Are un zâmbet numai al lui . Cumva neîncrezător, parcă ironic, în tot cazul special. E genul de om tonic, deşi nu ai spune. Se dezlănţuie rar şi numai în mediul lui, dar când o face se completează de minune cu bunul său prieten, Didi Prodan. Îi place mult de tot viaţa!
Pentru toţi ceilalţi trece doar ca un tip liniştit, care îşi vede întotdeauna de treaba lui. Rareori nu afişează zâmbetul acela deosebit. Ultima oară ne-am întâlnit la Cluj înaintea CFR-ului cu U, meciul acela de pomină din 7 mai. Era în ziua jocului şi venise la hotelul unde îi era cazată echipa. Era răvăşit, tensionat, obosit. „Abia aştept să treacă totul. Nu am dormit deloc azi-noapte”, a spus. Şi nu a zâmbit deloc. A rămas să ne întâlnim cu altă ocazie…Aşa a promis.
A urmat nebunia cu DNA-ul, cu suspendarea de pe stadioane şi în ultimul timp totul se liniştise. Până ieri când ne-a lovit pe toţi vestea gravului accident suferit. A adormit la volan când aproape ajunsese după un drum de la Târgu-Mureş! La ora asta, e în comă pe un pat de spital şi dă cea mai grea luptă a vieţii. El fundaşul dur cu faţă osoasă şi blândă, el, preşedintele liniştit dar abil, el creatorul Timişoarei moderne, el omul bun. Suntem prea mulţi noi cei care vrem să te vedem zâmbind iar, Toni, ca să ne laşi aşa, într-un sfârşit de vară ce părea atât de banal…

Proverbialul noroc al Stelei nu s-a manifestat. E clar. Lăcătuş şi ai lui au nimerit într-o grupă echilibrată şi nu se poate spune că au profitat cu ceva de statutul de echipă plasată în a treia urnă valorică, atât timp cât din rândul formaţiilor mai slab cotate s-au trezit cu Fiorentina lui Mutu.

Pe linie de arbore genealogic, Gigi Becali l-a tot înţepat pe atacant, certat de ceva timp cu verii finanţatorului stelist. Ne dor deja fluierăturile cu care un alt român va fi primit în Ghencea. În rest ştim că Lyon e o maşină de fotbal mai second-hand aşa, uzată, dar tot redutabilă şi că Bayernul lui Klinsmann a început gripat sezonul, dar că oricând îşi poate reveni. Una peste alta, Steaua nu trebuie nici să se bucure, nici să tremure. Are şansa ei şi la ora actuală - mai ales după ce a eliminat Galata - şansele să prindă primăvara Ligii sunt egale cu cele de a rămâne pe dinafară. Depinde mult şi de următoarele mişcări pe piaţa transferurilor. De eventuala întărire ori, mai rău, chiar slăbire a actualului lot.

Clujul îşi calculează paşii şi îşi adună energiile pentru a depăşi în clasament pe Bordeaux şi să meargă mai departe în UEFA. E un obiectiv îndrăzneţ, dar onorabil. La fel cum îşi propun să încheie dublele cu Roma ori Chelsea. Paszkany versus Abramovici. Când primul prelua o divizionară C prăfuită şi necunoscută, al doilea băga sute de milioane la Londra. Şi de asta e fotbalul frumos că există poveşti de genul ăsta… Condiţia e să investeşti. Gruia e pe harta Ligii, în grupa cu Olimpico, Stanford Bridge şi mai puţin cunoscutul Chaban-Delmas, stadionul celor de la Bordeaux.

Lăcătuş se află în faţa celei mai importante întâlniri din carieră. Jocul de mâine poate şi trebuie să fie al lui. Aşteaptă partida asta de când şi-a început meseria de antrenor şi, la cât este de înrăit în a câştiga, nu va rata, pentru nimic în lume! Are, cu excepţia lui Golanski, la dispoziţie tot lotul. Recuperaţi, Goian şi Ovidiu Petre sunt şi ei gata să rişte totul pentru o calificare istorică: două echipe din România în grupele Ligii Campionilor. În aceste zile, Lăcătuş e ca un selecţioner în vreme de turneu final. Trebuie să aleagă cea mai bună formulă de echipă. Să fie ofensiv, să facă şi un pic de spectacol, dar mai ales să se califice. Să mulţumească pe toată lumea!

Stancu a dat două goluri la primul meci în care a fost folosit de la început şi a salvat onoarea Stelei la Bistriţa. A intrat ca titular doar în „linia a doua”. E suficient de copt şi pentru Galata? E doar una din multele întrebări pe care le are tehnicianul Stelei în minte şi care îl apasă cu atât de puţin timp înainte de meciul vieţii. De antrenor! Pe vremea când era jucător, tupeul îl scotea din cele mai dificile situaţii. Acum are nevoie, mai mult ca oricând, să nu îl trădeze inspiraţia.

Chestia cu „ultima impresie contează” se aplică şi aici? Nu, clar că nu. Fotbalul a întârziat 75 de minute şi a venit în ultimul sfert de oră la întâlnire, când nimeni nu îl mai aştepta. Adus oarecum cu forţa de gafele ce au precedat golurile. Andrade, care a respins dezordonat, şi Tamaş, care a acordat inutil un corner, Moţi şi iar Tamaş, care s-au dat cap în cap.

Pe cât de piperate fuseseră declaraţiile ce l-au precedat, pe atât de insipid a debutat marele derby. Apăsat, dacă nu strivit, de miză, fotbalul a fost turnat cu pipeta pe un gazon jilav şi enervant. Găurile lăsate de brazdele ce săreau dintr-un teren udat abundent, în ciuda unui Bucureşti pietrificat de secetă şi căldură, echivalau cu lacunele din jocul celor două echipe. Statutul de meci-vedetă a fost onorat aproximativ, Vasluiul şi Clujul oferind un fotbal parcă mai consistent. Mult timp, cadrele cu trabucurile lui Turcu şi Borcea, ori grimasele lui Copos şi Taher au fost printre puţinele imagini care au stârnit reacţii din partea privitorilor. În Liga lui Dragomir de azi, uneori şi când e transmis, fotbalul nu se prea vede. Din păcate, cam asta e realitatea după un derby pe care era cât pe ce să îl catalogăm: „mult zgomot pentru nimic”. Aşa, a fost un meci care s-a încălzit mai greu… Ca motorul diesel pe care îl invoca Rednic. Dincolo de orice, Peseiro a adus în Giuleşti şi mentalitatea de a răsturna scorul. Plus un „Pitbull“ care i-a hărţuit decisiv pe câini…

Ne-am trezit cu un derby nervos spre isteric… Rapid - Dinamo se joacă de câteva zile la televiziuni, de dimineaţa până seara, în pagini de ziar şi de site. Oficial… Al Rapidului, al celor de la Dinamo. „Câinii” au început foarte ofensiv cu Rednic atacând prin învăluire la meciul cu porţile - de la stadion - închise de la Galaţi. Linia de fund a giuleştenilor a respins de pe linia lojei… Zotta, Costache şi Sichitiu s-au dublat, şi ultimul a degajat terenul, sub privirea candidă a observatorului Romeo Paşcu, mirat că trebuie să se trezească din moţăială la un meci fără spectatori. Acţionarii, deh acţionari, au acţionat, sărind în apărarea antrenorului. Zotta a avut un coşmar cu Deaconu şi s-a trezit ţipând: „Bricheta 2! Bricheta 2!”. S-a dezmeticit şi a sunat la fabrica de chibrituri pentru o comandă record. 15.000 de bucăţi. Nervos şi cu fobie din tinereţe la orice surse de foc care pot inflama spirite, muşchi, butelii, Borcea a început să emane, afişând o superioritate de peluză colţ cu a doua… „Talpă” au ţipat rapidiştii, contraatacând cu un comunicat la limita regulamentului. Aşa a apărut „teoria avortonului” şi prima trimitere la DEX din istoria fotbalului românesc. De la cabine a ieşit şi Badea cu câteva ironii în stilul caracteristic. Taher a replicat panicard „Dinamo vrea sânge”. Dragomir a început să ameninţe cu ce ştie el mai bine: depunctarea derbedeilor. A derbydeilor…
Stingheri, uitaţi de toţi şi umili, jucătorii celor două echipe se pregătesc la Săftica şi la ProRapid. Îşi fac iluzii că ar putea fi protagonişti, dar conştientizează că, incitat, publicul din Giuleşti va căuta să îl înjure pe Rednic, să urle la Borcea, să se certe cu Turcu, Zotta şi cine o mai fi. Mare minune dacă de la microfon crainicul nu o să înceapă prezentarea echipelor: „Cu numărul unu în poartă, Fathi…”.

P.S. De ca şi cum nu era de ajuns asta, la prânz am servit o porţie de scandal urât şi în handbal. Paleu şi Tadici au coborât nivelul alarmant. S-a dus şi mitul curăţeniei din alte sporturi.

Mereu e la fel. Finalurile cu sufletul la gură reprezintă semnul că fotbalul românesc mai realizează o performanţă. Tineretul lui Săndoi a dat lovitura aseară în Ţara Galilor. A învins pe terenul liderului din grupa noastră de calificare la Euro U21 şi echipa României devine favorită la poziţia întâi ce asigură barajul pentru un loc la turneul final din Suedia, de anul viitor. Generaţia lui Keşeru şi a lui Torje confirmă rezultatele din amicalele de lux cu Anglia ori cu Italia.

Nu a fost deloc uşor pe terenul - cel mai vechi din lume! - al unei formaţii obişnuite să întoarcă rezultate şi pentru că are în componenţă foarte mulţi fotbalişti care sunt chemaţi din ce în ce mai des în ultimul timp la prima lor reprezentativă. Închegată şi articulată, trupa lui Săndoi şi-a atins scopul, fiind aproape de o performanţă interzisă timp de zece ani şi din cauza dezinteresului manifestat faţă de selecţionata Under 21. Arc peste timp, Ţara Galilor ar putea fi un punct de plecare pentru o altă generaţie de excepţie, aşa cum a fost acum fix 15 ani.

La concurenţă şi oarecum în umbra acestui joc cu miză, România mare a bifat un amical de serviciu. Cu lotul decimat de indisponibilităţi, Piţurcă şi-a mai adăugat o victorie în CV-ul la care a fost acuzat că ţine prea mult.

Înfrângerea urâtă a fetelor cu Ungaria ne aruncă iar cu picioarele pe pământ. Oficialii se împart deja în tabere, se cer capete, plouă cu acuze. Olimpul e departe, deşi ne aflăm la câteva zeci de ore de la euforia fără margini din duminica de aur a Olimpiadei pentru România, când Sandra şi Puşa ascultau cu lacrimi în ochi imnul. Dezamăgirea lui Drăgulescu şi a Nicoletei Grasu au lăsat urme, dar înfrângerea face parte din sport şi de aceea, alături de Camelia Potec, de handbaliste, marii campioni care nu au putut lua medalii la Beijing trebuie încurajaţi. E una din diferenţele evidente dintre sporturile individuale şi cele de echipă. Unii suferă în tăcere şi singuri, ceilalţi gălăgios şi în grup. La fel de tare însă… Şi la fel de multă nevoie de sprijin au. Analizele se fac la rece.

Nici fotbalul, detronat zilele acestea, nu aduce veşti prea bune. Accidentarea lui Mutu şi un ultim test înainte de preliminariile pentru Mondiale cu lotul decimat la tricolorii mari. Cei mici au emoţii în Ţara Galilor, acolo unde atacă locul unu şi calificarea sigură în barajul pentru Euro. E o şansă pentru o generaţie de fotbalişti ce se arată a fi articulată. Cazul „Valiza” şi vizita membrilor familiei Becali la DNA au încetat de mult să constituie subiecte speciale, finalul fiind unul la fel de uşor de anticipat ca al telenovelelor cu buget redus.

Lucescu invidiază de foarte departe ce se întâmplă la noi. Suntem obişnuiţi cu declaraţiile sale diplomatice duse uneori la limita complezenţei, dar motivul pentru care unul dintre cei mai titraţi antrenori spune acum că ar vrea să fie şi în Ucraina ca în România e foarte interesant. Îl simţim şi noi la tot pasul. Cel mai bine plătit tehnician român  e convins că nivelul fotbalului românesc a crescut enorm datorită mass-media. „Aş fi vrut să fie şi în Ucraina patru-cinci posturi care să disece fiecare meci, talk-show-uri, analize, ziare de specialitate care să nu scape nimic şi care să le ofere totul microbiştilor. Asta ar fi ajutat decisiv şi sportul de aici”, poate fi rezumată declaraţia făcută de Mircea Lucescu mai deunăzi. Cu alte cuvinte, sumele enorme investite de Surkis şi Ahmetov nu sunt suficiente. O voce autorizată din fenomen vine să acuze lipsa expunerii. Banii din fotbalul românesc, pornind de la salarii, transferuri, drepturi şi tot ce înseamnă, vin să confirme amploarea pe care a luat-o totul. Simplă coincidenţă, boomul s-a produs tocmai după ce Lucescu a plecat să antreneze iar în străinătate şi până acum. Adică aproximativ opt-nouă ani. După ce, începând cu Dragomir, au recunoscut că mai ales presei i se datorează curăţirea fotbalului, Lucescu subliniază un alt beneficiu. Sigur că, din păcate, efectele secundare nu pot fi evitate nici aici, dar per total mediatizarea a ajutat fotbalul, la fel cum zilele acestea ajută, firesc, celelalte sporturi.

Constantina Diţă-Tomescu intră în „Cuib” în uralele a zeci de mii, poate o sută de mii, de chinezi care au umplut numai pentru această probă uriaşa arenă. Românca aleargă de două ore şi două zeci şi cinci de minute şi conduce de mai mult de o oră. Când venea vorba de maraton ne gândeam la Şimon, pentru că Lidia a fost mai prezentă, mai mediatizată. În tot acest timp colega ei s-a pregătit pentru cursa vieţii. A reuşit-o ieri. La 38 de ani a lăsat în urmă în cei 42,195 kilometri fără 400 de metri toate favoritele acestei probe a probelor. Banda aceea albastră cu Beijing scris mare şi cercurile olimpice mângâie corpul atletei şi cade la picioarele ei. Puşa nu se opreşte. Aleargă în continuare şi caută din ochi ceva în tribune…Un steag tricolor pe care îl primeşte şi în care se înfăşoară. E mesagerul României şi poate să spună ca Pheidippides, luptătorul grec care în antichitate alergase până la Atena această distanţă: „Am învins!”. Plecată din Turburea, Gorj această minunată femeie s-a oprit pe prima treaptă a podiumului, fiind prima româncă medaliată cu aur în această probă feminină introdusă la Olimpiadă din 1984.

A urmat hanbalul şi nebunia unui meci pierdut în ultimele secunde, după ce am condus, am fost conduşi, am căzut şi am revenit. A fost un pic şi decizia unor arbitrii ruşi care refuzând un 7 metri clar Amariei pe final au ales într-un fel adversarul naţionalei lor în drumul spre finală. Inferior teoretic, dar Huţupan şi restul fetelor au forţa să îşi la JO o revanşă pe care o aşteptăm demult.

Pare ciudat să ţii cu o barcă…Jocurile Olimpice îţi crează senzaţii la care nu te-ai gândi. Sigur că în barca aceea se află două românce, Viorica şi Georgeta, care trag ramele în apă cu lejeritatea cu care noi facem un semn că totul e OK, dar când stai ghemuit în faţa televizorului te uiţi la vârful de barcă…O barcă galben-aurie ca medalia pe care le-o dorim fetelor. Zgomotul inconfundabil şi tulburător al ramelor care bat apa şi imagini cu câte două femei cu mişcări fireşti, dar atât de grele. Ochelarii de soare ascunzând un efort teribil şi răsuflarea sacadată. Barca pare a fi o prelungire normală a sportivelor şi se mişcă în ritmul impus de ele. Pentru 7 minute şi ceva pare că are suflet…
 Nemţoaicele încep tare, dar sportul ăsta nu e ca altele în care ei cu îndârjirea şi calmul lor fac legea…Cedează la 500 de metri şefia şi două rusoaice, mă rog, bielorusoaice sau bieloruse stau în calea fericirii noastre. Numai că Viorica Susanu şi mai ales Georgeta Andrunache ştiu de ce au venit până în China şi de la 1000 de metri trec în frunte. Conduc şi nu mai cedează până în finalul celor 2.000 de metri, aducându-ne a doua medalie de aur la această ediţie a Jocurilor Olimpice. Georgeta o egalează pe Elisabeta Lipă şi duminică o poate depăşi, dar doamna canotajului românesc este prima care îşi doreşte acest lucru. Ne-am obişnuit cu performanţe la acest sport şi din patru în patru ani retrăim sentimentul acela straniu de a face galerie unei bărci şi unor românce dârze bune de pus în ramă.