În timpul primului set al finalei de la Doha, trimiteam sms-uri prietenilor din tenis: „Rafa a înviat!“. Mă bucuram pentru Nadal: după aproape nouă luni de chin şi înfrângeri dureroase putea din nou să joace aşa cum îl ştiam. Dar nici la 6-0 pentru spaniol nu eram liniştit în privinţa câştigătorului: dincolo de fileu rămânea netulburată o privire de ucigaş rus cu simbrie care îşi filează victima. Nu vedeam suferinţă sau teamă pe faţa lui Davidenko în faţa rafalei Nadal care îl şfichiuia. Cum nu reuşesc să întrezăresc nici bucurie atunci când face o minge extraordinară. Când câştigă un meci reacţiile lui sunt reţinute, cenzurate, nu cade la pământ, nu aruncă racheta, nu ţipă, nu plânge. Parcă ar fi mereu sub supravegherea cuiva care i-a interzis să dea frâu liber sentimentelor. A, acum am imaginea, cred, exactă: Nikolai Davidenko joacă tenis ca şi cum nişte inşi cu kalaşnikoave ascunse sub paltoanele cenuşii l-ar aştepta cu ochii la scorul de pe tabelă. Poate de aceea este jucătorul de Top 10 cu cei mai puţini fani. Puţinii prieteni îl numesc Maşina.
Şi joacă, în acest moment, cel mai bun tenis din lume. Nu numai pentru că a bătut tot ce-a prins de mai bine de două luni încoace, în frunte cu Federer (de 2 ori) şi cu Nadal. Nu numai pentru că a fost încoronat campionul campionilor la Londra. Dincolo de rezultate, felul în care câştigă micuţul David rus în faţa Goliaţilor tenisului este extraordinar. De la Andre Agassi n-am mai văzut un jucător atât de îndemânatic în regim de mare viteză şi pe forehand, şi pe rever. Davidenko întâmpină mingea, de necrezut, chiar mai devreme decât Agassi: practic, toate loviturile lui în schimburile de pe fundul terenului sunt drop shots, demivoleuri. Mişcarea de retragere a rachetei pentru lovire este cea mai rapidă din istoria tenisului, numai la ping-pong poţi vedea una mai iute.
Serviciul lui Davidenko este cel mai eficient din circuit, dacă îl raportăm la datele fizice: 1,78 m, 70 kg. Şi l-a îmbunătăţit de-a lungul anilor până la 100% procentaj pe primul serviciu în primul set contra lui Federer la Doha. Şi pe Federer, şi pe Nadal, i-a învins nu speculând greşelile celor doi granzi, ci jucând ofensiv, decisiv, făcând el punctele. Cu Nadal, a aplicat o tactică surprinzătoare, spectaculoasă şi eficientă, avansând de multe ori spre fileu şi câştigând punctul cu drive voleuri bombă sau stop voleuri cu mână moale. Şi cu o platoşă psihică capabilă să respingă două mingi de meci în setul doi şi un 3-1, 40-15 pentru Nadal în setul decisiv.
După ultima minge la Doha, am văzut din nou un Davidenko singuratic, subţire şi chel, străduindu-se să fie fericit, că „aşa se face“, simpatizat parcă doar de soţia lui, Irina. Îmi aminteşte de Necăjitul, personajul lui Vasili Şukşin din „Călina roşie“, poreclit aşa de tovarăşii săi de bandă.
Iar întrebarea pe care o ridică ascensiunea lui David Necăjitul, la 28 de ani împliniţi, după acuzaţii de trucări de meciuri, cred că depăşeşte tenisul: poţi să faci la cel mai înalt nivel ceva ce ai fost suspectat că falsifici şi pari a nu iubi?

„Totul trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii“

Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai există. Urmaşul lui e un bărbat de 23 de ani, un jucător tenace, care liftează mult mingea şi pe forehand, şi pe backhandul cu două mâini, un „ţăcănist“ care nu mai joacă lângă linii, cum îi spunea unchiul Toni, pisând în schimb mijlocul terenului în aşteptarea greşelii adversarului. Cu jocul ăsta mai ajunge prin semifinale şi finale, dar coboară tot mai jos în sufletul îndrăgostiţilor de tenis. 9 (nouă) lovituri câştigătoare a avut în finala cu Davidenko, în peste două ore de joc, restul punctelor câştigate de el au fost greşeli ale rusului. Care, în schimb, a avut zeci de „winnere“ făcând un joc bărbătesc, tăios, pe cât de curajos, pe atât de frumos, în ciuda oboselii acumulate.

Deşi această tactică monotonă şi mărginită nu dădea rezultate, totuşi, Nadal, parcă hipnotizat de propria-i limită, n-a schimbat nimic până la 7-6, 5-2 pentru Davidenko. Atunci a jucat altfel, a lovit în plin cu forehandul, la linie, n-a mai liftat pe centru, a venit la fileu şi a făcut puncte cu voleu şi stop-voleu. Superb, dar prea târziu l-a apucat tenisul.

Unii, între care o voce respectată, cea a lui Andre Agassi, îi cântă prohodul, spun că vremea lui a trecut. Cei mai pestriţi la maţe se arată satisfăcuţi că i s-a tăiat porţia de doping. Până şi fanaticii lui suporteri chinezi afişau ieri nişte mutre lungi, ţinând pancartele cu chipul lui Nadal ca pe nişte icoane în drumul spre groapă. El a vorbit la festivitatea de premiere cu graţie şi bun-simţ, arătându-se mulţumit cu modestie de jocul prestat. Caracterul lui frumos a rămas neschimbat, dar atât fizicul, cât şi psihicul lui sunt acum altele.

Totul trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii. Trebuie să aibă tăria de a fi din nou un junior de 15 ani gata să înveţe. Altfel, după propria-i declaraţie, nu-i mai rămâne decât să-şi ia barca şi să plece la pescuit.

Şi nu cred că poate reuşi singur. Unchiul Toni a dispărut din tribună. N-am văzut acolo vreo femeie care să-i ţină pumnii. Şi nici vreun antrenor de clasă, care să-i fie, poate, şi prieten.

Ca să mai trăiască în tenis, bărbatul Nadal are nevoie de un om.

„Drogul Mutu“ - aşa se numea articolul în care îl criticam fără menajamente pe „Briliant“ pe vremea când făcea antrenamente cu cocaină. Scriind însă recent despre condamnarea lui la plata a aproape 20 de milioane de euro către clubul Chelsea, consideram sentinţa nedreaptă, întrucât Mutu s-a maturizat, îşi vede de fotbal, e recuperat în plan moral. Întotdeauna m-am bucurat să ştiu că un om se poate schimba, poate înlătura răul din el, făcându-mă să renunţ la critică.

După cum se vede, A. Mutu a ţinut să-mi demonstreze că îmi fac iluzii, că, în ciuda vârstei, sunt încă naiv. Faptul că şi-a petrecut noaptea de dinaintea meciului cu Serbia prin cârciumi, în compania alcoolului şi a damelor de consumaţie, nu e grav doar în privinţa capacităţii lui de joc, din care s-a văzut în meci ce-a mai rămas. Dacă ţinea neapărat să se distreze cu fufe, putea să le ducă undeva „la dos“, să se împuşte în cap acolo cu „shot“-uri de vodcă şi a doua zi să se mire că nu se lipeşte mingea de el. A. Mutu a dorit însă, în mod expres, să se afişeze, să îl ia şi pe tânărul Adrian Cristea cu el, să se rupă în figuri, să vadă colegii de echipă, românii, lumea întreagă ce cool, ce tare e el. Încă o dată s-a dorit model, trend setter, „şmecher“ sortit să fie admirat şi imitat.

Iată de ce mă văd silit să-l contrazic pe confratele Ovidiu Ioaniţoaia, care nu vede Naţionala fără Mutu. Tânărul antrenor Răzvan Lucescu încearcă acum să construiască o echipă pe termen mediu, dacă nu lung, pornind de foarte jos, mai jos decât rahatul de balenă, cum spun puşcarii marini. Înainte de doi ani, ar fi o prostie să-i cerem perfomanţă. Naţionala României, ca şi fotbalul românesc, este, la ora actuală, în degringoladă, nu are spirit, nu are orizont, e o adunătură de inşi în chiloţi care aleargă care-ncotro pe imaş. Pentru orice antrenor din lume, fie el Mourinho sau Wenger, a face din aşa ceva o echipă reprezentativă adevărată e treabă de scărpinat în cap. A. Mutu are 31 de ani. Mai mult de un an-doi e foarte greu de crezut că mai poate da goluri pentru Naţională. Însă fiecare astfel de gol ar fi plătit scump, prea scump, cu otrăvirea atmosferei de la lot. Mutu va fi din nou (dacă a încetat vreodată să fie) drogul de risc Mutu pentru tinerii săi coechipieri, care îl prizează ca pe o legendă vie. Or, fără închegarea unei atmosfere sănătoase între tricolori, nu cred că are vreun rost ca Răzvan Lucescu să se apuce de ceva pe gazon.

Simplu spus, răul pe care îl poate face Naţionalei o puşlama bătrână care ştie să dea cu piciorul în minge e mai mare decât binele.

Băşici în palmă. Prima dată când am luat o rachetă în mână am bătut mingea la zidul şcolii cred că vreo trei ore, până seara târziu. A doua zi, în podul palmei şi pe interiorul degetului mare prezentam o frumuseţe de băşici pline cu un lichid limpede, cum aveam să văd după ce s-au spart şi s-au făcut carne vie. Profesioniştii au palma bătucită, pielea se întăreşte în punctele de frecare maximă cu mânerul rachetei. De câte ori am părăsit tenisul pentru lungi perioade de timp, băşicile erau preţul reluării frenetice a jocului. Pentru mine, ele au fost tot timpul semnul amatorismului în tenis.

Băşici în palma lui Rafael Nadal? De neînchipuit. Nu-mi venea să-mi cred ochilor văzându-l pe marele Rafa cu mâna întinsă pe masă, badijonată de medic în setul al doilea cu Del Potro, pentru răni provocate de mânerul Babolatului său colorat ca un şarpe veninos, galben cu negru. De mult nu m-a mai înduioşat aşa o imagine din sport. Superjucătorul era acum un băiat amărât, pedepsit pe nedrept cu nuiaua la palmă, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns genunchii care l-au trădat. Anul trecut, Nadal câştiga fără drept de apel acest turneu, desfăşurat la Toronto. Acum, la Montreal, în faţa păsăroiului de pradă argentin, după luni de întrerupere, spaniolul arăta ca un jucător mare, dar fără meciuri în mâini şi în picioare. Forehanduri trimise afară din poziţii care altădată erau invariabil fatale pentru adversar, backhanduri „scăpate“ sau prea scurte, serviciu „soft“ şi, din când în când, câte o minge sclipitoare marca Nadal. Ceea ce vedeam era normal.

Ani în şir m-au scos din sărite cei care spuneau despre el că e un jucător făcut în laborator, un android îndopat cu substanţe chimice, un drogat. Iată însă că androidul s-a accidentat, a suferit, a stat departe de teren, acum reintră şi îi este greu la început, a ajuns să facă până şi băşici în palmă! E un om, cu trup vulnerabil, cu un psihic care trebuie să se refacă, nu o creatură artificială. Cu atât mai adevărate şi mai frumoase sunt marile lui victorii din ultimii ani, momentele de tenis supraomenesc pe care ni le-a dăruit.

La Montreal a venit să joace ştiind că nu poate câştiga. Dar a intrat pe teren cu aceeaşi determinare, gata să treacă prin tortura meciurilor slabe pe care inevitabil le va mai face o vreme, până când minunatul Nadal, sau poate altul, şi mai frumos, se va naşte din nou.

Al doilea moment de stupoare pentru mine în Masterul Montreal a fost înfrângerea lui Federer în faţa lui Tsonga, după ce condusese cu 5-1 în setul decisiv. Aşa ceva nu-mi amintesc să i se fi întâmplat vreodată lui Roger. Oricât ar părea de paradoxal, vreau să explic asta prin palma rănită a lui Nadal.

În clipa de faţă, Federer a atins culmea carierei sale. A câştigat Roland Garros, şi-a recâştigat titlul la Wimbledon, l-a depăşit pe Sampras, e nr. 1 mondial din toate timpurile. A făcut-o reuşind să-şi scoată din cap nervii, frustrarea, conştiinţa supradimensionată a propriei valori care l-au adus în stare să spargă racheta de ciment, astă-iarnă la Miami. A pus în loc răbdare, luciditate, putere de luptă, a acceptat „umilinţa“ de a juca el, marele Federer, o minge în plus, un ghem în plus, un set în plus cu adversarul, nu doar cu el însuşi. După toate astea, un meci cu Tsonga, Murray sau Del Potro nu mai poate fi pentru Roger Federer o chestiune de viaţă şi de moarte. E firesc ca determinarea fantastică de care a dat dovadă în ultimele luni să mai scadă. Singurul jucător care îl poate sili pe Federer să joace din nou cu dinţii strânşi este un Rafael Nadal ajuns în plenitudinea forţelor. O nouă finală de Grand Slam Federer - Nadal este exact lucrul de care au nevoie amândoi ca să meargă înainte jucând cel mai bun tenis de care sunt capabili.

E greu ca lucrul acesta să se întâmple la US Open după cum am văzut că joacă acum Nadal, terenurile de la Flushing Meadows fiind şi cele care îi plac cel mai puţin spaniolului. Rafa a căzut în mai puţin de trei luni de pe locul 1 mondial pe 3. Dar şi dacă iese din prima sută de jucători, cum i s-a întâmplat la un moment dat lui André Agassi, Rafael Nadal rămâne în conştiinţa lumii alături de Roger Federer, umăr la umăr, la început şi la sfârşit de finală. Perechea Federer - Nadal în meci de dublu cu Povestea şi Timpul.