Nu am fost deloc tolerant cu Adrian Mutu în cazul de doping cu cocaină din 2004. Fiind o supervedetă, influenţa lui asupra comportamentului a sute de mii de tineri români care îşi fac din el un idol este considerabilă şi nocivă. Scriam atunci că el însuşi devine un drog creator de iluzii periculoase – Drogul Mutu. Într-o noapte, Ovidiu Ioaniţoaia mi-a înmânat un poster înrămat cu Mutu în plină acţiune, pe care „Briliantul” semnase „E constructiv să critici şi nobil să ai puterea să ierţi! Cu prietenie, Adrian Mutu”. Un gest frumos, dar care nu m-a convins că Mutu va avea puterea să reziste tentaţiei drogurilor, femeilor, vieţii de noapte care poate distruge un sportiv. Cu trecerea anilor însă, nu aveam decât să constat, cu surprindere şi bucurie, că Mutu s-a salvat ca fotbalist de clasă. A muncit serios, s-a menţinut la un nivel ridicat de joc pe plan internaţional şi a făcut mult, cel mai mult, pentru naţionala României. Încă nişte ani buni el mai poate fi o valoare incontestabilă.

Vine însă acum, ca un bumerang peste timp, decizia Tribunalului de Arbitraj Sportiv: peste 17 milioane de euro are de plătit Mutu lui Chelsea. Averea lui este în jur de 14 milioane euro – decizia TAS îl trimite în groapa datornicilor.
Prizând „praful” alb, Mutu a greşit, incontestabil şi grav. Dar, pentru asta, a primit pedeapsa de suspendare pe 7 luni de la Federaţia Engleză. Clubul Chelsea se confrunta, practic, cu o indisponibilitate a jucătorului Mutu, cumpărat cu bani grei de la Parma, 15,8 mil. lire sterline. Pentru că această indisponibilitate nu era cauzată de o accidentare sau o boală, ci de consumul voluntar de drog, Chelsea ar fi putut să nu-i plătească salariul pe perioada suspendării, lăsându-i însă şansa să se reabiliteze după aceea, atât în faţa conducerii clubului, cât şi a suporterilor englezi – ceea ce Mutu a şi făcut, dar la cluburi din Italia. Pentru că Chelsea lui Abramovici şi Mourinho a ales să-i rezilieze contractul, dându-l pur şi simplu afară. Astfel, românul a fost pedepsit încă o dată pentru aceeaşi vină, ceea ce contrazice un străvechi principiu de drept roman – Non bis in idem -, iar clubul a renunţat, unilaterial, să-şi recupereze investiţia şi daunele de imagine prin prestaţia lui Mutu.

Dacă, totuşi, Mutu trebuie să plătească, e de înţeles că banii nu pot fi puţini. Amenzile şi despăgubirile în fotbalul de azi trebuie să fie pe măsura sumelor la care se ridică transferurile şi salariile jucătorilor, care au ajuns la cote scandaloase, imorale după părerea mea şi, în ultimă instanţă, nesportive. Dar orice sancţiune financiară pentru daune trebuie să aibă şi un sens social. Nu ştiu, n-am reuşit să aflu de nicăieri cum îşi justifică decizia judecătorii care au validat suma de 17 milioane euro, însă o amendă care face un om pulbere, punându-l în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea, ajunge să pedepsească o nedreptate cu alta şi să facă un rău societăţii în ansamblu. De asemenea, rolul de exemplu al sancţiunii, prin care sunt descurajaţi alţi jucători să comită aceeaşi greşeală ca Mutu, este spulberat: în loc să ia aminte, profesioniştii vor fi revoltaţi de ceea ce consideră, pe bună dreptate, un abuz. Nu întâmplător preşedintele clubului Palermo, Zamparini, cel care l-a făcut „ţigan şmecher”, e acum de partea lui Mutu.

Decizia TAS, care e un tribunal european, arată ca o decizie a Justiţiei române, dacă situaţia s-ar fi creat la noi, între, să zicem, Steaua lui Becali sau Rapidul lui Copos şi un jucător valoros, caz în care n-aş fi fost nici pe departe atât de mirat.

Nu sunt fan Gică Popescu, dar nici nu-l antipatizez. Îl consider un banal şmecher cu ifose şi scriam asta încă de pe vremea când îşi boteza copilul Nicolas, că Nicolae îi puţea, iar presa îl numea „barometrul” moral al campionatului românesc. După aceea s-a văzut cât de jos putea să meargă „barometrul” ca să ciugulească nişte milioane de dolari. Caz însă deloc special, banal, cum spuneam, în fotbalul românesc.

Ca să-mi pot exprima opinia în cazul colaborării lui Popescu sau Bölöni, sau Cămătaru, sau cine-o mai scăpa pe interval trebuie să fac următoarele enunţuri:
1.    Nu am văzut încă, în 20 de ani de libertate, nicio victimă a turnătoriilor cuiva către Securitate care să vină la televiziune sau la ziar şi să-şi prezinte cazul, cu dovezi din dosarul său de Securitate, la care are acces. Să arate cum a avut de suferit concret în urma delaţiunilor.
2.    Dacă refuzai ferm să colaborezi, în anii 70, 80, Securitatea nu te împuşca, nu te tortura, nu te dădea afară din slujbă. Te lăsa în pace. Că apoi, într-o anume situaţie, altul trecea înaintea ta pentru că el semnase pactul, era un risc pe care ţi-l asumai rămânând cinstit.
3.    Orice om care a scris vreodată o relatare despre alt om şi a înmânat-o nu numai Securităţii, ci şi oricărei alte persoane, fără ştirea celui „scris”, are, din punctul meu de vedere, o problemă gravă de caracter, indiferent de cât de „pozitivă” sau „negativă” era informarea respectivă. Toată viaţa, ce-am scris despre cineva am publicat sau am spus public.

Având în vedere enunţul nr. 1, n-ar fi fost oare mai firesc ca în cazul Gică Popescu, ca şi în atâtea alte cazuri de colaboratori deconspiraţi după 1989, să apară mai întâi măcar o victimă? Un alt fotbalist, un antrenor, un maseur, un medic de lot, care să arate cum a suferit şi să ajungem pe baza declaraţiilor lui la Gică Popescu? Stabilim vinovăţii teoretice fără a avea prejudicii şi persoane lezate? Aceeaşi observaţie în cazul Ladislau Bölöni şi cu atât mai mult în cazul Rodion Cămătaru, cel mai urât mirositor dintre cele trei.

Conform enunţului nr. 2 şi întrucât am trecut şi practic prin protocolul de racolare al Securităţii, când aud pe cineva, recte pe Gică Popescu sau Ladislau Bölöni, spunând „aşa erau vremurile, n-aveai ce să faci, erai obligat să colaborezi, dumneata nu ştii, eşti prea tânăr”, am iarăşi o problemă în legătură cu caracterul respectivului. Popescu forţează chiar mai mult, afirmând că trei dintre notele informative de la dosar nu sunt scrise de el, că au fost plastografiate de Securitate, dar securiştilor nu le-au ieşit p-ul şi j-ul. Asta să i-o spună lui Mutu, că e într-adevăr mult mai tânăr şi poate îl crede - Securitatea nu stătea să imite scrisul tânărului Gică, fie el şi Popescu, avea nevoie de informaţii cât mai exacte, de aceea verifica şi informaţiile olografe prin crosscorelare cu cele date de alţi tunători. Verificarea din trei surse, care e un basm în gazetărie, funcţiona la Securitate. În plus, turnătorii erau şi ei urmăriţi. De aceea, informaţiile în legătură cu starea economico-socială din România pe care le furniza DSS în anii 80 reflectau în general realitatea crudă. Că nu urma nicio măsură realistă la nivel de stat în urma acestor informări, asta e altceva şi a dus la dezastru. Prin urmare, atât Popescu, cât şi Cămătaru, conform enunţului nr. 3, nu au altceva mai bun de făcut decât să explice în ce condiţii au scris notele informative, fie „de bine”, fie „de rău”. Iar Bölöni nu are a explica, decât dacă doreşte, cum a ajuns să semneze un angajament cu Securitatea. Câtă vreme însăşi respectiva instituţie menţionează că fostul mijlocaş al Naţionalei n-a furnizat nici un raport, dovedindu-se necooperant, Bölöni nu are a se simţi vinovat de nimic.

Privind lucrurile din perspectiva prezentului, aceste „dezvăluiri” au ceva desuet şi chiar jalnic. Probabil că mulţi dintre fotbaliştii români au dat cu subsemnatul în secret la Securitate în acele vremuri. Multora nu li se pare nici acum că au făcut ceva deosebit, darămite rău, ceea ce nu-i de mirare, dacă ne gândim că nu li s-a părut nici unor persoane ca Mona Muscă sau Sorin Antohi, care-şi folosesc capul şi la altceva decât la a da gol. Iar în aceşti 20 de ani, straturi peste straturi de jeg s-au aşezat în fotbalul românesc, hoţii şi ticăloşii măreţe, făcute nu în secret, ci cu o nemărginită neruşinare, la scenă deschisă. Credeţi că publicul românesc, tăbăcit de atâta mizerie, o să sară, indignat, zguduit, în urma articolelor de presă privind colaborarea „Gică Popeştilor” cu Securitatea? Haida de.

Aici nu e vorba de Securitate şi de fotbal. E vorba de morală, de locul valorilor şi reacţiei morale în topurile României de azi. Cui îi sunt adresate aceste dezvăluiri? Unui popor care în proporţie de peste 60% nu merge la vot, iar restul îl aleg, şi poate îl vor alege, preşedinte pe un ins având toate datele unei colaborări cu Onorata Instituţie pe lângă care turnătoriile unor fotbalişti disperaţi să mai prindă o plecare în străinătate sunt nişte compuneri şcolăreşti la limba română?