roSport a avut astă-vară curaj să spună răspicat: Dinamo va câştiga campionatul în sezonul ce încă nu a început! Ne-am bazat pe informaţii din culise, pe numărul şi pe puterea financiară a investitorilor, pe, de ce nu, valoarea lotului sau pe priceperea antrenorului. La jumătatea competiţiei suntem în grafic. Dinamo conduce, chiar şi în condiţiile în care jocul ei scârţâie serios. Miza este dublă, dacă nu triplă, pentru „câini”. Aleargă după Liga Campionilor de la înfiinţarea competiţiei, râvnesc la banii pe care îi dă UEFA pentru această competiţie plus că acest obiectiv este singurul lucru care îi leagă pe atât de diferiţii ca înfăţişare, obiceiuri şi comportament acţionari ai lui Dinamo. Echipa de investitori din „Ştefan cel Mare” e radiografia fidelă a societăţii. Diversele tipologii reunite sub un singur acoperiş. Abili, şireţi, perverşi, sfertodocţi sau pur şi simplu analfabeţi. La alte echipe toţi sunt reuniţi sub chipul unui singur patron. Sau finanţator. Depinde…

Revenind la Dinamo. Acum, cu atât mai mult nu îşi vor permite să piardă totul. Strâng la piept avansul din tur, obţinut înainte de apariţia stenogramelor, dar sunt conştienţi că, mai mult ca oricând, greul va cădea mai mult pe umerii jucătorilor. Asta trebuie să promită Bratu şi ceilalţi, că se apucă să joace în retur!

Claudiu Niculescu, Dani Coman şi Rade Vejlovic, un sârb de care nu a auzit nimeni. Acestea sunt singurele transferuri din fotbalul românesc în această iarnă. Ele vin să confirme cât de mari sunt problemele cu care se confruntă cluburile de la noi. Şi cât de serioasă e criza despre care se vorbeşte. Miza pentru titlul de campion al României devine cu atât mai mare. Banii pe care UEFA îi dă pentru participarea în Liga Campionilor, acolo unde câştigătoarea titlului va avea acces direct şi la anul, ar putea reprezenta deja sursă de supravieţuire, nicidecum bonus, aşa cum erau priviţi până acum. Apariţia stenogramelor şi întreaga nebunie de zilele acestea ar putea reprezenta măcar un punct de plecare.
La felul cum se pune problema de către conducătorii din fotbalul românesc, e clar că nu se va lua nicio măsură, că se va pune iar batista pe… valiză. E evident că toţi cei implicaţi sunt speriaţi, oricât de viteji se dau ei acum. La fel cum e sigur că mai mult decât „Sărbători fericite!” nu îşi vor mai spune zilele acestea la telefon. La anul însă se vor bate iar. Cu alte metode. De frică!

P.S. Subiectul zilei, alcoolemia lui Pancu… A greşit, indiscutabil şi grav. În primul rând pentru că şi-a încălcat unul dintre principii, acela de a nu se sui la volan când bea. E normal să fie dat exemplu negativ şi să fie condamnat. El are însă o datorie faţă de el, faţă de foarte mulţii lui fani şi faţă de fotbal. Să arate că rămâne un luptător. Să se ridice şi să joace pentru a rămâne în memoria tuturor ca un fotbalist cu slăbiciuni, nu ca un om slab cu sclipiri de fotbalist!

Simţeam nevoia unei guri de fotbal curat, jucat, nu vorbit sau scris, după ce am stat în ultimele zile în mirosul fetid adus de stenogramele scoase din haznaua unui sport ce ne-a fost furat. Silă e cuvântul dur, dar care defineşte totul. Boţit şi înghesuit prin valize, fotbalul nostru e incapabil să reacţioneze şi să încerce o regenerare. Cei puşi să facă ordine în fotbal le găsesc alibiuri celor care fac anarhie, iar cei care au avut de pierdut acum de pe urma jocurilor de culise tac complice, ştiind că, la un moment dat, au făcut şi ei nereguli şi mai mari. O cloacă. Nu e vorba că am fi naivi. Se întâmplă peste tot asta şi tot ceea ce am văzut zilele astea e jumătatea stricată, putredă a unui fenomen ce nu poate fi niciodată perfect. Dar măcar perfectibil? Exemplul Italiei, ţara care în anul în care a tăiat în carne vie a fost răsplătită de Dumnezeul fotbalului, câştigând Mondialele la penalty-uri, e primul care ne vine în cap.

Despre Italia era vorba când ziceam de fotbalul adevărat. M-am conectat detaşat la etapa a 17-a din Serie A. Am urmărit un Catania - Roma absolut încântător. Cu un Walter Zenga în pragul infarctului la un meci nebun. 3-2 pentru italiano-român într-un meci cu o echipă aflată în primăvara Ligii Campionilor. Cu ajutorul unor astfel de oameni, cu specialişti de acest calibru am ajuns la un moment dat până în sferturile Cupei UEFA. Le-am trântit uşa în nas tocmai pentru că au refuzat să antreneze valize şi am rămas cu sporturile noastre naţionale: spălatul rufelor în familie, ascunsul gunoiului sub preş, etc. Din când în când mai deschidem fereastra şi televizorul şi ne aerisim cu ce au alţii şi, ce e mai trist, ce am fi putut avea şi noi…

Acesta este doar începutul. S-a decis deschiderea unei cutii din care vor ieşi la iveală toate relele din fotbalul românesc. Dovada pe care o cereau cei care au încurajat, au tolerat, au gestionat, au beneficiat de toată această stare de fapt. Stenogramele publicate acum nu reprezintă decât o mică parte a culiselor din fotbalul românesc, a subteranelor, de fapt. E greu de crezut că există conducător în fotbalul românesc care să nu fie atins de vâlvătaia izbucnită odată cu dezvăluirea acestor dialoguri. Demisia şi retragerea din fotbal ar fi fost, în al douăsprezecelea ceas, un ultim gest de onoare.

Dar nu, aseară Dragomir era avocatul lui Becali, chiar şi în condiţiile în care tocmai el spunea că patronul Stelei a încălcat regulamentele. Şi îl apăra invocând faptul că, vezi Doamne, CFR-ul încerca să o  corupă pe Universitatea. Incredibil cum îşi schimbă declaraţiile şi cum, în calitatea sa de oficial, speculează pe seama unor fapte condamnabile. Adevărul în cazul „Valiza” trebuie spus până la capăt! CFR-ul nu a căzut în cursă! Din onestitate, pentru că a avut un sistem de informaţii mai bine pus la punct… Nu mai contează… Ideea e că numele campioanei este folosit tangenţial şi indirect în toată această afacere. 150.000 de euro a fost suma solicitată celor din Gruia pentru a fi siguri că iau campionatul. Paszkany a refuzat, hotărârea lui scutind CFR-ul de toată această nebunie. Până la proba contrarie… Urmează, fiţi siguri, multe alte stenograme….

Răsfoiam interviul cu Giovani din pagina alăturată şi căutam conexiuni şi un subiect de editorial. Câteodată, mai ales când e târziu şi vrei să scrii, redacţia asta deschisă cum e şi la ProSport, cu o „hală” imensă plină de birouri, te enervează. Invariabil se apropie o umbră care te întreabă ceva. Acum Andru nu voia să mă întrebe nimic. A venit împreună cu un domn îmbrăcat sport şi a făcut prezentările: „Dan Filoti…”, „Valentin Tomescu, unul dintre candidaţii la titlul de antrenorul anului”… Am uitat de construcţia cu verii, de impresarul cu accent şi despre faptul că mă gândeam să „îl cert” pentru că, după ce s-a băgat fără tact şi rezultate la Rapid şi Dinamo, e pe cale să facă acelaşi lucru la Steaua. M-am lăsat purtat înapoi în timp, ascultând un grai fermecător ardeleano-americănesc ca al regretatului Ilarion Ciobanu în seria aceea cu ardelenii. Poveşti de Olimpiadă pe care le-am uitat parcă prea repede. Modestia tipică a marilor tehnicieni din alte sporturi, jenaţi parcă de atenţia care li se acordă când fac performanţe. La ei, normalitatea nu trebuie lăudată. Vorbeşte Vali: „Mă plimbam prin Bucureşti şi mă simţeam acasă. Asta şi pentru că nu mă recunoştea nimeni. În Chicago mă recunoşteau inclusiv copiii. Îşi trăgeau mamele de fustă şi mă arătau pe mine. Mă simţeam tare ciudat! Ca atunci când au instalat relee în curtea casei noastre din State”. Poveşti o să mai scrie Andru… Cu bicicleta celebră, decisivă în cucerirea aurului, pe care COR-ul „a uitat-o” în China, sau cu taxa pentru maşina primită ca premiu. O plăcută senzaţie la sfârşitul unei zile banale de lucru. Am mai cunoscut un om din sport, nu doar un personaj. Şi asta datorită colegului meu, care s-a dus să îl ia de la poartă, pentru că altfel poate nu ar fi fost lăsat să intre în clădire…

Lăcătuş e lipsit de personalitate pentru că a ales să revină la Steaua. S-a lăsat călcat în picioare de Becali şi la primul semn s-a întors ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lăcătuş i-a dat o lecţie patronului, care a recunoscut că a greşit şi a apelat din nou la serviciile sale. Acestea sunt extremele care delimitează evenimentul sfârşitului de an. Culmea demiterii, a demisiei şi a instalării de antrenor. Steaua îl va avea pe bancă pe cel de care s-a despărţit cu nici două luni în urmă. Ieri vorbeam despre jocurile politice şi despre „uite Stolojan, nu e Stolojan“. Fotbalul nu rămâne mai prejos şi ne oferă exemplele lui cu Becali în rol de Băsescu. Controversatul patron al Stelei a mers prea departe şi cu greu îşi va recâştiga poziţia în Ghencea. Nici măcar legenda Lăcătuş nu îi mai poate fi scut împotriva furiei pe care publicul a acumulat-o împotriva sa. Din contră, sunt semne că acceptarea unui pact cu Becali îl decredibilizează, îl demitizează pe idolul-jucător. Fiara domesticită este un apelativ care stă din ce în ce mai mult pe buzele pătimaşilor suporteri stelişti. În ceasul al doisprezecelea omul care a împroşcat noroi în dreapta şi în stânga vine şi îşi cere spăşit iertare. Târziu şi prea puţini sunt cei care îl mai cred. Permanentul barometru din fotbal, mulţimea de fani i-a pus o etichetă pe care e aproape imposibil să şi-o mai dezlipească. Vorbeam de paralela dintre politică şi fotbal şi despre intersecţia acestor lumi într-un punct ce poate fi denumit generic: electorat sau public. Derapajele repetate sunt taxate mai devreme sau mai târziu. Implacabil!

Emil Boc, prim-ministru după un déjá-vu politic cu Băsescu, urmând surprins la declaraţii după un Stolojan care se retrage spectaculos de pe teren, uimind pe toată lumea şi deja pe nimeni. Pe Emil Boc l-am văzut doar o dată. Vizita alături de Arpad Paszkany înainte de meciul cu Chelsea, stadionul crescut ca din pământ pe maidanele unui cartier clujean. Se mândrea cumva cu realizarea investitorilor de la CFR de ca şi cum îi aparţinea, în ciuda faptului că din calitatea de primar nu făcuse altceva decât să ajute timid şi electoral rivala de moarte a vişiniilor, pe Universitatea Cluj. Am mai intrat o dată împreună în direct la o emisiune după ce ardelenii pierduseră cu Girondins şi vorbea despre o înfrângere amară în termeni gastronomici, amestecând vinul de Bordeaux cu varza á la Cluj. Simula stângaci interesul pentru acest sport în ambele situaţii, aşa cum a suportat cu stoicism fluierăturile unui întreg stadion când a mers în loja din Gruia. Flirtul cu sportul trebuie dovedit prin măsuri menite să-l ajute, cu atât mai mult cu cât vine după un prim-ministru pentru care tot ce însemna această activitate nu intra în Top 10.

Coincidenţă sau nu, titlul de premier merge tot în Ardeal, după un forfait sau poate la masa verde. La prima vedere ai fi tentat să zici că va fi tot anul Clujului şi că Paszkany a dat iar lovitura pe piaţa transferurilor.

Am mai zis că provincia dă ora exactă în perioada asta. O face şi în intersezon. Asemeni celui care o conduce, Braşovul mustăceşte şi aşteaptă să facă o conferinţă de presă în care să anunţe tunurile de pe piaţa transferurilor: Coman, Dică, Mazilu… Urziceniul e liniştit. Clujul îşi vede meticulos de treabă, Timişoara tace şi se pregăteşte să dea lovitura. Ambele au loturi şi aşteaptă antrenori.

Steaua a mai făcut sau e pe cale să mai facă un transfer îndoielnic. Se cârpeşte cu petice de la Cluj, pe care încearcă să le paseze apoi la Vaslui, pentru a închide cercul la N’Doye. Un senegalez care spune cu o sinceritate dezarmantă că nici măcar maică-sa nu ştie ce vârstă are. Plus Ljubinkovic la pachet. Nu există strategie, nu există nimic. Doar cheful şi toanele patronului dictează politica transferurilor. Falimentară, fireşte. Ca şi la Rapid. Dinamo se încăpăţânează să îşi repatrieze toţi atacanţii. Indiferent de vârstă ori formă. În ritmul ăsta, ne aşteptăm să îl vedem redebutând şi pe Dudu Georgescu, căruia i s-a pregătit deja tricoul cu numărul 999.

Ce urât e  fotbalul scrâşnit şi fără entuziasm! Steaua şi Fiorentina i-au făcut antireclamă  în Ghencea, pe un frig pătrunzător şi sub privirile unor spectatori veniţi să se răfuiască fratricid şi tardiv cu prezentul. Făţişe sau subliminale. Fumigene şi torţe, instrumente prosteşti ale unei răzbunări pe ei înşişi. Steliştii au mutilat în tribune conceptul de fani şi pe gazon au şters pe jos cu ideea de fotbal. Dezlânată, fără orizont, în criză de efectiv şi de idei, glorioasa Stea de altădată s-a bulucit spre uşa din spate, călcându-şi în picioare mândria şi speranţa. De-a valma, suporteri, jucători, antrenori şi conducători. O Apocalipsă roş-albastră într-o seară tristă de iarnă, în care parcă nu s-a pus nicio clipă problema că este cineva care aşteaptă o victorie, o calificare, orice.

22 de muncitori trişti au venit la serviciu şi au pontat. Ai noştri au rămas în mediocritatea devenită stare de fapt, ai lor au bifat îndeplinirea unui obiectiv pe care nimeni dintre români nu a dat semne că ar putea, că ar vrea cu adevărat să îl schimbe.
Steaua înseamnă nostalgie, s-au scandat numele lui Hagi şi Lăcătuş, revoltă, un patron contestat şi mitocănie, indivizii care l-au înjurat pe Mutu. De la o lojă mai ponosită ca oricând un rânjet devenit rictus. Cineva şi-a desăvârşit opera. S-a ales praful. Aşa-zisele succese cu care se tot laudă Becali sunt fake-uri, butaforii, kitschuri.

El doar a cumpărat „gloria”, pe cei care au adus-o i-a îndepărtat unul câte unul… Zenga, Protasov, Olăroiu, MM… Unele lucruri sunt nepreţuite. Nici nu trebuie să te pricepi la fotbal pentru a înţelege asta. E de-ajuns să te uiţi la televizor în zi cu meci de Ligă la reclama aceea la carduri. Carduri! Nu valize, pungi sau saci. Carduri!

Steaua atacă fără vârfuri. Sau ia în calcul să o facă diseară cu Fiorentina, miza fiind calificarea în primăvara Cupei UEFA. E o prostie ce se întâmplă. Nu poţi să nu îţi vezi interesul şi să alegi să îţi faci inutil ambiţia. A „n”-a oară Steaua e o jucărie. Arthuro e de o mie de ori mai fotbalist decât e Becali priceput la acest fenomen. O s-o dovedească. Azi, rolul unui atacant e infinit mai complex decât puterea îndoielnică de înţelegere a unui chibiţ, fie el de lojă. Culoarele pe care le făcea fotbalistul brazilian pentru colegii săi, devierile sale, jocul de cap, felul în care proteja mingea îl recomandau ca pe un vârf mai mult decât decent în campionatul românesc. Problema era mai degrabă că nu prea avea cine să îi dea mingea. Arthuro este numai unul dintre multele exemple de fotbalişti îndepărtaţi discreţionar din Ghencea. El completează o listă lungă de jucători gen Thereau, Habibou, Mendoza, Pepe Moreno, cărora nu li s-a lăsat timp de adaptare.

În condiţiile unui lot decimat de accidentări, asta apropo de cei care vorbeau cât de echilibrată valoric şi numeric este trupa din Ghencea, Dorinel nu avea voie să îl lase deoparte pe atacantul brazilian. Chiar şi aşa, Steaua trebuie să se agaţe de şansa enormă care i s-a ivit pentru a merge mai departe în Cupa UEFA. În numele trecutului, pentru că la fel ca şi cealaltă echipă românească din vremuri parcă imemorabile, Rapid, care făcea furori în Europa, roş-albaştrii nu au prezent şi nici viitor.

Un ieri trist pentru sportul românesc, cu un Dossey învins greu, dar învins de moarte. Deziluzie şi la handbal cu nişte fete bătute măr de spanioloaice: sindromul România. Pierdem când ne e lumea mai dragă!