Davidenko – Federer 6-2, 3-1. De la acest scor, Federer a câştigat 13 ghemuri consecutiv. Azarenka – Serena Williams 6-4, 4-0. Apoi Serena egalează la 4, câştigă setul în tie-break după ce e condusă cu 3-1 şi meciul cu 6-2 în decisiv. Ce declară Federer după meci? „Am jucat prost în primul set, dar am încercat să rămân pozitiv. Îl ştiu bine pe Davidenko, are alternanţe în joc. Sunt şi eu puţin uimit de cum mi-am revenit”. Serena Williams: „N-am jucat extraordinar, mai ales în primul set, dar am încercat să rămân calmă. M-a surprins şi pe mine faptul că am reuşit să reintru în meci”.  Nici Roger, nici Serena nu s-au lansat în explicaţii satisfăcute în legătură cu mari manevre tactice prin care şi-ar fi dezechilibrat adversarii veniţi buldozer peste ei. Ambii nr. 1 mondial îşi privesc formidabilele come-back-uri cu o anume detaşare mirată: „Ia uite, ce chestie…”. Spun doar că au încercat să-şi păstreze calmul. Ce se ascunde în spatele acestui calm, al acestei mirări?

Cred că e vorba de acelaşi lucru care i-a lipsit lui Nadal, făcându-l să piardă două seturi la Andy Murray înainte să-i cedeze genunchiul pe suprafaţa dură de la Melbourne. Asta după ce pierduse la Davidenko finala de la Doha de la minge de meci. Pericolul cel mai mare pentru un supercampion atunci când este condus clar de un adversar mai slab cotat este să nu poată uita cine este. Să crească în el o indignare surdă, de nestăpânit: „Ia uite, dom’le, ce dă ăsta, n-are nici un pic de respect, cine se crede, nu ştie cu cine joacă, eu sunt cel care trebuie să câştige, de la sine, căci eu sunt eu, nr. 1 mondial”. Astfel de gândiri duc întotdeauna la crispare, nervozitate, forţări neinspirate pe fondul  refuzului de a „munci” din greu pentru fiecare punct. Când mingea îi revenea o dată în plus de dincolo de fileu de la Murray, Nadal parcă n-o mai aştepta: „Am lovit ca pe vremuri”, spunea privirea lui, „cu efectul sălbatic al lui Rafa Nadal, şi totuşi mi-o dă înapoi şi mai are şi tupeul să vină peste mine cu servici-voleu”. Nr. 2 mondial (încă) refuză să accepte că, în actuala lui stare fizică, nu mai poate câştiga, cu jocul din spatele liniei de fund care l-a făcut celebru, la jucători din Top 5, mai ales pe hard. Şi nu îşi mută jocul cu măcar un metru mai în faţă.

Serena Williams, în schimb, supusă unui tir halucinant de lovituri năprasnice care intrau la linie ale tinerei Victoria Azarenka, a reuşit pur şi simplu să uite de sine. Nu s-a simţit jignită, umilită de scor, ea, una dintre cele mai mari jucătoare ale tuturor timpurilor. Şi-a văzut de joc ca şi cum Williams ar fi fost challengerul, nu campionul, aşteptând fisura în jocul ce părea inexpugnabil al bielorusei.

În primul set cu Davidenko, Federer s-a luat de piept cu „Kalaşnikov” la capitolul ping-pong pe terenul de tenis. Federer este unul dintre cei mai iuţi jucători din istoria tenisului: loveşte mingea foarte devreme, foarte în faţă, de nenumărate ori lovitura lui este drop shot, demivole. Ei bine, David Necăjitul este mai rapid decât el, este cel mai rapid jucător din circuit în clipa de faţă. La Doha, Federer a refuzat să accepte că la schimburi fulger stânga-dreapta Davidenko e mai tare. A intrat în jocul rusului şi a pierdut. Acum, după ce a fost iarăşi mitraliat din toate poziţiile un set şi jumătate, brusc, a lăsat mândria la o parte: „Oi fi eu Federer, o fi scorul între noi 12-2 pentru mine, dar la tenisul ăsta, acum, Nikolai mă bate”. Aşa că s-a apucat să-i distrugă jocul rusului cu mingi mai „moarte” şi mai „umflate” pe rever, cu scurte, cu crosuri mai în unghi, toate menite să-l scoată din ritm, căci ritmul este arma letală a lui Davidenko. Şi a învins.

Fiecare mare campion a fost cândva un outsider la intrarea pe arena internaţională. Tăria lui constă şi în a fi capabil să uite anii de victorii, retrăind, atunci când trebuie, starea aceea de forţă liniştită când era aproape nimeni în ochii publicului şi nu avea ce pierde.

6-2, 6-1, 5-2 pentru Soderling. Victor Crivoi se duce pe banchetă ca să aibă de unde să vină înapoi pentru puţinele minute pe care le mai are de petrecut pe teren. Are şi racheta la el. Acolo stă de vorbă cu căpitanul Andrei Pavel. Apoi se întâmplă ceva ce nu m-a făcut deloc să râd: Crivoi râde. De ce, nu cunosc şi nu mă străduiesc să ghicesc.

Îl ştiu de mult pe Victoraş Crivoi. N-a avut o viaţă uşoară în tenis. S-a închegat greu ca jucător de prima sută mondială, muncind ani mulţi cu bani puţini şi fără să aibă de la natură un fizic solid. L-am văzut în meciuri de turneu luptând din răsputeri pentru victorie, cu momente de declic psihic care îl făceau să întoarcă un scor dramatic. Mi se pare un om serios. Aşa că nu am priceput cum putea să râdă atunci când mai avea puţin şi pierdea un punct preţios pentru România în confruntarea cu Suedia. Într-un meci ATP individual poţi să faci ce vrei – poţi să râzi de adversar, de tine însuţi, de soarta crudă sau de pălăriuţa unei doamne din tribună. Te priveşte. Dar când eşti ales să joci pentru supravieţuirea echipei României în Cupa Mondială, când porţi răspunderea pentru ce se va întâmpla cu tenisul românesc la anul, în Cupa Davis, eu, unul, nu ştiu  cum poţi să râzi. Şi râsul lui Victor venea după ce se predase fără luptă, de la bun început, în faţa puternicului Robin Soderling. Păi, dacă e puternic, dacă e finalist la Roland Garros, dacă e nr. 11 mondial… răspund unii. N-are nicio legătură. A fi luptător nu se confundă cu a fi învingător sau învins. Crivoi ar fi trebuit să se agaţe de fiecare minge, să tragă cu dinţii şi la 6-0, 6-0, 5-0 pentru adversar, indiferent cine e el. Fac parte dintre cei care cred că e important cum mori. Dacă ai în faţă un tanc şi în mână doar un pistol, goleşti încărcătorul foc cu foc. Ce-a făcut Soderling la scorul de 7-5, 6-1, 4-0 pentru el, repet, pentru el, în partida cu celălalt Victor, Hănescu? La un voleu a­­mor­tizat al lui Hă­­nescu, şansele fiind minime să-l ajungă, suedezul a dat drumul unui sprint maxim, la limita rupturii musculare, a atins mingea, dar n-a reuşit s-o trimită dincolo. Vă imaginaţi că făcea acelaşi lucru şi dacă scorul era invers.

Mai trist decât faptul că am pierdut şi vom juca la anul în grupa Euroafricană mi se pare faptul că toţi copiii îndrăgostiţi de tenis din România au văzut cum am pierdut.

David împotriva lui Goliath, bătălia mileniilor, s-a mai petrecut încă o dată în finala US Open. Numai că Goliathul de 1,98 m are creier şi caracter, iar David nu e puştiul cu praştia, e regele David.
Juan Martin del Potro a adus în tenisul de azi nu numai un forehand înspăimântător, o „plătică” împuşcată razant cu aproximativ 160 km/h când cros, când long line, şi un serviciu demn de Big Bill Tilden, Newcombe sau Ivanisevici. Nu ştiu dacă Del Potro va câştiga atâtea Grand Slamuri câte are în vitrină Serena Williams, dar aş băga mâna în foc că, deşi arată cum arată, nu va face niciodată ce a făcut marea campioană americană, care văd că şi-a cerut într-un târziu nişte „scuze” mai penibile decât Geoană la Ţebea. Juan Martin este un om profund serios, care îşi trăieşte tenisul cu bun-simţ şi dragoste, cu respect pentru adversar şi pentru public. Îi stă foarte bine alături de Kim Clijsters, o femeie atât de adevărată pe teren încât mi s-a părut mai frumoasă decât Wozniacky, Şarapova şi Dementieva la un loc.

Un loc pentru Federer în Teniseum

Roger Federer n-a mai câştigat şi a 6-a oară consecutiv la Flushing Meadows. Dar primul set al finalei, încheiat cu 6-3 în favoarea elveţianului, poate fi decupat şi pus într-un Teniseum. Parcă vedeam un film proiectat pe repede înainte când lovea Federer, mai tot timpul din drop, atât de iute încât mişcarea nu se desluşea cu ochiul liber. Un fel de trecere în revistă fast forward a istoriei tenisului: forehanduri rotunjite, backhanduri trase cu rigla, voleuri adânci, voleuri-stop, scurte, smash-uri cu efect de pe picioare. Mai lipsea passingul Harry Potter cu spatele, printre picioare, executat în finalul meciului cu Djokovici.
De la 6-3 şi 5-3 pentru Federer, argentinianul de 20 de ani a început să se apropie de Rege minge cu minge. La început, Federer, observând greşeala făcută de Nadal, care, în semifinală, i-a trimis orbeşte pe backhand lui Del Potro stânga lui urcătoare cu efect - la cei 1,98 m ai săi, lui Juan Martin mingea îi venea taman bine pentru un rever plesnit cu două mâini - a coborât jocul, expediind nenumărate slaisuri joase şi tăioase, „la şosete”, pe reverul lui Del Potro. Încet-încet însă, Del Potro a învăţat să răspundă cu o dreaptă inversă nimicitoare slaisurilor lui Federer: era cât se poate de sincer când spunea că el joacă tenis ca să înveţe tenis - chiar şi într-o finală de Grand Slam!

„Plătica atomică” a lui Del Potro

Cu o maturitate excepţională pentru vârsta lui, Del Potro a sesizat şi capcana jocului pe mijlocul terenului, care-l silea să joace „înghesuit”, să nu-şi poată desfăşura în lovituri anvergura de condor. În loc să mai forţeze de acolo, a trimis mingea înapoi cu răbdare aşteptând momentul deschiderii unghiurilor pentru jocul de contre rapide - şi aici l-a biruit pe Federer, cu „plătica” atomică de nereturnat pe hardul rapid de la Flushing Meadows. De când mă uit la tenis n-am văzut o asemenea dreaptă…
Festivitatea de premiere a consemnat, totuşi, şi o victorie a lui Federer - asupra lui însuşi. Lacrimile care-l zguduiau după finala pierdută astă-iarnă la Australian Open au sublimat acum într-un zâmbet deschis, „filosofic” (nu poţi câştiga la infinit) şi felicitări de frate mai mare adresate tânărului său învingător. După ce l-a învins pe Nadal, Del Potro a declarat că e cel mai frumos moment din viaţa lui. După ce l-a îngenuncheat şi pe Federer, vlăjganul din pampas spunea că totul e un vis şi că el e un băiat care-l trăieşte aievea. Părea că totul se termină mâine. Or, eu cred că pentru Juan Martin Del Potro e abia începutul visului, care va dura ani mulţi din istoria jocului de tenis.

După ce l-a îngenuncheat şi pe Federer, vlăjganul din pampas spunea că totul e un vis şi că el e un băiat care-l trăieşte aievea. Părea că totul se termină mâine. Or, eu cred că pentru Juan Martin Del Potro e abia începutul visului, care va dura ani mulţi din istoria jocului de tenis.

„Ţi-e frică de mine? Crezi c-o să te lovesc?”. Serena Williams pare un fel de King Kong în faţa micuţei asiatice americane care o reclamă pe marea campioană pentru injurii şi ameninţare cu moartea. Ca arbitru la linia de fund, Little Li a comis ceva greu imaginabil: a strigat foot fault la serviciul doi al Serenei, la scorul de 6-4; 6-5 şi 30-15 în favoarea lui Kim Clijsters, aflată, deci, la două puncte de victorie. Greşeala de picior constă în călcarea liniei de fund de către jucătorul aflat la serviciu înainte ca mingea să plece din rachetă. Este o semnalizare pe care nu o modifică nici computerul, nici arbitrul principal, pentru că de sus, din scaunul de la centru, ea este practic imposibil de observat. Nici jucătorul în cauză nu poate decât, eventual, s-o „simtă”, n-are cum s-o vadă.

Am mai asistat la o strigare foot fault celebră, în defavoarea lui Marat Safin la Australian Open, dar Marat e rus, nu australian, şi scorul nu era atât de important. Micuţa ochelaristă Little Li a avut „maţele”, cum zic americanii, să strige ce-a văzut la New York, împotriva unei legende vii a sportului american şi mondial, într-o semifinală de Grand Slam, la scorul de mai sus.

Dumnezeu şi înjurăturile Serenei

Nu ştiu dacă a avut şi dreptate, reluarea a fost dintr-un unghi larg faţă de linia de fund. Oricum, Serena nu a contestat decizia, n-a susţinut că nu a greşit, a făcut altceva. I-a comunicat în mod repetat lui Li, aţintind racheta spre ea şi sorbind-o din ochi, că îi va fucking băga fucking mingea pe fucking gât, implicându-l şi pe Dumnezeu în operaţiune („I swear to God”). Pentru asta, („unsportsmanlike conduct”) ţinând seama şi de avertismentul primit de nervoasa Williams la sfârşitul primului set pentru sfărâmarea rachetei, arbitrul principal a dictat împotriva ei punct de penalizare, ceea ce, dat fiind scorul, 15-40, a însemnat meci pierdut. Întrebată la conferinţa de presă dacă are de gând să-i prezinte scuze arbitrei insultate şi ameninţate, Serena a răspuns: „Scuze!? De la mine? Mulţi jucători ţipă la arbitri. Se întâmplă”.

Când îţi uiţi trecutul

Ce-am văzut, de fapt? Am văzut o femeie crispată, frustrată, plină de draci pentru că era învinsă de o mămică. Kim Clijsters a lipsit mai bine de doi ani din tenis pentru că a născut. A avut tăria să plece şi acum are tăria să revină. Şi cum? Bătând tot ce a întâlnit în cale, inclusiv pe sora Serenei, Venus. Aşa ceva nu s-a mai văzut de la aborigena australiană Evonne Goolagong, mama care a câştigat Wimbledonul în 1980. Maternitatea a şters orice urmă a lipsei de antrenament la nivel înalt a excepţionalei Clijsters, înzestrând-o cu o linişte interioară, cu o seninătate cum n-am mai văzut de multă vreme la o jucătoare. Serenă a fost Kim, nu Serena. Dincolo de autocontrolul de care trebuie să dea dovadă orice profesionist, indiferent de deciziile arbitrilor, dincolo de respectul pe care îl datorează publicului şi adversarului, negresa americană a uitat trecutul rasei ei. Condiţia de suboameni pe care au trăit-o oamenii de culoare secole de-a rândul în America. Atitudinea lui Fucking Kong faţă de Little Li depăşeşte tenisul: tu, care eşti o insectă, o nimeni, o amărăşteancă, îndrăzneşti să-mi strigi mie foot fault!? Chiar dacă am făcut-o, trebuia să taci, n-o vedea nimeni. Ştii cine sunt eu, nenorocito? Şi ce dacă te-am înjurat, ce dacă am spus că-ţi bag mingea pe gât, toată lumea face asta cu negrii de pe plantaţie, e ceva obişnuit, nu stă nimeni să ceară scuze unei cioroaice ca tine. Crezi că am să te lovesc? Nici gând, pentru asta ar trebui să exişti, gălbejito, fucking gook.

Descoperiţi deosebirile dintre imaginile alăturate

Şi încă ceva: dacă scorul ar fi fost invers, dacă ar fi fost la un pas de victorie şi nu de înfrângere, mai făcea Serena ce-a făcut? Nu cred. Prin gestul ei, a lipsit-o pe Kim Clijsters de bucuria meritată după un joc excelent, a decepţionat publicul care a plătit să o vadă jucând tenis până la capăt, nu să părăsească terenul.
Pe scurt, marii campioane, adevăratei nr. 1 mondial, nu i-a păsat de nimeni şi de nimic în afara ego-ului ei cât stadionul. Cam tot în vremea în care se petreceau toate acestea la New York, la Românica deputatul Nicolicea o înjura de mamă pe moderatoarea Andreea Creţulescu de la Realitatea TV. Specificul românesc a constat în faptul că, spre deosebire de Williams, care a părăsit terenul imediat după verdictul arbitrului, Nicolicea n-a vrut să se dea dus nici când l-a poftit să plece conducerea staţiei, neputând fi evacuat decât prin încetarea emisiunii.
Vă las pe dvs., stimaţi cititori, să găsiţi alte deosebiri şi asemănări între cele două cazuri.

Declaraţii

„Serena Williams pare un fel de King Kong în faţa micuţei asiatice americane care o reclamă pe marea campioană pentru injurii şi ameninţare cu moartea”

„Serena nu a contestat decizia, n-a susţinut că nu a greşit, a făcut altceva. I-a comunicat în mod repetat lui Li, aţintind racheta spre ea şi sorbind-o din ochi, că îi va fucking băga fucking mingea pe fucking gât”

„(…) negresa americană a uitat trecutul rasei ei. Condiţia de suboameni pe care au trăit-o oamenii de culoare secole de-a rândul în America. Atitudinea lui Fucking Kong faţă de Little Li depăşeşte tenisul: tu, care eşti o insectă, o nimeni, o amărăşteancă, îndrăzneşti să-mi strigi mie foot fault!?”

“Prin gestul ei, Serena a lipsit-o pe Kim Clijsters de bucuria meritată după un joc excelent, a decepţionat publicul care a plătit să o vadă jucând tenis până la capăt, nu să părăsească terenul”

Ani de zile, am văzut pe teren un „măciucar“, un jucător bazat pe o servă şi o dreaptă năprasnice, însă ciung de rever, cu un voleu nesigur, străin de slais, scurtă sau stop. Un primitiv. Totuşi, chiar şi aşa, „caveman“ a ajuns în două finale la Wimbledon şi a câştigat o dată US Open, fiind, pentru scurt timp, nr. 1 mondial. Apoi s-a plafonat, a rămas în top 10, dar fără vreo performanţă deosebită. N-aş fi crezut că va reuşi să mă convingă să fiu de partea lui într-un meci cu însuşi Domnul Tenis. Însă ce-a făcut Andy Roddick depăşeşte Wimbledonul şi tenisul, e o poveste despre om.
Nenumăraţi tineri jucători consideră, la 17-18 ani, că ştiu totul, că nimeni nu-i mai poate învăţa nimic, că talentul le poate ţine loc de antrenor, de muncă, de condiţie fizică, de orice. Pe de altă parte, am auzit nu o dată că tenisul neînvăţat de mic nu se mai învaţă niciodată la nivel înalt. Că dacă nu faci reverul ca lumea de la început, nu-l mai faci până mori.
Împotriva lui Hewitt, Murray şi Federer, Roddick a călcat în picioare toate „legile“ de acest soi. La 26 de ani, când mulţi îl considerau „terminat“, ajutat de un antrenor necunoscut ca jucător, Larry Stefanky, Andy se naşte a doua oară. Cufundat parcă într-un reactor genetic şi reprelucrat până la celulă, Roddick a ieşit pe iarba londoneză cu alte picioare şi alte mâini, cu care face acum un rever demn de Andre Agassi sau Bjorn Borg. Voleurile i-au devenit adânci şi apăsate, când nu sunt amortizări perfecte la un metru în terenul advers. Fineţuri de neînchipuit până ieri îi pigmentează jocul: slaisuri lungi şi precise, scurte cu efect, demivoleuri amintind de Stefan Edberg sau Henri Cochet. Întreg desenul mişcărilor lui nu mai e colţuros şi ţeapăn, a căpătat racorduri fine, s-a rotunjit, s-a fluidizat.
Şi s-a mai întâmplat ceva. În secunda de după sfârşitul teribilelor înfruntări câştigate cu Hewitt şi Murray, Andy n-a sărit, nu s-a tăvălit, n-a urlat, s-a oprit parcă buimac, uluit, uitându-se spre loja oamenilor lui şi întrebând din ochi: Chiar s-a terminat, nu mai e nimic de jucat? După meciul cu Murray, abia când a ajuns pe treptele vestiarului, Roddick a scăpat geanta de pe umăr şi s-a prăbuşit în genunchi cu mâinile pe faţă: abia atunci victoria îi cădea în cap. Asta pentru că americanul a jucat ca în transă, fără să se gândească la break, set sau meci, preocupat doar să lovească fiecare minge care vine de dincolo cât mai bine. E o uriaşă recondiţionare mentală, care i se datorează cu siguranţă antrenorului Stefanky. Andy Roddick şi antrenorul său mi-au tulburat masiv scepticismul privind posibilităţile omului de a se schimba, de a se reinventa, indiferent de vârstă. Văzându-l cum joacă, îmi venea să mă apuc de mâine de antrenament având ca obiectiv să devin campion mondial la categoria de vârstă plus 80 de ani.
Aşa a ajuns Roddick să aibă un set şi 4 setboluri consecutive pentru 2-0 la seturi în faţa lui Federer. N-am înţeles atunci cum a fost posibil să piardă setul de acolo. Şi nu numai eu, marele John McEnroe, comentator pentru televiziunea britanică al finalei, n-a mai putut să spună decât „I’m shocked“.
Am înţeles însă în setul al treilea. Federer pune o scurtă prea înaltă, la mai puţin de 2 m de fileu, pe dreapta lui Roddick. Americanul vine în sprint spre plasă, ajunge devreme şi alege o soluţie dură: nu lobează, nu pasează în cros, izbeşte din răsputeri mingea cu dreapta ţintind pieptul lui Federer, aflat în apropierea fileului. Federer abia apucă să se ferească de glonţ. Punct Roddick, care nu ridică mâna, nu spune un cuvânt, nu face niciun semn de scuză, îi întoarce spatele lui Federer şi pleacă spre linia de fund. În ce priveşte regulamentul jocului de tenis, Roddick nu a greşit: corpul adversarului face parte din terenul advers şi poate fi luat la ţintă. Un domn însă nu face aşa ceva. Pe Roger Federer, de pildă, nu l-am văzut şi nici nu cred să-l văd vreodată făcând asta cu intenţie. Dacă, furat de miza jocului şi de rapiditatea fazei, totuşi ar trimite mingea în adversar, imediat şi-ar cere scuze cu mâna sus şi faţa rachetei îndreptată spre celălalt. Stefanky i-a schimbat mentalul de joc lui Roddick, dar n-a reuşit să-i schimbe caracterul, din care a ţâşnit acest gest urât, băiatul care, după meciul cu Murray, la întrebarea „Cum ai făcut să câştigi?” declara superb: „I play some tennis, sometimes. It’s like a dream”, transformându-se într-un ins nesimţit până la cinism, lipsit de fairplay şi eleganţă.
Din acel moment, n-am mai crezut în victoria lui Andy. Pentru mine, ceva era scris pe aura lui eterică. Tehnic, se poate spune că a fost învins de cei 50 de aşi reuşiţi de Federer, faţă de numai 27 ai lui. Sau de mingea sărită rău din pământul crăpat de secetă al Wimbledonului, izbită apoi excentric şi cu rama rachetei de Federer, pentru ca să mai sară o dată cu un efect neaşteptat la contactul cu terenul advers, care l-a făcut pe Roddick să trimită afară de la 2 m de fileu dreapta, din aceeaşi poziţie din care ţintise atunci pieptul Domnului Tenis – nu numai cel mai mare, dar şi cel mai elegant până la frumuseţe jucător al tuturor timpurilor.
Andrew Roddick a pierdut finala Wimbledonului pentru că nu a câştigat încă întreaga bătălie cu el însuşi. Iar Roger Federer a învins în ciuda jocului său din câmp inconstant, cu greşeli enorme alternând cu mingi extraordinare, pentru că înfrângerile care l-au făcut să plângă şi să-şi sfărâme racheta a reuşit să le înţeleagă şi să le topească în suflet.
P.S. În ciuda celor care îi cântă prohodul, eu sper din tot sufletul să mai văd cel puţin o finală de Grand Slam Nadal contra Federer.

Nu ştiu cum a putut Nadal să piardă la Soderling, n-am văzut meciul. L-am văzut însă apoi pe suedez bătându-l în semifinală pe puternicul Fernando Gonzalez de la scorul de 4-1 pentru chilian în setul cinci şi am priceput cum a putut să câştige la Nadal: Robin Soderling traversează acum la Roland Garros zona vieţii lui de jucător, acea perioadă în care aleargă şi loveşte mingea ca în transă, parcă teleghidat de un antrenor aşezat mult deasupra ultimului rând al tribunei Suzanne Lenglen, atât cele mai îndrăzneţe, cât şi cele mai proaste lovituri ale lui prinzând terenul ca în vis.

Mă gândeam înainte de finală că suedezul e la fel de periculos acum pe terenul de tenis ca un fanatic religios pe câmpul de luptă: un soldat de carieră, fie el şi mareşalul Federer, trebuie să fie foarte atent dacă nu vrea să sară în aer.

Federer însă a venit la Roland Garros cu o armă nouă: umilinţa. Ea l-a ajutat să câştige. Vă amintiţi racheta contorsionată după ce Federer a izbit-o la Miami de cimentul american? Aşa era spaţiul lăuntric al marelui campion cu câteva luni în urmă. De la epopeica înfrângere în faţa lui Nadal în finala de la Wimbledon, Federer trăia o continuă uimire jignită în faţa fiecărui meci pierdut sau chiar a unui adversar care îi lua un set sau două: cum adică, încă n-ai pierdut, încă dai mingea înapoi, încă te baţi cu Roger Federer, care nu e jucător, e de meserie câştigător?

Obişnuit atâţia ani să câştige, să câştige, să câştige mereu, ajungând să joace mai degrabă cu el însuşi, Federer nici nu mai alerga după toate mingile care cereau recuperare in extremis, slais, şpagat, lob. Subconştient, le considera umilitoare, el trebuie să joace şi să câştige fără să se chinuie, în linie, vertical, longilin, superb. De la sine.
Începând cu turneul de la Madrid, Federer a început să vadă jucătorul din faţa lui. Primul meu antrenor, nea Cucu Schmidt, mi-a spus odată, după un set pierdut în faţa unui puşti pe care-l consideram mai „fraier“ decât mine, când aproape plângeam de frustrare: „Mă, vezi că are şi fraierul dreptul să dea în minge…“ Pursângele elveţian a început să adauge umilinţă pe teren talentului său de mare artist.

Condus cu 2-0 la seturi de un Tommy Haas aflat în zi mare, Federer a rămas calm şi a tras ca un câine, dispus acum să se urce şi pe tribună, ca Nadal, ca să trimită o minge înapoi. În semifinală, lovit în plin vreme de aproape două ore de uriaşul Del Potro cu servicii trăznet şi forehanduri măciucă, a suportat cu stoicism defensiva, aidoma lui Cassius Clay în legendarul meci cu George Foreman, pentru ca în clipa în care a simţit că argentinianul se înmoaie, să-l execute cu o eleganţă nemiloasă, marcată şi de scurtele cu efect apăsat, puse uneori chiar la retur.

Astă-iarnă, nu mai speram să văd vreodată reverul cu o mână al lui Federer eficient în faţa unui rever solid executat cu două mâini. Iată însă că se dovedeşte, încă o dată, că problema nu e mâna, ci capul: în noua lui stare psihică, Federer i-a contrat formidabil cu reverul pe Monfils, Del Potro şi Soderling. După finala pierdută la Wimbledon, Federer se plângea de vânt. În finala de la Roland Garros a bătut vântul, a şi plouat, iar Federer a folosit liniştit vântul ca să pună scurte…

Câştigând singurul Grand Slam care-i lipsea, zgura roşie (nu albastră) a Parisului şi egalându-l pe Pete Sampras (care n-a trecut vreodată de sferturi la Roland Garros) la numărul de turnee de Grand Slam câştigate, 14, Roger Federer este, în acest moment, indiscutabil, jucătorul numărul 1 al tuturor timpurilor. Rămâne însă, dincolo de triumf o lecţie de viaţă de neuitat: cu geniul său semeţ, Federer a ajuns până în vârf. Dar ultimul pas, în cer, l-a făcut cu umilinţa…

Nu pot să închei Roland Garrosul meu de anul acesta fără un cuvânt despre Sorana Cârstea. S-au spus multe zilele astea despre tânăra noastră minune, mai puţin, cred, un lucru. Sorana nu vine din foame, n-a suportat umilinţe. Ne-am obişnuit încă din vremea comunismului, ca sportivii de mare performanţă să provină din familii modeste, dacă nu sărace, să traverseze o copilărie amărâtă, pentru a câştiga apoi prin sport, singura lor şansă, bani, recunoaştere, un statut social. Lipsa banilor a ajuns să ni se pară o calitate morală, parte indispensabilă a legendei.

Sorana Cârstea s-a născut într-o familie mai mult decât înstărită. N-a ajuns însă prin baruri, cu maşini şi tipi de fiţe, n-a ajuns o pisi, deşi e drăguţă foc. A muncit din greu pe terenul de tenis, acum joacă superb şi asta vrea să facă în continuare, la 20 de ani. Ea e un fel de Corneliu Porumboiu al tenisului românesc. Poate vom reuşi cu această ocazie să ne mai operăm de o malformaţie rămasă din comunism. Să înţelegem că sărăcia nu e o virtute, iar bogăţia poate să nu fie un păcat.

Spuneam la un moment dat despre tinerii noştri jucători de tenis că n-au faţă. Asta e ceva dincolo de lovituri, de condiţia fizică sau chiar de trăsăturile chipului. A avea faţă înseamnă să transmiţi celui care te priveşte sentimentul că poţi să învingi indiferent cât e scorul. Alexandra Dulgheru e o fată cu o faţă extraordinară, cum n-am mai văzut de mult.

Primul set din finala de la Varşovia, cu puternica Alona Bondarenko, a fost tot timpul pe muchie, cu multe breakuri şi încheiat cu un tie-break.

Fie condusă, fie aflată la cârma jocului, Alexandra avea aceeaşi expresie pe chip şi în atitudinea corporală: o concentrare senină, lipsită de încrâncenare, o bucurie de a lovi mingea de tenis indiferent de scor, o relaxare îndrăzneaţă chiar şi în cele mai dificile execuţii. Şi, slavă Domnului, au fost destule: voleuri-stop pe passinguri tari ale Alonei, backhanduri decisive inside-out pe forehandul adversarei, ca ale lui Andrei Pavel, numai că executate cu două mâini, retururi-fulger, de n-avea Alona timp nici să ridice racheta, scurte ascunse şi apoi îngropate la un metru de fileu.

Utilizare tactică excelentă a mingiei înalte liftate, pentru a tăia ritmul schimburilor tari, care-i plac ucrainencei. Alexandra n-a câştigat la ciupeală, n-a vânat greşeala celeilalte, a jucat un tenis variat, îndrăzneţ, inteligent, ofensiv cu măsură. Faţa Alexandrei Dulgheru, seninătate, bucuria jocului, concentrare relaxată, mi-a amintit de marele brazilian Gustavo Kuerten în vârful gloriei sale la Roland Garros. O frumuseţe.

De ce abia acum, la 21 de ani, Alexandra învinge într-un turneu WTA pornind de dincolo de locul 200, abia al cincilea caz în istoria WTA? Discutând cu eminentul antrenor Gheorghe Văideanu am aflat istoria gravelor accidentări care au ţinut-o aproape trei ani pe Alexandra departe de locul ei adevărat în tenis. La 16 ani, ea se bătea de la egal la egal cu jucătoarele care urcă azi în topul mondial. A suferit mult, jucând apoi în turnee care ştia că sunt sub valoarea ei. Iar acum s-a produs o descătuşare, a urcat câteva sute de locuri într-un timp record.

Cu siguranţă, a ajutat-o şi antrenorul ei, Daniel Dobre, fostul meu partener de dublu pe terenurile din Dămăroaia acum mai bine de 20 de ani, astăzi un specialist de marcă şi neobişnuit de serios pentru România.
Deci, tenisul feminin românesc merge. Alexandra se alătură tinerelor Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Edina Gallovits şi Raluca Olaru în prima sută de jucătoare ale lumii. La băieţi îi avem doar pe Hănescu şi Crivoi, ambii trecuţi de 27 de ani, iar în urma lor, vestiarul gol.

De ce se întâmplă aşa? Dl Văideanu are o explicaţie simplă, pe care o reproduc ca atare: băieţii care vin la tenis în ziua de azi au în primul rând în cap să aibă bani, să se distreze, să umble prin cluburi, să facă sex cu pisi transportate cu maşini de fiţe. Nu ţin nicidecum să taie capetele monstrului, pentru că tenisul e un monstru cu multe capete, pe care trebuie să i le tai unul câte unul, muncind din greu. Fetele, în schimb, sunt mai disciplinate, mai conştiincioase, pot fi ţinute mai uşor în frâu de părinţi şi de antrenori.

Aş adăuga, gândindu-mă la Alexandra Dulgheru, că fetele noastre sunt mai capabile să viseze tenisul decât băieţii, care nu sunt în stare nici să-l trăiască.

P.S: În ţara englezei prim-ministeriale boace, “bat, iu nou, aviara gripa”, Alexandra vorbeşte o engleză cât se poate de civilizată, o puteţi asculta pe net.

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info

Îşi strânge metodic şireturile, căutând să egalizeze capetele rămase libere. Face şi desface funda fără să se grăbească: de afară răzbate vuietul surd al mulţimii, ca vântul, seara, printre coloşii din aleile Milla. Timpul, domnule Onemai, anunţă meditativ vocea amabilă. O intensificare ca un vuiet, apoi aplauze copleşitoare, nesfârşite: Freas a păstruns în arenă.

E încordat, îşi dă seama de asta şi crisparea creşte şi mai mult. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte în boxă, acolo nu e nici cald, nici frig, e linişte şi întuneric ca-n pântecele mamei, nimeni nu-ţi zbiară în faţă şi nu sunt flash-uri care să-ţi zgârie retina. Dar cum să stea în boxă când Papá Tob a hotărât altfel…

Pătrunde în spaţiul de joc cu vraful de rachete sub braţ. Aşa cum se aşteptase de altfel, aplauzele sunt convenţionale, reci. USCOTT MOWENNA MARLBORO MARLBORO FORS. Nu-i nimic, totul e să nu se gândească la nimic, să fie ameţitor de iute şi implacabil. Să nu cruţe, să frângă, să domine. REC KDX STANDARD ELECTRIC BATA BATA BATA.

Raflexul verde e plăcut sub tălpi, cărnos şi elastic, aderenţă atât cât trebuie. Când o suprafaţă de joc e bună, băiete, trebuie să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când calci pe pieptul unui om. Aruncă o privire în tribună: Papá Tob e la locul lui, chica argintie, căzând pe gulerul cămăşii negre, încheiate până sus, îl distinge net de mulţimea pestriţă. Tot ce îmbracă Papá Tob începe să semene a uniformă.

Nu reuşeşte s-o descopere pe Vera; poate întârzie, şi chiar dacă nu vine, poate că e mai bine. Se mai uită o dată la Papá Tob şi, cu toate că acesta priveşte undeva deasupra panoului de afişaj, simte cum se relaxează. Pune rachetele pe masă, scoate din huse câteva şi începe să lovească sacadat corzile din podul palmei, ca şi cum le-ar încerca. Ştie foarte exact cu ce rachetă va începe meciul, le-au verificat împreună în urmă cu o oră, dar legea lui Papá Tob nu poate fi încălcată şi nici n-are de gând să încerce s-o încalce vreodată. Tenisul e un ritual cu măşti, băiete, o artă a plictisului, ca să mă exprim aşa. Tot ce faci în afara timpului în care joci punctul trebuie să fie cât mai puţin variat. Trebuie să vezi cât mai puţine chipuri, să auzi cât mai puţine cuvinte şi să rosteşti şi mai puţine. Foloseşte mereu aceeaşi pastă de dinţi, mănâncă mereu aceleaşi lucruri, culcă-te şi trezeşte-te întotdeauna la orele stabilite. Da, Papá. Crucifixul la buze, acelaşi număr de paşi până la linia de fund, mingea bătută de pământ de acelaşi număr de ori. Nu schimba nimic, niciodată, dacă vrei să fii în tenisul mare, ca să mă exprim aşa. Dacă nu faci nimic din toate astea, trăieşte şi fii fericit. Da, Papá.

Porneşte spre linia de fund. Paşii măsuraţi, figura rigidă, indiferentă. Ajuns în faţa deschiderii circulare a distribuitorului, ridică mâna şi mingile ţâşnesc una şi, după trei secunde, încă una. Apropie o minge de nări şi aspiră adânc. Cel puţin zece obiective urmăresc gestul caracteristic al lui ULLO ONEMAI. PRIETENEI LUI ONEMAI ÎI VA FI GREU SĂ GĂSEASCĂ PARFUMUL POTRIVIT! Gestul trebuia oricum făcut, aparţinea secvenţei standard, încă mirosul de minge nouă chiar îi plăcea. Se asocia totdeauna cu cel al bitumului încins, străpuns de smocuri prăfuite, din spatele marilor magazine SANDRE. Pe atunci nu era decât un derbedeu de-o şchioapă, lovind cu o rachetă bandajată o minge mâncată până la cauciuc, de culoare la fel de incertă ca a pielii lui. Mingea nouă era o pasăre rară, o flacără proaspătă pe care cu greu te puteai hotărî s-o laşi pradă asfaltului cenuşiu, mâncătorului de mingi.

Crainicul arenei prezintă finaliştii MASTERS-ului. Apoi, până în clipa în care se va anunţa învingătorul, nu va mai vorbi decât computerului. Mai întâi, desigur, Freas. Martin Freas artistul, Martin Freas gentlemanul. Omul pentru care tenisul nu are secrete. Capabil să trimită zece mingi consecutiv într-o rachetă aşezată pe linia de fund. Rosewall plus Santana, plus Năstase, plus Koehler, plus. Ultimul romantic. Mereu trebuie să existe câte un ultim din ăsta. De două ori Roland Garros, o dată Wimbledon, anul trecut Masters-ul. Aplauze furtunoase. Urale. Pe tine or să înveţe greu oamenii să te aplaude, băiete. Ai o mutră… hm, cam ciudată, ca să mă exprim aşa. Pot să pariez că cel puţin un chinez, un negru şi un băştinaş din Australia au colaborat la conceperea ta. Nu te uita, colaborarea a fost fructuoasă, ca să mă exprim aşa, ai o inimă ca o pompă de incendiu şi picioare ca ale tale n-a avut nici Dreblin. Deci, băiete, o să joci tenis, asta e şansa ta. Da, Papá. Altceva nu ştiu ce-ai putea să faci, nu eşti prea deştept, ai mutra pe care o ai, poţi să ajungi cel mult room-boy sau ajutor de ospătar, asta în cazul în care nu te apuci de droguri sau de tâlhărie. Da, Papá. Tenisul pe care ai să-l joci, ţin să-ţi spun de pe acum, nu va fi un tenis frumos, dar datorită lui vei câştiga suficient de mulţi bani ca să ţi se spună că ai o figură… hm, fascinantă, ca să mă exprim aşa. Te vei baza pe forţă, tenacitate, echilibru nervos; or să te învinuiască toţi pentru monotonie, pentru lipsa de fantezie în joc; adică pentru faptul că nu te dai peste cap, nu pui scurte riscante, nu rămâi pironit, cu ochii la cer, după ce-ai greşit o minge. Rahaturi, ca să mă exprim aşa. Cel mai frumos tenis din lume e ăla în care dai mingea cumva peste plasă şi câştigi. Te vor numi robot, automat, maşină de tenis, presa de scandal va insinua că eşti, de fapt, un android, „fanteziştii” pe care îi vei zdrobi vor face declaraţii jignitoare la adresa ta. Tot rahaturi, îndată ce-o să câştigi de suficient de multe ori vor începe toţi să roiască în jurul tău ca muştele la hoit, ca să mă exprim aşa, pentru că toţi vor să respire aerul tare al succesului. Monotonia o să fie atunci „siguranţă în joc şi tenacitate”, insensibilitatea – „capacitate extraordinară de concentrare”, urâţenia loviturilor – „o deosebită eficienţă”. Dar pentru asta trebuie să câştigi, să câştigi mereu, băiete. Da, Papá.

Two minutes, gentlemen. Încep să servească. Mingile lui, catapultate cu peste două sute de kilometri pe oră, se duc ascultătoare în colţurile careului de serviciu. Freas serveşte mai slab, liftează exagerat. Ca un gentleman. Încă n-a terminat cu zâmbetele şi bezelele adresate tribunei. One minute, gentlemen. E bine să joci într-o sală mare… zgomotele se astompează, publicul se transformă într-o masă nedefinită, te poţi concentra mul mai uşor decât arafă, unde sunt nori, cer, vânt, câte o pasăre sau un Jet. Păcat că FILT n-a admis izolarea fonică a terenului. Nătărăii din tribună nu suportă să latre la lună, de parcă i-ar păsa cuiva de agitaţia şi de zbieretele lor. Time, gentlemen.

Aleargă. Întoarce trunchiul. Retrage mâna. Flexează genunchii. Bagă umărul în faţă. Umărul, am spus. Ochii pe minge până în ultima clipă. Loveşte. Aleargă. Întoarce-te. Retrage. Flexează. Am spus să îndoi genunchii, băiete, eşti surd?

Se simte bine, cu toate că e condus cu 4-3. Cu ghemul ăsta se face 4-4. Nici chiar perspectiva pierderii setului nu-l îngrijorează, se joacă best of five, Spilcuitule, fără tie-break în decisv, să vedem dacă te ţin curelele. Şi, în plus, punctele pe care le-a făcut el până acum au fost seci şi fără tevatură, în timp ce Freas a punctat pe muchie de cuţit, cu execuţii greu de reparat, artizanat. Asta nu poate să ţină prea mult, nu câştigă un meci cu astfel de lovituri. Advantage in. Se uită la Papá Tob. Papá Tob îşi trece neglijent mâna peste frunte: e bine, dă-i înainte. N-o să mai servească tare, simte că Freas e pregătit să închidă ochii şi să lovească, şi parcă e un făcut, retururile astea orbeşti intră mai întotdeauna. Liftează mult. Neţ! First service. Mingea a lovit banda, a trecut totuşi, a ţopăit de câteva ori şi s-a dus până la picioarele lui Freas, care n-a schiţat nici un gest, aşteptând impasibil ca mingea să-şi înceteze săriturile şi să fie suptă în marginea terenului. Semn rău, înseamnă că Spilcuitul încă e calm.

Liftează şi mai mult şi rămâne pe fund. Schimb prelungit de drepte în cross. Trebuie evitat reverul, băiete, aici e punctul lui tare. Iuţeşte lovitura. Incomodat, Freas încearcă să schimbe jocul cu un longline, dar lovitura e prea scurtă. În faţă. Taie apăsat mingea în lungul liniei şi se lipeşte de fileu. Freas ajunge târziu şi lobează. Lobul e înalt şi s-ar putea să iasă. Nu mai aleargă după el. Se aprinde lumina roşie, mingea a căzut milimetric în spatele liniei de funt. Out! Cârâie computerul, out afişează panoul central. Game, mr. Onemai. Four games all.

Iese de pe teren păşind relaxat. Se opreşte în faţa uşii care culisează fără zgomot, eliberându-i intrarea în coridor şi blocând prin aceeaşi mişcare intrarea coridorului lui Freas. Îndată ce trece pragul, uşa revine în poziţia iniţială. Intră în boxă şi se aşază pe fotoliul hidraulic. Jeturile răcoroase ale ventilatoarelor îi scaldă faţa şi pieptul, vibromasoarele îi frământă braţele şi picioarele. Ecranul se aprinde într-un joc de culori reci şi odihnitoare însoţite de muzică: Polo Andres cu Home Again, un blues vechi de când lumea. Destinde-te, uită. Ţine minte, băiete, o relaxare eficientă în pauze e mai preţioasă decât un serviciu devastator. Sunt jucători vechi care n-au învăţat nici până acum asta. Timpul, domnule Onemai. Avertizorul bâzâie şi clipeşte în penumbră. Hai! Goleşte paharul cu CIVITA şi iese din boxă; dincolo de zidul subţire, exact la jumătatea coridorului, aude paşii celuilalt avansând în sens opus. Eşti încă vioi, Spilcuitule, sau poate că numai vrei să pari…

Aleargă. Loveşte, Aleargă, Loveşte. Aleargă. Vine oboseala. Nu e propriu-zis o oboseală de natură fizică, cel care cedează primul e întotdeauna creierul. O simte cum vine, semnele sunt mici, dar sigure: ajungi o fracţiune de secundă mai târziu la minge, eziţi să pleci la stopuri – ăsta e nebun, a pus cel puţin douăzeci de stopuri până acum! -, te ridici cu regret din fotoliu la reluare. Din tribună nu se vede nimic, dar ţie a şi începu să-ţi fugă gândul, cea mai rea consecinţă a oboselii. Vacuumul absoarbe mingile în margine, distribuitorul scuipă o minge şi peste trei secunde încă una. Pendulezi, arunci mingea cu stânga, urcă, se decupează ca un OZN galben în scânteierea reflectoarelor, îngheaţă o clipă într-o neverosimilă imobilitate, apoi cade şi o dată cu ea te prăbuşeşti înainte, rupând lovitura din umăr. A câta oară? De câte ori, de când joci tenis, ai ridicat braţele ca să serveşti? De o sută de mi de ori, de un milion? În spatele minţii pândeşte pericolul: renunţarea, lehamitea, pierderea sensului. Să se termine totul, oricum, numai să se termine. Cum naiba face bătrânelul ăsta de dincolo de plasă de pare aşa de proaspăt? Nu se poate, trebuie să fie şi el cel puţin la fel de obosit.

3-2 şi 40-15. Două mingi de break. La 4-2 şi serviciul, între jucători de valoarea lor, totul e terminat. E terminat pe dracu’; o clipă îi pătrund în minte cele trei matchball-uri salvate de Freas în setul trei, dar reuşeşte să le alunge. Nu se termină nimic niciodată, băiete. Da, Papá. Totul se poate schimba într-o singură secundă. Da, Papá. Domini, te simţi stăpân pe joc, aproape că ţi-e milă de celălalt, uite-l cum aleargă degeaba să-ţi prindă mingile care rad tuşele, n-are cum să-ţi facă faţă, eşti tare, încerci de toate şi totul îţi iese, ca să mă exprim aşa. Dar e suficient să te deconcentrezi câteva zeci de secunde, să te joci cu două-trei mingi şi lucrurile se răstoarnă ca într-un caleidoscop. Mai întâi, un fior vag, repede reprimat, de teamă: am început să greşesc, da’ nu-i nimic, mai am multe înaintea lui. Apoi teama creşte cu fiecare minge, loveşti cu grijă excesivă, avar, să nu pierzi, dar eşti deja pierdut. Ca un făcut, toate mingile tale care lovesc banda nu trec, ale lui, în schimb, ca la un pas de fileu, tot ce ţie ţi se duce afară cu câţiva milimetri lui îi intră cu câţiva milimetri, ca să mă exprim aşa. Îţi vine să plângi de nervi. Te agăţi disperat, dar de cele mai multe ori nu se mai poate face nimic. Un meci nu începe şi nu se termină niciodată, băiete. Eşti în meci tot timpul, trăieşti scufundat în el, ca să mă exprim aşa. Da, Papá.

Aleargă, loveşte, aleargă. Freas a făcut două puncte pe nesimţite, cu blestematul lui de rever tăiat, nu sare mingea nici de două palme. O privire către Papá Tob. Răspunsul vine prompt şi clar: dreapta, pistonează-i dreapta. Da, Papá, bineînţeles, o sută, o mie, un milion de mingi pe dreapta Spilcuitului, nu mai apucă el să dea cu reveerul. O viziune de o clipă: TITAN STADIUM pustiu, în ruine, lumea întreagă o ruină sub un soare roşcat, răzbătând printre nori clorotici, iar el şi Freas continuă să schimbe mingi pe forehand.

Avantaj. Se duce în faţă pripit, pe minge moale. Nici el nu ştie de ce. Passing-ul lui Freas e perfect, n-are cum să-l ajungă, cu toate că se întinde cât poate. Eliberat o fracţiune de secundă datorită efortului, subconştientul comandă holding-ul exact în clipa în care mingea depăşeşte vârful rachetei. Tribuna scoate un geamăt excitat, e primul holding al finalei: majoritatea ştiau că Ullo Onemai a folosit procedeul de opt ori în cele şase zile de până acum ale turneului şi că încă unul i-ar putea fi fatal. Nu l-au uitat încă pe Spotty Bauer: la el se gândea întotdeauna când făcea un holding. Nici un neuropsihiatru nu reuşise să explice satisfăcător capacitatea miraculoasă a lui Spotty de a face 15-20 de holding-uri pe meci, în condiţiile în care nu se cunoştea un alt jucător care să poată trece de trei. Uneori îşi ridiculiza adversarul, jucând câte un ghem întreg numai din priviri. Mulţi afirmaseră că Bauer era un telekinet natural, nici n-avea nevoie de ACBC-uri, înzestrarea lui se putea manifesta oriunde în afara terenului. Nimeni însă n-a putut dovedi nimic; oamenii îl aclamau în delir. Federaţia Internaţională intenţionase chiar să suspende procedeul în urma presiunii Asociaţiei Jucătorilor, interzicând echiparea terenurilor cu ACBC-uri, însă până la urmă publicul şi-a impus voinţa. Culmea era că Spotty şi fără holding – avea stofă de mare jucător, ar fi putut oricum să se impună, dar lumea asta voia de la el şi nimic altceva. Când juca fără holding, oricât de bine, mai că nu-l fluierau. Impresarii căutau cu lumânarea pe cineva care să-i poată ţine piept, visul multora era să organizeze MECIUL SECOLULUI! TENIS FĂRĂ RACHETĂ! TENISUL VIITORULUI! Două imagini ale lui Spotty îi rămăseseră vii în minte: Spotty prăbuşit lângă stâlpul fileului, zvârcolindu-se şi urlând ca o fiară, şi Spotty în curtea casei de sănătate, un fel de bolovan cu privirea goală şi bale la gură. Şi mai erau şi Gothard, şi Alderman, şi Sarasino, toţi reduşi la o exstenţă catatonică de jocul cu holding-ul.

E prea târziu să mai dea înapoi; de câteva secunde bune mingea tremură uşor cam la un metru de sol, susţinută de voinţa lui convertită în acţiune fizică şi amplificată de mii de ori de ACBC-uri. Se poziţionaseră ca să lovească, încet, fără să scape din ochi mingea şi pe Freas, care stă nemişcat la câţiva paşi de fileu, cu o licărire de uimire în ochi – ştia, bineînţeles, şi el de cele opt holding—uri.

Na. Ia-o şi pe-asta! Mingea, izbită cu toată forţa s-a dus undeva în lung de linie. Freas n-a schiţat nici un gest; să fie oare atât de sigur pe el?

Izbucnesc aplauzele. De data asta sunt aplauze puternice, adevărate. Porneşte greoi spre marginea terenului. Îl dor creierii. Îi pare rău că Vera nu e în tribună, la Papá Tob n-are curaj să se uite după ce-a făcut. Uşile culisează simultan; intră în boxă şi se prăbuşeşte pe fotoliu. O perie de sârmă i se plimbă pe cortex. Ventilatoarele, vibromasoarele, soluţiile revitalizante îşi fac datoria, dar capul, capul.. senzaţia e îngrozitoare, ca şi cum ţi s-ar risipi mintea. Brusc, sunetele odihnitoare încetează şi pe ecran apare Freas, triumfător, surâzător, superb, ridicând cupa deasupra capului. Toată lumea e grămadă pe el. Undeva, în margine, se vede pe sine arătând ca un struţ bolnav, chinuit de câţiva reporteri sadici. Suprarenalele varsă adrenalina în sânge, măduva spinării comandă muşchilor să se contracte, pulsul şi respiraţia se accelerează. Trupul trage după sine creierul. Se ridică greu, dar se ridică şi iese pe coridor. Dincolo de peretele impenetrabil la biocurenţi aude paşii celuilalt; se repede cu pumnul în perete, zbierând: boşorogule, jigodie împuţită!

Astăzi, fizicul în sport nu mai are secrete. Tehnicile de antrenament, echipamentul, regimul alimentar nu mai suportă îmbunătăţiri esenţiale, ca să mă exprim aşa. A venit vremea antrenamentului psihic sistematic. Mai mult: a condiţionării psihice a sportivului. Un psihic bine preparat poate arunca în luptă resurse fizice şi volitive inimaginabile; aţi văzut vreodată, domnilor, un paranoic anemiat, aflat în criză, cum crapă în lung o masă de stejar masiv?

E peste puterile unui om. Totul e împotriva lui. Banda fileului, care i-a mâncat un matchball, computerul care cârâie out, când el dă tuşă plină, în mod sigur ăştia au umblat la programe, toţi îl urăsc, toţi vor să-l vadă pierzând. Piftiile colorate, cretinii care mestecă, mătreţele din tribună. Ce păcat că holding-ul e limitat la câţiva metri, ar fi minunat să poată ridica tribunele în aer şi pe urmă să dea cu ele de pământ, praful şi pulberea să se aleagă. Doamne, cât de aproape am fost. 5-2 în setul decisiv, până acolo l-a dus furia. Un singur ghem… Pe urmă totul s-a rupt. Spilcuitul şi-a făcut jocurile şi break-ul care îi despărţea. Ovaţionat din răsputeri la fiecare punct câştigat. E 5-5 şi Papá Tob îi face semn să atace, dar el nu mai vrea decât un singur lucru: să-şi câştige serviciul, după aia poate să se întâmple orice.

Riscuri, bineînţeles că există riscuri, cum ar putea fi altfel, aţi mai pomenit dumneavoastră progres fără riscuri, ca să mă exprim aşa? Vă pot da chiar eu un exemplu: Enrique Soler, un obscur sprinter brazilian, a ajuns peste noapte campion naţional cu un timp aflat la trei sutimi de recordul mondial. Cum? Foarte simplu: i s-a implantat în minte certitudinea că e urmărit de un tigru fioros, certitudine care se activa la pocnetul pistolului de start. Problema a fost că tigrul nu s-a dat bătut, ca să mă exprim aşa, a început să-l urmărească şi pe stradă, şi acasă, şi în somn, până când băiatul a scăpat de el încălecând o balustradă. Or, asta nu dovedeşte decât că prepararea psihică a fost făcută de un ageamiu.

Serveşte… aleargă… loveşte… aleargă. Totul e mult mai greu, chiar şi dreapta, dreapta care l-a ajutat întotdeauna, e acum împinsă şi lipsită de explozie. E totuşi 40-30 şi îl cuprinde frica: dacă face punctul, câştigă ghemul. Se uită la Papá Tob îi face semn calm: în faţă, vino la plasă. Serveşte şi se prăbuşeşte înainte ca împuşcat, rugându-se să greşească Freas returul. Şi Freas… greşeşte: mingea, lovită prost, cu rama, se duce într-un lob fâlfâit şi cade în teren, la un metru de linia de fund. Priveşte hipnotizat zborul ei prin aer, nevenindu-i să creadă într-o asemenea escrocherie monstruoasă a hazardului. Târziu, prea târziu, se decide să aleagă. Tribuna, care stătea cu mâinile ridicate şi răcnetul victoriei în gât, îngheaţă: mingea se opreşte când mai avea o palmă până la al doilea contact cu reflexul. Al zecelea holding al lui Ullo Onemai. Cu paşi de beţiv, se apropie de minge, fixând-o intens; se lasă în genunghi şi încet, foarte încet, o aduce la nivelul ochilor. Rămâne aşa câteva secunde, pe urmă, fără să se ridice, porneşte ca penitenţii spre poarta catedralei. Îi trebuie aproape două minute ca să ajungă la fileu. Freas aşteaptă descumpănit, cu mâinile în şolduri, toată lumea e în picioare. Se ridică lent, cu mingea mereu la nivelul ochilor. În clipa în care distanţa e suficient de mică, Freas lasă mâinile din şolduri şi se crispează; vuietul mulţimii creşte brusc: dublu holding. O situaţie rară şi periculoasă pentru ambii jucători: în afara gravitaţiei, trebuie învinsă şi voinţa adversarului. Teleobiectivele urmăresc cele două chipuri, având grijă să intre în cadru şi MOWENNA sau GUCKO sau FORS, după contact; se transmit prim-planuri în montaj alternat: venele umflate şi fălcile contractate ale tânărului de douăzeci şi trei de ani, scund şi brunet, ochii aproape închişi în faţa ca de mort a adolescentului de cincisprezece ani, înalt, cu părul cărămiziu, mingea oscilând lent între ei. Apoi, brusc, Freas se întoarce şi pleacă spre fundul terenului. Ullo Onemai ridică racheta şi loveşte. Mingea îl izbeşte pe Freas în ceafă; imediat izbucnesc fluierăturile şi huiduielile.

Un teren de tenis, dintr-un fel de pământ roşu, bătătorit, undeva la marginea oceanului. Jucători care se mişcă ciudat, parcă filmaţi cu încetinitorul. Ăsta e tot tenis, Papá? Da, băiete, sau, ca să mă exprim aşa, a fost.

Vera râde, are caietele sub braţ. Plouă cu stropi negri, scânteietori. Din nămolul răscolit al minţii urcă mereu alte şi alte imagini şi cuvinte. Crucea putredă răsturnată printre mere roşii, acum trebuie să înveţi să urăşti, băiete, altfel nu poţi ajunge în faţă. Mai târziu n-o să mai ai nevoie de ură, o să joci cu tine însuţi, un tun de mingi enorm aruncă mingi de toate culorile care-l lovesc în cap, numai în cap, o rachetă albă profilându-se pe cerul Caraibelor, tenisul e sportul singurătăţii, băiete.

Stă în fotoliu de mii de ani, ca o statuie de faraon. Ce simte o piatră când o laşi singură? Vii, pleci, gândeşti, eşti trist, dar ea ce face în tot acest timp, cum de nu înnebuneşte? Nu înnebuneşte pentru că e fericită. Să fii paralizat, să zaci nemişcat într-un fotoliu de invalid toată viaţa şi să nu te poată sili nimeni să te ridici… Să fi pământ, stâncă, nisip, să dormi pe fundul mărilor, cu miliarde de tone de apă deasupra ta, în întuneric. În linişte…

Papá Tob stă în faţa lui Freas. Papá Tob are mâinile legate. Verde-întunecat, gazonul. Ce faci, Papá, cine te-a legat, de ce stai în picioare, de ce nu te întinzi, de ce nu te faci una cu iarba, cu pământul, ca să mă exprim aşa, ca să mă exprim aşa, Papá.

Papá Tob e în negru, ca întotdeauna, Freas, în costum de tenis, ţine în mână o bucată de metal în formă de rachetă. Freas îl scuipă în faţă pe Papá Tob. Ceva zvâcneşte.

Freas îl loveşte cu piciorul în stomac pe Papá Tob. Ceva se dislocă în adânc.

Papá Tob în genunchi. Freas îl loveşte cu racheta de metal. O dată şi încă o dată. Faţa lui Papá Tob, ca o roşie strivită. Ceva se încordează monstruos, vibrează insuportabil, capul e ciment, cufundat în beton, trupul e afară, ceva înşfacă, ceva trage, întinde, smulge.

Freas urinează pe faţa lui Papá Tob. Se apropie dansând, îmbrăcată ca o târfă, Vera. Ceva se rupe, o sfâşiere albă, arzătoare, fulgurantă. Freas şi Vera se îmbrăţişează cu pasiune.

Timpul, domnule Onemai.

Se ridică şi iese pe coridor.

După ce am trăit chinuitoarea bucurie de a vedea şi povesti împreună cu cei ce iubesc tenisul semifinala Nadal-Djokovici, acum unul dintre basmele nemuritoare ale planetei Pământ, ieri n-am fost în stare să mai pun pe hârtie nici un cuvânt despre tenisul de la Madrid. Am putut doar să transcriu această povestire pe care am scris-o în 1985.

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info

De când mă uit la el cum joacă tenis, nu l-am văzut niciodată rupând racheta de pământ. Sau discutând agresiv şi insistent, minute în şir, cu arbitrul. Sau făcând mare caz, cu ochii daţi peste cap, de o minge-ghinion, bandă sau milimetru de tuşă.

Nici atunci când a pierdut la mustaţă, nici atunci când a lăsat adversarului doar 2-3 ghemuri, nu s-a dus spre fileu pentru strângerea de mână altfel decât cald şi deschis. În afara terenului nu i-am auzit o singură declaraţie arogantă, agresivă sau batjocoritoare la adresa cuiva. Djokovici s-a luat în gură cu americanii la US Open, Murray l-a făcut cu ou şi cu oţet pe fostul lui antrenor Brad Gilbert, enervat, Federer l-a numit pe Murray „un zid mişcător care nu face decât să arunce mingea înapoi“. El a fost întotdeauna de un bun-simţ natural, de o politeţe şi un respect neclintite în relaţiile cu ceilalţi.

Şi aşa e şi azi, când, după victoria în două seturi la Novak Djokovici în finala de la Foro Italico, Rafael Nadal este poate cel mai clar număr 1 mondial pe care l-a avut vreodată tenisul.

Gloria şi banii nu i s-au urcat la cap. Doar jocul i s-a schimbat de-a lungul anilor. L-a învins acum fără drept de apel pe frumosul jucător care este Nole Djokovici, şi la Monte Carlo, şi la Roma. Dar cum este serviciul lui Nadal faţă de cel de acum 3-4 ani? Cu 25-30 la sută mai eficient. La fel reverul cu două mâini, pe care şi l-a îmbunătăţit constant. Slaisul de rever cu o mână şi l-a inventat pur şi simplu în aceşti ultimi ani. A crescut şi în jocul de fileu. „Când îmi voi pierde dorinţa de a-mi îmbunătăţi jocul, plec acasă, îmi iau barca şi mă duc la pescuit“, aşa vede Rafala Nadal posibilitatea retragerii.

L-am văzut rezistând accidentat, pe vânt puternic, pe o căldură sufocantă, pe suprafeţe de joc care nu-i conveneau, în faţa unui public rece sau chiar ostil, în faţa unor mingi norocoase în serie ale adversarului sau a unor greşeli repetate de arbitraj, scuturând din cap ca un pur sânge şi câştigând. Rafala Nadal. Psihic fenomenal, de robot sau de extraterestru spun toţi specialiştii. Iată ce spune unchiul Nadal: „A muncit foarte mult încă de când era copil. S-a antrenat cu mingi proaste, pe terenuri rele, cu sărituri aiurea ale mingii, şi a învăţat. Când ceva merge rău, nu dă vina pe teren, pe modul în care a sărit mingea sau pe racordaj. Întotdeauna se învinovăţeşte pe el dacă nu face bine ce face.

Din câte ştiu, Rafael Nadal n-a fost niciodată în România. Dacă ar veni, ar trebui expus publicului ca balena care sosea pe vremuri cu circul. Şi chiar şi atunci, eu, unul, aş exclama privindu-l: „Aşa ceva nu există!“ Pentru că România este ţara nevinovăţiei, a purităţii absolute. Cu toţii, de la ultimul arbitru şpăgar până la parlamentari, miniştri, premier şi preşedinte se declară nevinovaţi de tot ce se întâmplă. Vinovaţi sunt întotdeauna ceilalţi, istoria, condiţiile meteo, ceasul rău, pisica, indiferent de culoare. Ei nu, ei sunt victime. Nu merită puşcărie, ci înţelegere, compătimire. Dacă ar fi fost lăsaţi să facă, am fi trăit cu toţi acum în cea mai bună dintre Româniile posibile.

România e, de asemenea, ţara maeştrilor. Cum a apărut careva de câteva ori la televizor, s-a dat în stambă mai tare ca alţii, a debitat nişte prăpăstii cu glas hotărât, gata e maestru emerit. Ştie totul, nu mai are ce să înveţe de la nimeni, nu trebuie decât să-şi conserve geniul pe sticlă. Să înveţe proştii. Iar dacă cineva nu e chiar copleşit de valoarea maestrului, atunci el trebuie bălăcărit, înjurat, scuipat, făcut albie de porci, căci aşa arăţi că eşti tare şi câştigi meciul în România.

În sfârşit, dincolo de toate superlativele în care îl îmbracă presa, dincolo de toate poreclele lui de superman, merită amintit un cuvinţel care se lipeşte de numele lui ca zgura umedă de talpa tenişilor: serios. Nadal este un om profund serios, pentru care fiecare minge este lucrarea unei vieţi. Pentru noi, cuvântul acesta este rămăşiţa unei limbi moarte.

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info