Cel mai periculos lucru pentru selecţionata meşterită de Răzvan Lucescu mi se pare acum ideea că acest egal cu Franţa ar fi aproape o victorie. Mulţumirea de a nu fi pierdut în faţa marii Franţe nu duce la nimic bun. Dacă fotbaliştii noştri nu nutresc în mod sincer un sentiment de frustrare că n-au învins Franţa, viitorul nu cred că sună bine.

În tenis nu te poţi baricada, aşteptând fluierul arbitrului

În tenis, spre deosebire de fotbal, nu există meci egal şi nici limită de timp. Nu poţi să te baricadezi în propria jumătate de teren aşteptând cu sufletul la gură fluierul arbitrului. Dar pericolul de care pomeneam mai sus există şi dacă plasa e la mijlocul terenului. Când ai 17 ani şi în faţa ta e marea Maria Şarapova, poţi să gândeşti după un punct câştigat spectaculos: „Mamă, i-am luat punctul ăsta Şarapovei, deja am făcut mult, m-am scos chiar dacă pierd”. Poţi să gândeşti aşa şi după fiecare ghem câştigat, iar dacă iei un set, te poate copleşi convingerea că e ca şi cum ai fi câştigat meciul, doar e vorba de Şarapova, nu? Este exact ce nu s-a întâmplat la US Open cu americanca de 17 ani, Melanie Oudin. Ţineţi bine minte acest nume, Oudin, obişnuiţi-vă deja cu el, căci o să-l mai auziţi. În fiecare moment al meciului cu fosta nr. 1 mondial, micuţa blondă vânoasă a jucat cu o lipsă de „respect” agresivă, refuzând să se complacă în postura de outsider care încearcă să se agaţe, să facă faţă atacurilor teribilei adversare. A atacat ea, cu o obrăznicie „inconştientă” care nu i s-a diminuat nicidecum după ce a pierdut primul set şi care a sfârşit prin a o descumpăni pe Şarapova. „Cum, ai neobrăzarea să-mi trimiţi şi mingea asta înapoi, şi încă decisivă, puştoaico?”, spunea figura rusoaicei spre finalul meciului.

Obrăznicia lui McEnroe

Am mai văzut asta de-a lungul vremii. Prin ’77 sau ’78, la Wimbledon, un stângaci de 18 ani cu o claie de păr sârmos, venit din calificări, a ajuns să joace o semifinală cu Jimmy Connors. A pierdut în patru seturi, dar niciun moment jocul lui n-a lăsat de înţeles că oricum a făcut enorm, că semifinala poate fi performanţa vieţii lui, că e onorabil să pierzi la Connors. „Acum mi-ai scăpat, dar data viitoare te rup”, sclipea cu o siguranţă obraznică privirea tânărului John M. McEnroe. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Tot cam pe atunci, într-un meci de Cupa Davis Suedia - Cehoslovacia, un junior înalt şi calm se angaja în raliuri de câte 20-30 de schimburi de pe fundul terenului cu legenda vie a rezistenţei în tenis, Björn Borg. Şi câştiga destule dintre ele. Pe chipul impenetrabil al suedezului a apărut, pentru o fracţiune de secundă, uluiala. Adversarul lui se numea Lendl, Ivan pe numele creştin.

Cum gândesc românii

Comentatorii TVR ai meciului Franţa - România au făcut mişto în chip patriotic de afirmaţia fostului internaţional francez Petit, „românii n-au mentalitate de învingători”. Nu cred că ajută la ceva.

Impertinența convertită

Căci aceasta a fost „faţa” echipei noastre, cu excepţia câtorva jucători în câteva faze: Dani Coman în faţa lui Thierry Henry, Marica şi tânărul Mihai Roman în faţa fundaşilor francezi. Ei sunt fraţii americancei Oudin, de la ei poate să înceapă viitorul. Dacă toată impertinenţa, toată lipsa de respect cu care atâţia tineri sau mai puţin tineri din România de azi nu cedează locul în tramvai unei bătrâne sau dau cu limuzina peste tine pe zebră după ce au aruncat pachetul gol de ţigări pe geam s-ar converti în tupeu pe terenul de fotbal, am putea să atacăm şi titlul mondial. Başca, am trăi într-o ţară mai suportabilă.

Mulţumirea de a nu fi pierdut în faţa marii Franţe nu duce la nimic bun. Dacă fotbaliştii noştri nu nutresc în mod sincer un sentiment de frustrare că n-au învins Franţa, viitorul nu cred că sună bine
Cristian Tudor Popescu

Dacă toată impertinenţa, toată lipsa de respect cu care atâţia tineri sau mai puţin tineri din România de azi nu cedează locul în tramvai unei bătrâne sau dau cu limuzina peste tine pe zebră după ce au aruncat pachetul gol de ţigări pe geam s-ar converti în tupeu pe terenul de fotbal, am putea să atacăm şi titlul mondial
Cristian Tudor Popescu

Hagi? Lucescu? Lucescu jr.? Antrenor străin? Din câte observ, discuţiile legate de noul selecţioner al Naţionalei vizează persoanele, fiecare cu calităţi şi defecte, fiecare cu echipa lui de susţinători în conducerea fotbalului românesc şi printre suporteri. Nu am o opţiune legat de asta, dar pot să formulez un criteriu care mi se pare esenţial: pentru ca îndepărtarea lui V. Piţurcă să însemne într-adevăr o schimbare în fotbalul românesc, o altă epocă, trebuie ca noul antrenor să fie un antrenor de verde, nu de roşu sau albastru. V. Piţurcă este un om de fotbal format înainte de ’89. El a fost învăţat încă de pitic şi junior că una e realitatea de pe teren şi alta cea din tribuna oficială sau din norii de deasupra stadionului. Era vremea Ceauşeştilor microbişti, a potentaţilor comunişti, fiecare cu echipa şi cu jucătorii lui „de suflet“, vremea generalilor, a Miliţiei şi Armatei contrându-se şi pe terenul de fotbal, vremea în care Mitică Dragomir, ultimul susţinător al lui Piţurcă de azi, comanda ca pe halbe golurile de care avea nevoie F.C. Scorniceşti. Prima întrebare a antrenorului către copilul venit la fotbal era: „Ce e taică-tu?“. Dacă n-aveai pe cineva cu umeri laţi, roşii sau albaştri cu stele, care să te susţină, se putea alege praful de cariera ta sportivă, oricât talent ai fi avut. Şi invers, prin toate sporturile puteai admira mediocrităţi împinse în faţă „tovărăşeşte“.

Rezultatele din ce în ce mai proaste înregistrate cu tricolorii de V. Piţurcă se datorează în bună măsură şi grijii pe care fostul selecţioner o are în sânge de a satisface „strategic“ grupurile de interese din jurul Naţionalei. Legat prin tot felul de sfori de clanul Becali, de M. Dragomir, de M. Sandu, I. Lupescu, de întunecata lume subterană a stadioanelor româneşti, Piţurcă era mai preocupat să se „poziţioneze“ bine în această junglă, decât să alcătuiască cea mai bună echipă disponibilă, care să joace cu adevărat fotbal. Modul în care a fost înlăturat în 1999 de la cârma Naţionalei, după ce calificarea fusese obţinută, n-a făcut decât să-i întărească convingerea că important e scorul pe care îl ai la tribuna zero, nu pe tabela de marcaj.

Acest mod de a gândi alterează totul în activitatea unui antrenor: de la tactica pe care încearcă să o impună echipei până la relaţiile profesionale cu jucătorii. Aşa s-a ajuns ca jucători în formă să fie lăsaţi pe dinafară, iar alţii, şefi de bancă la echipele lor de club, să fie „senatori de drept“ la Naţională. Iar tactica de ansamblu a tricolorilor a devenit tot mai închisă, meschină, bicisnică, crispată de obsesia de a nu pierde, de a „ieşi bine“, fie şi dacă joci altceva decât fotbal.

Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber. Fără belciuge în nas de care să poată fi tras. Şi să iubească într-atât fotbalul, încât să nu accepte pentru Naţională altă soartă decât cea hotărâtă pe gazon. Tricolorul fotbalului românesc are nevoie de verde, de verdele ierbii, nu al meselor de cazinou.

“Noul selecţioner al echipei naţionale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber” - Cristian Tudor Popescu