Refuz să mă gândesc că ar trebui să punem la îndoială moralitatea Unirii, de fapt a lui Stoica şi Petrescu, diseară. Sunt doi oameni care îşi respectă munca pentru simplul fapt că „prestează” din pasiune. Cei doi fac parte din categoria oamenilor de fotbal care nu se vor trăda pe ei înşişi vreodată şi care nu vor păcăli sportul pe care îl iubesc. Sunt „quality”, nu „tabloizi”, aşa cum ni se relevă majoritatea celor din fenomen. Nenea Iancu, omul care a ridicat piatra şi a aruncat cu îndoieli în derby-ul care încheie un tur ciudat de campionat, gravitează între cele două categorii. Iubeşte fotbalul şi Timişoara, dar nu are niciodată dreptul să pună sub semnul întrebării comportarea unei echipe împotriva alteia, în condiţiile în care, a naibii coincidenţă, echipa pe care o patronează nu a bătut niciodată o aşa-zisă rivală de moarte. Iar meciurile directe Poli - Dinamo au fost asemeni deselor schimburi de jucători: abile şi dubioase.

Aşadar, Steaua şi Unirea trebuie să joace pe teren. Ialomiţenii nu îşi pot bate joc de o jumătate de sezon de vis, în prima seară dintr-o iarnă ce ar putea fi numai a lor. Steaua? Tristă, îngheţată, zgribulită. Fără identitate. Mai mult ca oricând a nimănui. Neajutorată şi nedepinzând de ea. Alţii aleg… Doi oameni care o iubesc şi i s-au dedicat sunt blestemaţi şi, totodată, au şansa de a decide o bucată de viitor. Al Stelei, al lor… Semnarea sentinţei echipei din Ghencea ar aduce cu mitul jertfei zidite.

Haosul este cuvântul de ordine la echipele din Bucureşti. „I-au ajuns blestemele”, ar zice microbiştii care înainte de stadion mai trec şi pe la biserică. Steaua se luptă cu patronul, cu limitele atinse, cu recordurile negative doborâte meci de meci, cu fanii care s-au săturat. La Dinamo se cântă şi se cântă fals. Manelele cu care se tot mândreau acţionarii la televizor s-au întors împotriva lor, într-un scandal monstru pe care îl gestionează discreţionar. Torje şi Ropotan scapă ieftin, în timp ce Goian şi Pulhac sunt pedepsiţi exemplar. Nedrept şi în funcţie de interese. Giuleştiul e capitala Haosomaniei. Acolo, jucătorii condiţionează prezenţa la echipă de îndepărtarea antrenorului, încurajaţi fiind tocmai de patron, adică de acela care ar fi trebuit să fie garantul disciplinei.
Serios acum, după zilele de Ligă prin ziare şi pe la televiziuni, îşi dau cu părerea fel şi fel de oameni despre cauzele invariabilelor eşecuri. Majoritatea vorbesc despre diferenţe de bugete şi de valoare ale loturilor. Pentru mine unul, devine din ce în ce mai clar că fotbalul românesc suferă în primul rând de lipsa conducătorilor adevăraţi… Faptul că un MM Stoica a reuşit şi la Urziceni, după ce a făcut-o la Steaua, sau că Dinu Vamă ţine steagul sus şi la Braşov vorbeşte de la sine despre tot ce se întâmplă de fapt.

În scris, patronul Stelei ni se relevă altfel. Literele îi cosmetizează gesturile, vorbele, îi ascund isteriile… Demersul lui Doru Gheorghiu este unul firesc, chiar dacă foarte mulţi se vor înghesui să spună că poluează spaţiul tipografic. Dacă nu şi-ar fi forţat norocul şi s-ar fi mulţumit să stea cuminte între paginile ziarelor, poate că ar fi avut mai multe şanse şi peste două zile, la alegeri. Din fericire, s-a întins mai mult decât îi e plapuma şi nu suntem în pericol.

Fotbalistic vorbind, a procedat la fel. S-a lăudat cu investiţii, a aruncat bani în stânga şi în dreapta. Albi, negri, gri, cu punga, cu valiza, „cu Maybacu”. De ceva vreme încoace a dispărut, alungat de legile electorale care uneori le înlocuiesc pe cele ale bunului simţ. Reapare, infinit mai decent în „doi-trei-ul” din ProSport şi, chiar dacă încearcă să dea nuanţe crizei, recunoaşte printre rânduri că nu prea mai are de unde. Lucru pe care noi îl ştim de mult şi pe care l-am tot scris zilele astea. Becali a ajuns la fundul sacului. „Steaua nu mai transferă pe nimeni” echivalează cu „Da, mă, nu mai am bani. Şi ce-i cu asta?!”.

Personajul va rămâne acelaşi, indiferent de perioade şi de valoarea terenurilor pe care le are în proprietate. Vanitos, mereu dorind să pozeze în ce nu este şi inconsistent. Marea noastră problemă - a jurnaliştilor, dar mai ales a suporterilor din Ghencea - cu el e ce-i va face Stelei. Iar faptul că nu va renunţa la ea cât va trăi începe să sune din ce în ce mai îngrijorător.

Neputinţa doare. Clujul a încercat să stea pe picioare în faţa unui adversar mult, mult mai puternic. Roma a răzbunat cu vârf şi îndesat accidentul din tur şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Flashurile de fotbal arătate în dubla manşă cu puternica formaţie italiană constituie paliativul unui obiectiv ratat. Am alergat după un nou rezultat mare într-un meci început de la 0-2, dar ne-am sufocat. CFR-ul va rămâne foarte probabil acasă. Cu 4 puncte nu mai are şanse să meargă mai departe nici în UEFA, spre deosebire de steliştii care îşi fac planuri europene având un singur punct. Unul din paradoxurile Ligii Campionilor…

E trist, dar realitatea trebuie privită în faţă şi analizată la rece. După primul an în cea mai tare competiţie, ardelenii trag linie înainte să termine competiţia. Au punctat la impresia artistică, reuşind cea mai mare victorie a fotbalului românesc în Italia din ultimul timp, s-au ales cu un stadion nou-nouţ şi cu doi-trei jucători de mare calitate. Contează ce va fi de acum încolo. Cuplul Paszkany-Mureşan a arătat că ştie să gestioneze reuşitele miraculoase. Trebuie să aibă puterea să reziste unui eşec totuşi previzibil. În ciuda crizelor financiare sau de orgoliu. Fotbalul e frumos şi pentru că îţi dă şansa de a te bucura enorm la scurt timp după un eşec dureros. Destrămarea unei echipe. Acesta ar fi marele rău care s-ar putea petrece la Cluj. Şi nu trebuie să se întâmple!

Steaua e mică, mică şi foarte neputincioasă. A sfârşit strivită sub greutatea şi valoarea unui nume ca Bayern. După nebunia primului sfert de oră, mai că îţi venea să zici că Dorinel a descoperit metoda magică de a antrena norocul. Tocmai la al treisprezecelea posibil meci fără victorie.

Germano-franco-italienii lui Bayern au vâjâit continuu pe lângă nevinovatul Golanski, dar Zapata sau providenţa au împiedicat balonul să intre în poartă. Şi când părea că nimic nu ne mai poate salva de Klose, de la margine un olandez cu şubler în loc de fanion a semnalizat o poziţie de afară din joc. Cu şansa la dublaj, Steaua a simulat construcţia şi fotbalul. A ştiut să sufere şi a salvat miraculos zero-zeroul până la pauză.
Dorinel a ezitat să schimbe. L-a lăsat pe Golanski cel depăşit la aproape fiecare fază, neavând curaj să improvizeze şi s-a temut că îşi va supăra patronul, rezistând impulsului firesc de a-l arunca în luptă pe Arthuro. L-a preferat pe firavul Stancu. A treia posibilă schimbare s-a produs de la sine. A ieşit norocul… Şi al doilea prim sfert al meciului ne-a fost fatal. Un gol-carambol al lui Klose şi încă unul al lui Toni, venit după un ofsaid nesemnalizat de celălalt asistent. Fără şubler, dar şi fără ochelari. Şi totul s-a terminat. Nemţii, tot nemţi au continuat să atace şi dacă ar fi putut ne-ar fi dat şi zece. Aşteptăm finala pentru calificarea în Cupa UEFA cu Fiorentina. Iar asta ar fi o uriaşă performanţă, nicidecum o ratare de obiectiv, cum inconştient clamau astă-toamnă oficiali ai Stelei care nu au nicio treabă cu fotbalul.

Metabolismul fotbalului românesc s-a dat serios peste cap în acest sezon de când derby-ul de duminică - avea o tradiţie de aproape 10 ani - este inaccesibil celei mai mari părţi a microbiştilor. Unirea şi Poli Timişoara au oferit unul dintre cele mai de calitate meciuri din acest tur, altfel sărac în dispute adevărate. La ora când Mara, Gigel Bucur şi ceilalţi ofereau spectacolul pe gazon, în studiouri era dezbătută o etapă irelevantă, atât timp cât cel mai tare meci şi cel mai cu implicaţii la vârf nu se terminase. Fotbalul jucat concurat de cel vorbit.

Unirea lui Bucşaru, Stoica ori Petrescu şi Timişoara lui Uhrin, Chivorchian şi Iancu au dovedit că sunt cele mai consistente echipe. Jocul lor place. Antrenori devotaţi, conducători abili, patroni cerebrali plus loturi de jucători echilibrate. Aceasta este cheia succesului. Provincia a devenit refugiu pentru oameni de fotbal care vor şi pot să facă treabă. MM, Dinu Gheorghe, Petrescu, Lucescu jr, Marius Stan, Ionuţ Badea, Nicolo Napoli şi exemplele pot continua. Aşa se explică ascensiunea echipelor din afara Bucureştiului, care pe bani mult mai puţini obţin performanţe devenite inaccesibile aşa-zişilor granzi. Urmează un intermezzo de Liga Campionilor cu CFR şi cu Steaua aduse cu picioarele pe pământ de conştientizarea propriilor limite. Le vom vedea marţi şi miercuri evoluţiile la PRO TV. Dar credeţi-mă, Unirea - Poli chiar era meci de văzut! Pentru binele competiţiei şi al microbiştilor… în numele jocului, trebuie găsită o soluţie ca fotbalul să se întoarcă acasă… În casele oamenilor… Paradoxul este că tocmai pasiunea lor a făcut ca pentru un meci de fotbal să fie daţi atâţia bani de către televiziuni şi tocmai ei sunt cei care plătesc neavând cum să mai urmărească fenomenul.

Munteanu driblează elegant de câte ori e întrebat de Giovanni Becali. Impresarul, în schimb, şutează din orice poziţie. Merge până într-acolo încât subliniază că Lăcătuş nu trebuia să plece. Asta în condiţiile în care a fost unul dintre criticii vehemenţi ai fostului tehnician. Dezlănţuit în interviul de ieri din Cotidianul la adresa antrenorului - dar şi a jucătorului, despre care spune că era printre cei care cărau genţi la naţionala din vremurile de glorie -, vărul patronului din Ghencea poate fi un barometru. Preocupat de campanie, aflat în căutarea lichidităţilor pierdute şi absent de pe micile ecrane, Gigi Becali fierbe la foc mic.

Victoria e singura variantă pentru Dorinel azi. La Craiova, acolo unde nu se câştigă deloc uşor şi acolo unde orgoliosul patron al oltenilor încă aşteaptă un succes împotriva Stelei. Recordul de vincibilitate al roş-albaştrilor este în pericol şi, chiar dacă insistă că el nu e responsabil decât pentru o felie mică din bilanţul negativ şi fără precedent, Munteanu va fi primul judecat. Patron dezinteresat, galerie debusolată, vestiar fără repere şi antrenor sub presiune. Un sumbru tablou de criză… Reversul medaliei pentru totuşi efemerele clipe de glorie prost gestionate.

Caracterul şi puterea unui club se văd în astfel de momente.

Meciul ăsta amical mai bine nu se juca! Ne-a deprimat într-un sfârşit de toamnă, din ce în ce mai friguroasă şi oricum plină de angoase de criză financiară globală. Ce să vedem? Pâlcuri de spectatori rătăciţi pe stadion şi fără chef, veniţi să înjure evoluţia unei echipe fără nerv? Rudele şi prietenii puţinilor stranieri convocaţi, sosiţi pe un stadion deprimant să îşi mai vadă de aproape băiatul, fratele, prietenul?

De când ne ştim, fotbalistic sau nu, bifăm acţiuni. Hai să o facem şi pe asta! Gata, am rezolvat-o, iar acţiunea trece înainte să vină! Absenteism total. Fotbalul şi-a mai descoperit un punct comun cu politica.

Ce diferenţă între răceala de aseară şi căldura de la Euro! Şi cât de puţin timp a trecut de atunci… România a ajuns un brand prăfuit, trist şi pierdut în anonimat. Nu am date concrete, dar mai că îmi vine să fac pariu că ratingul de la România - Georgia de aseară a fost net inferior celui de la înregistrarea partidei România - Anglia din preliminariile CM 1986, difuzată luni noaptea la Replay. Oricum, am avut mai multe emoţii revăzându-i pe Coraş şi Cămătaru decât pe Marica şi Cociş…

Nu poţi spune dacă e antrenor sau nu. De fapt, e din ce în ce mai greu să faci astfel de aprecieri despre tehnicianul Stelei. De undeva dintr-o lojă, o mână ca de crupier joacă la ruletă destinul unei echipe, tradiţia şi istoria ei. Banca tehnică e şi ea o masă de joc şi periodic se pune miza. Nu pe numere, ci pe nume. Totul pe Hagi… Nu, schimb pe Lăcătuş… M-am răzgândit…Munteanu…Şi tot aşa. Lipseşte logica, nu există argumente. Doar instinct. Primar.

Dorinel are nevoie de timp. Nu îl are. Programul îl sufocă şi e condamnat după trei egaluri şi o înfrângere să bată vineri pe Craiova. Şi azi, patru dintre jucătorii pe care se va baza atunci sunt la dispoziţia lui Piţurcă. Selecţioner care va decide în ce măsură îi va obosi şi pe cei doi olteni din lot la amicalul cu Georgia. Model pentru el în cariera de antrenor, Piţurcă va învârti ruleta aceea imaginară şi cumva rusească. Orice alt rezultat decât victoria în Bănie i-ar putea fi fatal lui Munti. Poate va trebui să ne mai gândim dacă e antrenor sau nu, aşa cum o facem şi în cazul lui Hagi sau Lăcătuş. Eu unul m-am convins într-o emisiune de o altă calitate a lui, Sinceritatea. A avut de două ori ocazia să îşi „cosmetizeze” mandatul şi nu a făcut-o. Cel mai bun jucător din ţară anul acesta? „Nu pot spune acum…”. În pauza publicitară a adăugat: „Aş fi zis Rădoi, cred că el e, dar nu am vrut să fiu ipocrit… Nu prea a jucat din cauza accidentărilor!”. Eşti stelist adevărat? „Sunt profesionist adevărat!”.

Locul unu cu locul doi. Din 1996 încoace ne obişnuiserăm să vedem această dispută pe un canal tv accesibil tuturor românilor. Conjunctura a făcut ca anul acesta majoritatea microbiştilor doar să afle rezultatul surpriză, fără a şti desfăşurarea ostilităţilor. E drept că pe atunci toate derby-urile unui campionat cumulate tur şi retur făceau mai puţin ca o etapă azi…

Cum nu s-a văzut nici Poli - Dinamo 0-3, cei mai mulţi iubitori de fotbal sunt în ceaţă! Ca şi noi toţi care ne-am trezit cu Unirea în faţă. Unirea, nu coniacul ăla cu reclame demenţiale, ci echipa pusă în teren de Petrescu, condusă abil de MM şi susţinută de ubicuul nevăzut Mitică Bucşaru.

Urziceni pe primul loc. Dovada clară a faptului că fotbalul este un joc simplu atunci când are cine să îl organizeze. Jucători aduşi cu cap şi cărora le stă capul la fotbal. Modeşti, fără mari pretenţii şi aere de vedete. O gaşcă de muncitori simpatici, care ştiu să facă şi glume. Vă imaginaţi un dialog-parafrază la reclama cu Unirea: „MM problemă, mă?” şi răspunsul de aseară al celui mai în vogă conducător: „Dane, fă-i pa-pa lui dom’ profesor!”. Referire la rivalitatea deja tradiţională dintre Petrescu şi Rednic. Vă amintiţi de episodul „Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă?”. Serios, acum. Unirea Urziceni e pe unu. Şi merită!