. Pericolul era mare: cu cât un jucător de atac deja obosit se apropie de posibilitatea de a câştiga în trei seturi, cu atât mobilizarea lui creşte, declanşând resurse fizice nebănuite. Din acel moment, Murray a făcut uitată schema tactică prestabilită şi a început să „dea în minge”, tare şi lung, deschizând el unghiurile de contre, defensiv-agresiv, schimbând primul direcţia cu teribilul său rever în lung de linie, de care până atunci se ferise. Datorită acestei noi atitudini, soluţia aleasă de el în momentul critic al „punctului-minune” n-a mai fost apărarea cu lob, ci atacul pe muchie de cuţit cu passing din întoarcere.

Cilici nu a cedat uşor. Dar Murray îl solicita acum nu printr-un joc de aşteptare, cu multe schimburi pentru un punct, ci cu un joc tăios, de contre, cu multe avantaje şi egalităţi pentru a câştiga un ghem. Când Murray servea pentru meci în setul patru, la 5-2 şi 15-15, s-a mai petrecut ceva care ţine de atitudine. Deşi era vizibil ofilit fizic şi avea în faţă un Murray capabil să joace şi şapte seturi cu aceeaşi vigoare, deşi ştia că şi dacă ar mai fi luat un ghem-două sau, prin absurd, chiar setul, în setul cinci ar fi fost pur şi simplu zdrobit, totuşi, Marin Cilici trimite cu neştirbită agresivitate un cros de forehand, lung, fulgerător, care prinde terenul şi se duce spre tribună. În prima fracţiune de secundă am crezut că nu văd bine: în 99 la sută din tenisul pe care l-am văzut eu într-o viaţă, o asemenea lovitură se „lasă”, n-are rost nici să pleci după ea. Şi Andy Murray, căruia nu-mi vine să-i mai spun Zomby, ca anul trecut, ci Flying Scotman, plonjează lateral, alergând cu burta la pământ, ca un ghepard, ajunge mingea aproape de parapetul tribunei, la o palmă de sol, şi o lopătează la o jumătate de metru înălţime prin afara fileului, printre stâlp şi scaunul arbitrului în terenul lui Cilici încremenit, dar nu mai uluit decât Murray însuşi. N-a ţipat, n-a sărit, se uita lung, parcă s-ar fi îndoit că regulamentul consideră valabilă o astfel de lovitură.

Efortul acesta suprauman Murray l-a făcut nu în disperare de cauză, ci când era sigur că, oricum, câştigă. Asta înseamnă atitudine. Şi, pentru mine, un semn că epoca Murray, pe care o presimţeam anul trecut, e tot mai aproape.

Davidenko – Federer 6-2, 3-1. De la acest scor, Federer a câştigat 13 ghemuri consecutiv. Azarenka – Serena Williams 6-4, 4-0. Apoi Serena egalează la 4, câştigă setul în tie-break după ce e condusă cu 3-1 şi meciul cu 6-2 în decisiv. Ce declară Federer după meci? „Am jucat prost în primul set, dar am încercat să rămân pozitiv. Îl ştiu bine pe Davidenko, are alternanţe în joc. Sunt şi eu puţin uimit de cum mi-am revenit”. Serena Williams: „N-am jucat extraordinar, mai ales în primul set, dar am încercat să rămân calmă. M-a surprins şi pe mine faptul că am reuşit să reintru în meci”.  Nici Roger, nici Serena nu s-au lansat în explicaţii satisfăcute în legătură cu mari manevre tactice prin care şi-ar fi dezechilibrat adversarii veniţi buldozer peste ei. Ambii nr. 1 mondial îşi privesc formidabilele come-back-uri cu o anume detaşare mirată: „Ia uite, ce chestie…”. Spun doar că au încercat să-şi păstreze calmul. Ce se ascunde în spatele acestui calm, al acestei mirări?

Cred că e vorba de acelaşi lucru care i-a lipsit lui Nadal, făcându-l să piardă două seturi la Andy Murray înainte să-i cedeze genunchiul pe suprafaţa dură de la Melbourne. Asta după ce pierduse la Davidenko finala de la Doha de la minge de meci. Pericolul cel mai mare pentru un supercampion atunci când este condus clar de un adversar mai slab cotat este să nu poată uita cine este. Să crească în el o indignare surdă, de nestăpânit: „Ia uite, dom’le, ce dă ăsta, n-are nici un pic de respect, cine se crede, nu ştie cu cine joacă, eu sunt cel care trebuie să câştige, de la sine, căci eu sunt eu, nr. 1 mondial”. Astfel de gândiri duc întotdeauna la crispare, nervozitate, forţări neinspirate pe fondul  refuzului de a „munci” din greu pentru fiecare punct. Când mingea îi revenea o dată în plus de dincolo de fileu de la Murray, Nadal parcă n-o mai aştepta: „Am lovit ca pe vremuri”, spunea privirea lui, „cu efectul sălbatic al lui Rafa Nadal, şi totuşi mi-o dă înapoi şi mai are şi tupeul să vină peste mine cu servici-voleu”. Nr. 2 mondial (încă) refuză să accepte că, în actuala lui stare fizică, nu mai poate câştiga, cu jocul din spatele liniei de fund care l-a făcut celebru, la jucători din Top 5, mai ales pe hard. Şi nu îşi mută jocul cu măcar un metru mai în faţă.

Serena Williams, în schimb, supusă unui tir halucinant de lovituri năprasnice care intrau la linie ale tinerei Victoria Azarenka, a reuşit pur şi simplu să uite de sine. Nu s-a simţit jignită, umilită de scor, ea, una dintre cele mai mari jucătoare ale tuturor timpurilor. Şi-a văzut de joc ca şi cum Williams ar fi fost challengerul, nu campionul, aşteptând fisura în jocul ce părea inexpugnabil al bielorusei.

În primul set cu Davidenko, Federer s-a luat de piept cu „Kalaşnikov” la capitolul ping-pong pe terenul de tenis. Federer este unul dintre cei mai iuţi jucători din istoria tenisului: loveşte mingea foarte devreme, foarte în faţă, de nenumărate ori lovitura lui este drop shot, demivole. Ei bine, David Necăjitul este mai rapid decât el, este cel mai rapid jucător din circuit în clipa de faţă. La Doha, Federer a refuzat să accepte că la schimburi fulger stânga-dreapta Davidenko e mai tare. A intrat în jocul rusului şi a pierdut. Acum, după ce a fost iarăşi mitraliat din toate poziţiile un set şi jumătate, brusc, a lăsat mândria la o parte: „Oi fi eu Federer, o fi scorul între noi 12-2 pentru mine, dar la tenisul ăsta, acum, Nikolai mă bate”. Aşa că s-a apucat să-i distrugă jocul rusului cu mingi mai „moarte” şi mai „umflate” pe rever, cu scurte, cu crosuri mai în unghi, toate menite să-l scoată din ritm, căci ritmul este arma letală a lui Davidenko. Şi a învins.

Fiecare mare campion a fost cândva un outsider la intrarea pe arena internaţională. Tăria lui constă şi în a fi capabil să uite anii de victorii, retrăind, atunci când trebuie, starea aceea de forţă liniştită când era aproape nimeni în ochii publicului şi nu avea ce pierde.

În timpul primului set al finalei de la Doha, trimiteam sms-uri prietenilor din tenis: „Rafa a înviat!“. Mă bucuram pentru Nadal: după aproape nouă luni de chin şi înfrângeri dureroase putea din nou să joace aşa cum îl ştiam. Dar nici la 6-0 pentru spaniol nu eram liniştit în privinţa câştigătorului: dincolo de fileu rămânea netulburată o privire de ucigaş rus cu simbrie care îşi filează victima. Nu vedeam suferinţă sau teamă pe faţa lui Davidenko în faţa rafalei Nadal care îl şfichiuia. Cum nu reuşesc să întrezăresc nici bucurie atunci când face o minge extraordinară. Când câştigă un meci reacţiile lui sunt reţinute, cenzurate, nu cade la pământ, nu aruncă racheta, nu ţipă, nu plânge. Parcă ar fi mereu sub supravegherea cuiva care i-a interzis să dea frâu liber sentimentelor. A, acum am imaginea, cred, exactă: Nikolai Davidenko joacă tenis ca şi cum nişte inşi cu kalaşnikoave ascunse sub paltoanele cenuşii l-ar aştepta cu ochii la scorul de pe tabelă. Poate de aceea este jucătorul de Top 10 cu cei mai puţini fani. Puţinii prieteni îl numesc Maşina.
Şi joacă, în acest moment, cel mai bun tenis din lume. Nu numai pentru că a bătut tot ce-a prins de mai bine de două luni încoace, în frunte cu Federer (de 2 ori) şi cu Nadal. Nu numai pentru că a fost încoronat campionul campionilor la Londra. Dincolo de rezultate, felul în care câştigă micuţul David rus în faţa Goliaţilor tenisului este extraordinar. De la Andre Agassi n-am mai văzut un jucător atât de îndemânatic în regim de mare viteză şi pe forehand, şi pe rever. Davidenko întâmpină mingea, de necrezut, chiar mai devreme decât Agassi: practic, toate loviturile lui în schimburile de pe fundul terenului sunt drop shots, demivoleuri. Mişcarea de retragere a rachetei pentru lovire este cea mai rapidă din istoria tenisului, numai la ping-pong poţi vedea una mai iute.
Serviciul lui Davidenko este cel mai eficient din circuit, dacă îl raportăm la datele fizice: 1,78 m, 70 kg. Şi l-a îmbunătăţit de-a lungul anilor până la 100% procentaj pe primul serviciu în primul set contra lui Federer la Doha. Şi pe Federer, şi pe Nadal, i-a învins nu speculând greşelile celor doi granzi, ci jucând ofensiv, decisiv, făcând el punctele. Cu Nadal, a aplicat o tactică surprinzătoare, spectaculoasă şi eficientă, avansând de multe ori spre fileu şi câştigând punctul cu drive voleuri bombă sau stop voleuri cu mână moale. Şi cu o platoşă psihică capabilă să respingă două mingi de meci în setul doi şi un 3-1, 40-15 pentru Nadal în setul decisiv.
După ultima minge la Doha, am văzut din nou un Davidenko singuratic, subţire şi chel, străduindu-se să fie fericit, că „aşa se face“, simpatizat parcă doar de soţia lui, Irina. Îmi aminteşte de Necăjitul, personajul lui Vasili Şukşin din „Călina roşie“, poreclit aşa de tovarăşii săi de bandă.
Iar întrebarea pe care o ridică ascensiunea lui David Necăjitul, la 28 de ani împliniţi, după acuzaţii de trucări de meciuri, cred că depăşeşte tenisul: poţi să faci la cel mai înalt nivel ceva ce ai fost suspectat că falsifici şi pari a nu iubi?