Acum se jignesc. Dar în atâtea alte rânduri au râs în hohote unul lângă altul. Lumea fotbalului se alintă în faţă cu „puişor” şi prin spate îşi bagă şi îşi scoate în cel mai abject mod cu putinţă. Ultimele stenograme redau dimensiunea reală a mizeriei. Convorbirile dintre Gigi Becali şi Gigi Neţoiu reprezintă parcă mai mult decât ne puteam închipui. DNA-ul începe să ne fie simpatic, brusc. Prin „scurgerea” acestor dialoguri, fiecare dintre cei care sunt în acest fenomen vede cu cine are de-a face şi, dacă mai există o brumă de bun-simţ ori demnitate, relieful primei Ligi se va modifica fundamental. Autoeliminarea reprezintă unica şansă pentru salvarea unui sistem tarat şi ai cărui conducători sunt, dacă nu complici, atunci consilieri.

Toate acestea le scrisesem până în momentul în care colegul meu, Sebastian Perju, a venit să ne anunţe reacţia luată de la Dumitru Dragomir. Redau dialogul povestit sau, mai bine spus, începutul acestuia: „Domnule Dragomir, au mai apărut nişte stenograme….”. Răspunsul? „Mă doare-n cur!”. Acolo trebuie să primească şi el, şi toţi ceilalţi care au creat, întreţinut şi tolerat toate acestea în fotbal, un mare picior. S-a ajuns mult prea departe, iar cei care au votat acum două săptămâni salariul de 15.000 de euro pentru cel care dă un astfel de răspuns trebuie să reacţioneze.

Cine cu cine ţine şi în ce măsură simpatiile celor puternici pot decide soarta unui retur până la al cărui start a mai rămas o lună. Dacă un fotbalist, Marius Niculae, e tentat să pună problema în felul acesta, e clar că întrebarea îi preocupă şi pe microbişti. Preşedintele Băsescu rămâne stelist, premierul Boc e clujean şi cuplul din fruntea fotbalului românesc, Sandu-Dragomir, susţine, zică-se, Dinamo. Trecutul „alb-roşu”, prezentul şi viitorul marcat de o relaţie amicală şi posibil profesională cu Borcea fac şi din Ionuţ Lupescu un argument al „câinilor”. Într-un an când respectul pentru bani creşte şi folosirea lor în scopuri „indirecte” e mult îngreunată de criza financiară, ar putea spori considerabil sistemul de relaţii în culise şi folosirea sferelor de influenţă. Asta se întâmplă acum. Cei mari îşi stabilesc strategiile. Se delimitează teritoriile. E un Conquiztador. Nu e neapărat cultură generală, dar e o luptă aprigă şi mai ales contracronometru. Contează viteza de reacţie, abilitatea, ştiinţa, dorinţa de a învinge. Fotbalul? La primăvară. Şi ar fi atât de frumos ca pe teren să se răstoarne calculele hârtiei făcute în birouri. Prezidenţiale, ministeriale, federale…

Ne încăpăţânăm să dăm naţionala în 2-3. Acestea sunt paginile cele mai importante dintr-un ziar şi în mult la sută din cazuri aparţin Stelei. Nu neapărat pentru că am fi un ziar de suporteri ai acestei echipe, ci pentru că fanii din Ghencea sunt cei mai fideli, cei mai mulţi şi cei mai consumatori de informaţii despre favoriţi. Dacă ne mai trebuia vreo dovadă, am avut-o vineri, la meciul de debut al lui Rădoi, care a aruncat pe Sport.ro ratingurile în aer. Fostul căpitan şi fostul antrenor sunt percepuţi ca fiind Steaua din exil.
Azi, subiectul rămâne naţionala. Cu 500 de zile înainte de startul turneului final al CM din Africa de Sud şi în anul centenarului FRF, lucrurile arată bizar. Naţionala continuă să fie privită ca un copil nedorit. Capricios şi teribilist. Unii zic că seamănă cu Mutu. Când nu îl urechează pe Lupescu, omul despre care vedem că a adus un suflu nou chiar dacă în nuanţe alb-roşii la federaţie, Sandu face previziuni sumbre. Taciturnul Piţurcă e din ce în ce mai vorbăreţ şi nu mai rezistă. Românii nu mai ţin, de mult, la naţionala lor. Tricolorul e mai respectat la Riad - impresionantă imaginea din ProSport de ieri şi azi - decât la Bucureşti.
500 de zile… Mult mai puţine până la „dubla” decisivă cu Serbia şi Austria. E ceasul al doisprezecelea şi televizorul pare mult mai aproape decât însoritele terenuri africane. Ar mai fi o şansă, dar continuăm să nu credem în ea, aşa cum nu credem în naţionala echipată în galben, în roşu sau în orice altă culoare.

Prezentul e incert şi ambiguu şi e legat de revenirea pieţei imobiliare, de tranzacţiile cu terenuri, de criza de cash. Specialiştii au previziuni sumbre, pe care până şi lăudărosul Gigi dă semne că le-ar înţelege. Steaua nu mai e un „El Dorado”. A devenit un SRL ca oricare altul, iar sacul din care se investeşte are brusc fund. Şi în fotbal se simte faptul că ne întoarcem cu picioarele pe pământ şi că începem să respectăm banul. Se vorbeşte cu mai puţină lejeritate de sume exorbitante, şi planurile se fac realist şi pe termen scurt. Analiştii financiari vorbesc de începutul unei perioade care va dura minimum doi ani şi despre faptul că vârful de maxim al crizei este departe de a fi atins. Suporterul de rând înţelege sau nu asta, dar aşteaptă la fel de înfrigurat meciul de final de săptămână şi emoţia reîntâlnirii cu favoriţii. Steliştii plâng după Rădoi şi speră ca Toja să explodeze, dinamoviştii se enervează pe Popescu că se ia de Niculescu. Se simte dorul de stadion. Rapidiştii însă au alte probleme. Se răfuiesc în stradă cu patronul din cauza şi datorită căruia au ajuns aici. Problema nu e că George Copos plăteşte azi pentru greşeli ce nu îi aparţin. A făcut, fără îndoială, de când a venit în Giuleşti, şi multe lucruri greşite. E tardiv şi anacronic. În 2009 şi în plină criză financiară lucrurile nu se rezolvă alergând oamenii pe şine de tren sau de tramvai pe Pache Protopopescu.

Reproş pentru că foloseşte prea des persoana „întâi singular”, pentru că nu lucrează în „echipă” şi un epitet care ştim toţi că nu i se potriveşte şefului FRF: „naiv”… Ionuţ Lupescu atacă. Nu o face direct, dar e ferm. Mircea Sandu este ţinta. Fisură la vârf în fotbalul românesc? Era o chestiune de timp. După repetatele clinciuri cu „Corleone”, era normal să se ajungă şi aici. Aşa ni se întâmplă nouă mereu. Suntem nevoiţi să vorbim la mişto despre chestiuni serioase. „Kaiserul” s-a supărat pe „Naş”, pentru că ultimul l-a lăudat pe „Rege”. Nimic nu e întâmplător.

Totul se petrece în ziua în care naţionala a semnat cel mai avantajos contract din istoria fotbalului cu o valoare de peste un milion de euro anual. Ursus a fost adus de Lupescu, via Iancu-Verdeş, reprezentanţii firmei care face marketingul FRF în ultimii ani. Cifrele sunt mai puternice decât vorbele, mai ales într-o astfel de perioadă. Cele mai sugestive sunt gesturile. Ieri, la semnarea parteneriatului, Lupescu şi Sandu au apărut împreună. Au stat pe canapele separate, s-au privit rar sau deloc, s-au rezumat la replici protocolare. Ruptura din interviul de alături s-a simţit, cu atât mai mult pentru cineva care înainte citise printul… Aveau ceva din ostilitatea lui Băsescu şi Tăriceanu care se înfruntau din priviri pe la reuniunile de la Bruxelles. Mircea Sandu, cel mai longeviv conducător din România post-decembristă, are de suportat un ultim asalt. O bere premium va face naţionala mai populară sau o echipă posibil premium va răspândi în rândul microbiştilor această marcă de bere? Mda… Dar cine va conduce? Cine va rămâne „Rege” la FRF? Întrebări la finalul unei zile dintr-un an în care vor fi semnate puţine contracte de acest gen. Şeful respectivei companii compara relaţia sponsor-naţională cu o căsnicie. Nu citise ProSportul şi nu ştia că se conturează divorţ la Federaţie.

Întrebarea lui Penescu e interesantă. „Cum să iei titlul în România dacă Mitică Dragomir şi Mircea Sandu ţin cu Dinamo?” Vacanţele comune ale conducătorilor de club cu cei ai forurilor care dirijează activitatea din fotbalul românesc se înteţesc. În 2005, un concediu „coincidenţă”, spun protagoniştii de atunci, dintre Crăciunescu, pe vremea aceea şef al arbitrilor, şi Neţoiu în Seychelles a stârnit un val de proteste şi indignare în fotbalul nostru. Între timp, vacanţele exotice cu oameni de fotbal au devenit obişnuinţă. Liga I, cu şeful ei în frunte, mutată anul acesta de Revelion la Dubai, e un exemplu recent.

Dinamoviştii însă au altă tactică. Relaţii strânse şi directe cu apropiaţii federarilor, nu „la grămadă”. Imaginile de la petrecerea lui Cristi Borcea - acelaşi conducător care a mers astă-vară cu Ionuţ Lupescu în vacanţă -, cu Mircea Sandu în prim-plan, vin să confirme o realitate cunoscută de toţi oamenii din fotbal: ei sunt favoriţii. Pe hârtie, pe teren, în clasament, în culise. Campionatul trecut, laureata CFR a lucrat intens şi din timp la relaţiile cu oficialii. Inaugurarea stadionului din Gruia la un amical cu Benfica în prezenţa mai-marilor de la Bucureşti şi repetate discuţii între părţi. Peste ani se va auzi că nu au făcut altceva decât să încerce să îşi asigure arbitraje corecte. Răspunsul la întrebarea patronului piteştean e simplu: e aproape imposibil. Steaua şi CFR susţin însă că au mijloace. Mai ştim şi că în fotbalul nostru se joacă des la două capete. De asta păstrăm o rezervă şi spunem „aproape” imposibil….

Procurorul-şef al DNA a decis să vorbească. Numele lui Daniel Morar a fost pronunţat în ultimii ani mai des decât cel al lui Dumitru Moraru, în anii de glorie ai fostului portar dinamovist.  Anchetele instituţiei pe care primul o conduce au tulburat apele în fotbalul românesc. Au agitat spiritele, dar până în momentul în care nu se va lua o măsură, până când nu va plăti cineva pentru nenumăratele nereguli, Morar nu are suficiente argumente să vorbească despre credibilitate. Stelist de mic şi clujean de adopţie, juristul de 43 de ani încearcă să ridice un colţ de cortină şi să asigure minimum de transparenţă. Instrumentează cele mai mediatizate cazuri şi a înţeles că nu poate sta la nesfârşit în umbră. Are un antecedent în sport. A instrumentat dosarul fraudării băncii Dacia Felix, în care a fost trimis în judecată Sever Mureşan. Fostul sponsor al turneului de tenis de la Bucureşti a plătit pentru ingineriile financiare demascate, într-un fel sau altul, de Morar. Faptul că acest procuror, altfel foarte discret, a ieşit la rampă poate fi semnul că, în curând, va cădea un cap şi în fotbal.

Rădoi a plâns. Lacrimile celui care ne-a obişnuit să îl vedem numai cum strânge din dinţi sau cum scrâşneşte din ei ne-au impresionat. Mirel e genul de jucător care nu le poate fi simpatic decât celor care ţin cu echipa la care joacă. Devotat şi arogant. Croit cumva pe imaginea Stelei, aşa cum a fost la un moment dat MM Stoica. Chiar şi Olăroiu. Odată cu plecarea lui Rădoi din Ghencea, cea mai iubită echipă pierde şi ultimul mare supravieţuitor al performanţei nepereche, pentru vremurile actuale, din 2006, când roş-albaştrii au ratat o finală istorică de Cupa UEFA. Dincolo de emoţiile despărţirii, cei ce au rămas trebuie să fie conştienţi că au de gestionat o situaţie ce devine mult mai dificilă acum după ce „Căpitanul” este trecut. Exemplul rivalilor de atunci este grăitor. Fără Răzvan Lucescu, Dinu Gheorghe ori Daniel Nicuale, Rapid a ajuns nu numai o echipă oarecare, ci una a cărei prăbuşire nu mai poate fi oprită. În spatele brandurilor au fost, sunt şi vor fi întotdeauna oameni. Acum, Becali mai are de umplut un gol imens.

În umbra despărţirii lui Mirel de Steaua, „divorţul” celui mai longeviv - cinci ani la Iaşi - şi mai hâtru antrenor din prima Ligă de Poli trece neobservat. „Profesorul” a plecat prieten cu un oraş ce face eforturi să îşi salveze echipa. A ales să se sacrifice, pentru a face loc unui cuplu ce merita să revină în fotbalul nostru: Bergodi-Rossi. A plâns şi el, dar camerele erau departe. Când un antrenor experimentat şi un jucător valoros plâng alături de suporteri de toate vârstele – puştiul care l-a aşteptat pe Mirel de la aeroport a fost „criminal”-, realizezi că brichetele, valizele şi toată recuzita murdară nu vor putea altera niciodată esenţa unui fenomen care se sprijină pe ceva ce nu va dispărea vreodată: emoţia!

Orele pe care Olăroiu le-a petrecut lângă patul de spital pe care se afla Mirel după accidentarea urâtă şi stupidă de la Euro, zilele frumoase trăite împreună în sezonul semifinalei UEFA, săptămânile de cantonament şi anii de la Steaua. Imaginea-simbol cu „Pentru Oli!”, scris pe tricoul de sub echipamentul de joc, la primul meci după ce Olăroiu plecase din Ghencea, şi răspunsul peste timp dat de profesor: „Îl vreau pe Rădoi”, urmat de „Daţi-i cu 500.000 de dolari mai mult!”. Căpitanul Stelei a venit pentru bani, în primul rând, dar şi pentru antrenorul său. Una din calităţile care îl diferenţiază pe Olăroiu de alţi tehnicieni este aceea că ştie să îşi apropie jucătorii. Îi strânge în jurul său. Le dă încredere. Îi respectă. E corect cu ei. A dovedit asta în anul în care nebunii Naţionalului, conduşi de vulpoiul Iorgulescu şi antrenaţi de entuziastul Olăroiu, au ratat titlul în ultima clipă. A confirmat totul la Steaua, când a ajuns la un pas de finală…
De aceea, e normal să facem o completare. Banii, dar şi relaţia antrenor-jucător au făcut posibilă această tranzacţie. Nu ar fi corect nici pentru Olăroiu şi nici pentru Rădoi să spunem că nu au fost sentimente şi afinităţi lângă muntele de bani.

Rădoi a ales. Banii saudiţilor. Un salariu de două milioane de dolari, într-o perioadă în care patronii din fotbalul românesc vorbesc de reduceri ale contractelor, e un argument prea puternic. Revenirea cu Steaua, Interul, Mourinho, ambiţia de a demonstra că se poate impune într-un campionat puternic, chiar echipa naţională erau simple posibilităţi cu şanse mai mari sau mai mici de reuşită.

Din punct de vedere fotbalistic, e un pas înapoi. Asta e indiscutabil. Diferenţa dintre Al-Hilal şi Inter - acolo unde astă-vară se vedea - e infinit mai mare decât cea în kilometri dintre Riad şi Milano. Principiul lui Piţurcă, selecţionerul cu arie de acoperire exclusiv pe Europa, l-ar putea priva de prima reprezentativă. Să fim serioşi, 28 de ani nu e o vârstă la care să zici că acesta e ultimul tren al carierei. Punând în balanţă însă nesfârşita serie de accidentări şi repetatele eşecuri suferite în tentativele de a pleca de la Steaua, Mirel a ales destinaţia exotică. Căpitanul mai salvează odată corabia înainte de a o părăsi. Petrodolarii îl pot scoate măcar temporar din criza de „cash“ pe guralivul patron. Steaua, fără cel mai reprezentativ jucător din ultimii ani? Mai şubredă aparent sau, reversul pozitiv al medaliei, cu un vestiar mai destins. Financiar, pare bine pentru toată lumea. Fotbalistic, pierd toţi pe termen scurt.