Potrivit logicii infailibile a contorsionistului preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Deaconu putea, dacă nu cumva trebuia, să fi fost delegat la Rapid - Steaua! Nu s-a întâmplat aşa doar pentru că Dinamo - Steaua se joacă mai devreme cu o etapă. În cursul zilei de ieri a spus ceva de genul că nu stă el să ţină cont de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Să i-l trimiţi lui Rednic tocmai pe acest arbitru la primul derby de după scandalul monstru de la meciul de pomină din Giuleşti e cinism. Nu că ar fi tehnicianul dinamovist o victimă a fotbalului românesc, dar decizia asta e demnă de metode diabolice şi terorism psihologic. E ca şi cum te joci cu o brichetă într-o benzinărie şi întrebi nevinovat şi mirat: „Chiar credeţi că poate să explodeze?!”. Domnul Gheorghe a mutat derby-ul pe un butoi cu pulbere, punând la centru un arbitru-brichetă. Delegarea aceasta l-a expus pe „sensibilul” Deaconu, le întinde la maximum nervii dinamoviştilor şi nici pe stelişti nu îi poate lăsa indiferenţi. Declaraţia lui Porumboiu spune multe şi e credibilă, atât timp cât vine din partea unui fost arbitru teribil de experimentat şi foarte corect. Vorbim des de manieră de arbitraj. Şeful arbitrilor ne obligă să apreciem şi stilul delegărilor. Ceea ce s-a întâmplat ieri nu poate fi greşeală. Aici nu e loc de coincidenţe. E intenţie. Mai există şi termenul lansat tot ca urmare a felului cum se fluieră: „cu temă!“. Atâtea discuţii, suspiciuni şi nervi puteau fi evitate printr-o hotărâre simplă pe care nimeni nu ar fi avut atâtea motive să o conteste: Balaj la derby!

Becali a şutat cu sete în ProSport. Nu o dată, ci de două ori… Povestită de colegii care au fost pe teren, faza nu are impactul înregistrărilor pe care le-am văzut pe Sport.ro. Acolo, în direct, la palat - cu p mic -, cred că senzaţiile ar fi fost altele. Aşa, rămâne un soi de compasiune… Un zâmbet care îţi apare involuntar pe faţă. Tot ceea ce se întâmplă nu poate să te afecteze, pentru că gesturile şi vorbele sale vin parcă dintr-o lume paralelă, iar bucuria că ai libertatea de a alege să nu faci parte din ea te face să priveşti totul cu detaşare. Răzbunarea tâmpă a lui Becali, care loveşte cu pantofii lui de firmă unul dintre cele 95.000 de ziare tipărite ieri, nu ne doare. Din contră, ne arată că facem ce trebuie. În fond, nici nu trebuie să comentăm prea mult. Gesturile sale au încetat de mult să mai fie subiecte numai pentru jurnalişti. Orice apariţie publică a sa poate constitui şi studiu de caz la facultăţile de Psihologie şi Psihiatrie. Rămâne imaginea aceea. Cu o icoană privind mirată de pe un perete poleit la ce se întâmplă şi cu un Argăseală asistent-statuie, incapabil să semnalizeze ieşirea unui patron ce tocmai ţinuse o lecţie de teoria managementului şi a democraţiei. Seminar întrerupt la auzul veştii că nu e live şi încheiat abrupt şi caraghios, cu nervii vărsaţi pe ziarul care i-a arătat, nu o dată, cine e de fapt. El a şutat de fapt în jucătorii săi, care chiar cer bani, şi în suporterii de care a zis că nu îi pasă. Noi consemnăm. O altă ratare. Pasiunea celor care fac ziare nu poate fi cuprinsă într-un număr finit de pagini cu care se identifică. E ca şi cum cei care fac mingi de fotbal s-ar supăra că toţi nepricepuţii au posibilitatea să şuteze o dată în viaţă la poartă. Scriind, îţi asumi riscul de a fi citit măcar de un personaj care, nervos că literele îi muşcă retina, va ajunge să dea cu piciorul. Fără să-şi dea seama că loveşte şi proiecţia sa, mai mult sau mai puţin fidel redată.

Nimeni nu atacă pe nimeni în săptămâna derby-ului Dinamo – Steaua, pentru că toată lumea este preocupată să se apere în lupte interne. Meciul de sâmbătă vine, în egală măsură, la fix şi într-un moment total nepotrivit. Fiecare dintre combatante va stabili asta abia la finalul meciului. Dinamo are şansa să rupă definitiv clasamentul şi să ia un avans pe care de-a lungul timpului a demonstrat că ştie să îl păstreze. Conştientizarea acestui fapt i-a determinat pe acţionari să înceteze luptele interne. Fraţii Negoiţă şi problema acţionarilor, criticile la adresa jocului prestat de elevii lui Rednic au fost numai câteva din subiectele propuse spre dezbatere şi la care un Vasile Turcu a reacţionat.

Dinamitarea relaţiilor din tabăra adversă a constituit tactica enervant de simplă cu care Becali a reuşit să destabilizeze Clujul, folosindu-se chiar de Dinamo, şi, mai ales, Rapidul, anul acesta. Acum, pare că strategia nu mai ţine. Dinamo începe în avantaj derby-ul pentru că, în ultimul moment, tensiunile s-au domolit. Au fost domolite de un personaj pe cât de discret, pe atât de contestat. Dinamo - Steaua de anul acesta se anunţă a fi meciul jucat cel mai pe teren din ultimul timp. Fără acuze reciproce, fără trimiteri la arbitraj, fără isterii. Acolo, pe gazon, cu limitele şi cu slăbiciunile lor, vor fi jucătorii şi doi antrenori diametral opuşi ca experienţă, dar la fel de câinoşi în a-şi atinge scopul. Prin orice mijloace.

Poza de pagina întâi vorbeşte mai bine decât toate cuvintele despre situaţia de la Steaua şi relaţia Gigi Becali - Dorinel Munteanu de acum. Deja-vu-ul îţi intră în ochi de-a dreptul. Te orbeşte precum auriul ăla strident de pe toţi pereţii. Olăroiu, Hagi, Lăcătuş s-au perindat pe scaunul acela cu briz-brizuri. Să fi fost acelaşi? Am mai văzut scena, am mai ascultat discursul. Patronul nu şi-a lăsat niciodată antrenorul să îşi ducă o idee la bun sfârşit, a vorbit mereu peste, a fost personajul principal la un eveniment la care ar fi trebuit să fie discret. I-a ştirbit din primul minut al mandatului personalitatea, a vrut să arate cine e şeful. Văzând multele ipostaze surprinse de colegul meu Vlad Constantinescu - e un număr limitat de poze care pot intra în ziar - v-aţi fi dat seama şi mai bine despre ce se întâmplă. Dincolo de toate astea, merită povestit un episod petrecut în dimineaţa demisiei lui Lăcătuş. La interval de câteva minute, fără să ştie unul de celălalt, atât Becali, cât şi Munteanu au cerut părerea unui personaj din fotbalul românesc despre o posibilă legătură. Aprecieri la adresa fiecăruia, ca patron şi om de fotbal, urmate de un „dar” imens. „Ca om…”.

Dorinel pare încă o victimă sigură. Privirea lui, felul în care şi-a negociat contractul, calităţile sale, până la urmă, ar putea răsturna totul. Aşa cum Buzăul cu Bunică sau Marinică l-a încurcat pe Gigi când se aştepta mai puţin, aşa şi Dorinel ar putea ajunge într-o zi tehnicianul cu care să i se înfunde prea trufaşului devorator de antrenori. Nu de alta, dar s-a antrenat cu Mureşan, Porumboiu ori Penescu, căzând mereu în picioare…

Gigi Becali continuă să devoreze nu numai tehnicieni, ci şi simboluri. Când are chef mai muşcă o bucată de istorie din Steaua, o mestecă apoi ca pe Orbit şi o aruncă la coş. Trecutul, prezentul şi viitorul acestei echipe au chipul şi asemănarea lui. „Steaua nu este a voastră, nici a strămoşilor voştri, ci a mea şi a urmaşilor mei. Steaua sunt eu”, parafrazează el un citat celebru, auzit când cineva butona la palat - cu p mic- febril telecomanda în căutarea următorului post la care trebuia să intre patronul. A pus suporterii cu botul pe labe, luând un lider de galerie cu bodyguarzi din mijlocul peluzei, i-a umilit, mai mult, pe Hagi şi pe Lăcătuş. A schimbat conducătorii care vorbeau neîntrebaţi. Plin de bani şi fără griji, Becali învârte Steaua ca pe cubul rubik. E jucăria lui şi face tot ceea ce îi trece prin cap cu ea. E conducător, antrenor, administrator. Următorul nivel? Hm, jucător… Mai greu. Dar ar trebui să se pregătească. Vestiarul Stelei este în pragul unei crize. Fotbaliştii sunt băieţi mari, au personalitate, familii şi limite. În momentul în care se vor sătura să fie jigniţi şi umiliţi, teribilistul latifundiar va avea o problemă. Mare. Pentru că nimeni, niciodată, nu va putea schimba o întreagă echipă.

Dorinel? E dreptul lui să încerce. Ca tehnician nu are ce pierde. De fapt, cam ăsta e profilul antrenorului stelist de-acum încolo: la început de drum, fost stelist, dornic să îşi treacă în CV că a antrenat în Ghencea, dar care nu a putut face mai mult din cauza unui patron-problemă.

Rămânem, orice s-ar spune, cu senzaţia că, dacă nu ne-am fi dat gol singuri, ei nu ar fi reuşit să o facă niciodată. Nu de alta, dar marea ocazie la poarta CFR-ului a venit tot din piciorul unui clujean. Acelaşi debusolat căpitan.

Unica veste bună a ultimei părţi din trilogia franceză a fost că meciul nu a mai început de la 2-0 pentru noi. Aşa, ca să nu se mai gândească ei că ar putea întoarce iar rezultatul! Stăncioiu, mai sigur ca de obicei, plus Mureşan, confirmându-şi forma bună, au constituit din păcate singurele noastre argumente. Un joc ţinut totuşi în frâu din punct de vedere tactic de Trombetta s-a dat peste cap stupid la o fază banală, după un autogol al lui Cadu. Trădaţi de apărare, „ceferiştii“ s-au văzut obligaţi să atace. Dar nu au putut. S-au deşirat, devenind dintr-o echipă ordonată şi cerebrală una împrăştiată, deci haotică. O faţă pe care nu le-o cunoşteam, dar de care ne temeam atâta la începutul  meciului. Statutul de favoriţi nu ni se potriveşte. E clar! După ce am îngenuncheat Roma şi le-am ţinut piept celor de la Chelsea, ne-am trimis în proprie poartă visul de a încheia socotelile cu Bordeaux, pentru a ne putea concentra pe încercarea de a face din onoranta primăvară de UEFA una superbă de Ligă. Nu e nimic terminat, totul continuă. CFR e o echipă pământeană. Dezamăgeşte, după cum altădată încânta. Uneori echipele mici din fotbalul mare sunt prea sus pentru noi. Mai ales atunci când nu pornim la drum cu ideea de a ne autodepăşi…

Steaua s-a agăţat cât a putut de un adversar incomparabil mai puternic şi a dat senzaţia că îl poate ţine cumva, oricum pe loc. Un uriaş cu picioare de lut. Aşa a părut Lyon-ul. Pe cât de solidă, inventivă şi sclipitoare de la mijloc în sus, pe atât de şubredă în apărare. În frunte cu Lloris, corespondentul francofon al lui Pardo, francezii ne-au permis să sperăm, la fiecare dintre cele trei goluri marcate de ai noştri. Au fost singurele sclipiri roş-albastre ale unui meci în care iniţiativa au avut-o galben-fosforescenţii. Au avut mingea mai mult, au combinat incomparabil mai bine, au jucat mai mult fotbal şi goana lor după victorie a dat roade în sprintul de la mijlocul reprizei secunde când în două minute Fred şi Benzema au întors în favoarea lor un meci început perfect de români. După ce acum o săptămână tricolorii conduseseră în preliminariile CM la două goluri naţionala Franţei, Steaua a repetat isprava. Rădoi a avut dreptate. Lyon e mai puternică şi ne-a bătut la două goluri diferenţă, trecând chiar şi peste şocul lui 2-3 la pauză. Rămânem cu speranţa unei victorii a CFR-ului diseară, în ultimul episod al trilogiei româno-franceze…

E din nou timpul unei guri de aer curat. Din când în când, la intervale regulate, deschidem două ochiuri de geam şi aerisim. Încercăm să ne încărcăm cu fotbalul respirabil al Ligii Campionilor pentru a-l putea suporta pe cel înecăcios al Ligii I. E diferenţă mare între ceea ce se joacă acasă şi cum se prezintă, cum ne reprezintă Steaua şi CFR în cea mai importantă competiţie intercluburi.

Ideea e că acum s-a conturat un orizont de aşteptări. E momentul acela delicat când echipele noastre, de obicei, clachează. Începem să ne gândim că putem fi mai mult decât am crezut iniţial şi ne speriem. Steaua azi şi CFR mâine trebuie să depăşească această barieră psihologică. E greu cu hei-rup, iar „acum, ori niciodată” e oarecum perimat. E vorba de fotbal şi atât. Au fost meciuri anul acesta când cele două formaţii au arătat că ştiu şi pot să joace. Să o facă iarăşi! Şi o vor face. Campionatul intern e prioritar doar pentru conducătorii de club şi patroni… Jucătorii se înfioară când aud muzica aceea de Ligă. A spus-o dezarmant de sincer şi de modest Drogba  la o săptămână după ce i-a cedat piciorul la Cluj. Dilema asta cu campionat sau Ligă trebuie să înceteze. Sunt lumi paralele, iar frumuseţea unui meci marţi sau miercuri cu emoţii create de o echipă din România nu se compară cu nimic. Şi înaintea celei de-a treia etape nu numai că n-am murit cu niciuna dintre echipe, dar avem şanse la mult mai mult. Ideea e ca românii Stelei să aibă sângele rece al străinilor de la Cluj, iar stranierii CFR-ului să aibă inima lui Rădoi stelistul.

Un 2-2 amărui şi cumva trist. Am jucat la început şi am suferit 75 la sută dintr-un meci pe care am reuşit cu noroc să nu-l pierdem. O săptămână întreagă l-am somat pe Piţurcă să atace Franţa şi după 17 minute îl imploram să se apere cum a făcut-o la Euro. Românii au început meciul ca nişte nebuni. I-au înghesuit pe francezi în jumătatea lor şi i-au lovit în moalele capului. Ce mai caută Florentin Petre în echipa asta?! După 6 minute, găsim răspunsul. Piticul inventează un gol care pare cel puţin la fel de frumos ca acela marcat de Ilie Dumitrescu în ‘94. Conducem Franţa şi ne trece prin cap că dacă s-ar fluiera finalul am fi cei mai fericiţi. Sau, dacă visăm, vrem să nu ne trezim…

Urletul smuls de Goian după golul cu pământul ne transportă într-o altă dimensiune. E devreme, ştim asta, dar cu atât mai mult ne dorim să ştim o dată în plus să închidem jocul. E momentul cel mai greu şi dacă reuşim să păstrăm acest avantaj până la pauză rezultatul acesta mare poate prinde contur. Ribery ne trage cu picioarele pe pământ, înscriind simplu de enervant. La 2-1 continuăm să levităm, acceptând dominarea vicecampionilor mondiali. Numărăm minutele rămase până la final, ne autonumărăm cum ar veni, pentru că jocul nostru e în corzi şi Franţa ne domină. Nu apucăm să spunem că mai sunt 20 de minute pentru că nemilosul Gourcouff ne execută de la distanţă. E 2-2. Rezultat bun numai dacă nu ai fi văzut evoluţia scorului şi desfăşurarea ostilităţilor.

Realitatea e că în ultimele 45 de minute nu am mai putut să ţinem mingea şi să îi punem probleme ezitantului Mandanda. Nesigurul Mutu, apaticul Chivu, inexistentul Marica… România mai bifează un rezultat bun aprioric şi parcă inconsistent, privindu-l la finalul celor 90 de minute. Respirăm în grupa noastră de calificare. Dar o facem sacadat şi norocos.

Poartă o cravată din aceea împletită şi foarte subţire, cum se purta la ceaiuri în anii ’80. Are ceva din Bănică în „Liceenii”. E tot în negru, numai cămaşa e albă şi e încheiată cumva ciudat la ultimul nasture. Neglijent şi trandy. E dat cu gel, nu pleacă privirea şi nu ocoleşte niciun subiect. Evită însă cu şmecherie de arbitru întrebările incomode. Limbajul gestual îl trădează şi e clar că ştie mult mai mult decât vrea şi poate să spună. Vorbeşte cu ritm şi e coerent. Face chiar teoria suicidului şi găseşte răspunsuri la întrebări retorice: „Dacă voiam să mă sinucid, mă întorceam cu spatele?! Nu, mă aruncam cu faţa!”. În pauză, la „Informaţia lui Manolo” glumeşte: „La consfătuirea arbitrilor o să fiu cel mai liniştit… Merg relaxat că nu am făcut nicio greşeală!”.

Omul nu e nebun, dar ascunde ceva. Tarele unui sistem a cărui victimă acceptă fatalist că este lanţ de ghinioane în viaţa profesională, plus stângăciile, nemărturisite, din relaţiile cu femeile. La câteva ore după emisiune, aceeaşi voce spune la telefon: „Iar am căzut la mijloc. Mă ceartă toţi că am vorbit la emisiunea asta. Cum fac, nu e bine”.

Are nevoie de puţină ordine în viaţă şi de mai multă sinceritate în relaţia cu el însuşi şi cu ceilalţi. E un arbitru bun cu prea multe momente de slăbiciune acasă. Un om care merită o a doua şansă. Chiar dacă asta înseamnă că va hotărî destinul altora. El, cel care preţ de câteva secunde şi-a împins soarta la 10 centimetri în afara pervazului şi la câţiva metri deasupra solului. Ca atunci când povestea despre faulturile mutate din greşeală în careu şi devenite penalty-uri…