În 1983 m-am bucurat prima oară tare pentru fotbal. Golul lui Bölöni cu Italia şi făcliile de pe „23”. Primăvara aceea a fost hotărâtoare pentru mine, mai ales că plânsesem la necalificarea Craiovei în finala UEFA. Au urmat cuplajele, îmi amintesc şi pista de pe Republicii. Am chiulit prima oară de la şcoală la 3-1 cu Danemarca în ’89, am ascultat etapa la Ric - radioul acela micuţ cu cască - şi am citit Sportul în ora de Constituţie. Am luat bastoane de la jandarmi în ’89 la Moghioroş după Steaua Dinamo 0-3. M-am vopsit pe faţă la toate meciurile de acasă din preliminariile lui Euro ’92. Am ieşit pe străzi în ’94, în ’98 şi în 2000.

În 2003 m-am întristat cel mai tare din cauza fotbalului. Am fost în tribune la Copenhaga, la 2-2-ul acela agonizant. Copil, adolescent, elev, liceean ori jurnalist, am rămas un suporter. Mă consider şi acum, deşi văd şi simt o naţională fără identitate.

De azi, ProSport spune fără să ezite: „Ştim ce înseamnă să fii suporter!”. Ştim să suferim, să ne bucurăm, să ironizăm, ştim, la nevoie, să şi înjurăm… Dar nu o vom face. Nu cu voce tare.

În pauza meciului cu Austria vor fi prezentate la PRO TV spoturile noastre de imagine. Câinele pro şi copilul anti. O campanie care începe azi, dar care va continua zi de zi în paginile ProSport. Ne vedem. În tribune, în ziar, la terase, pe site, pe drumul spre stadion.

E nevoie mai mult ca oricând să se schimbe ceva la echipa naţională. Imagine, atitudine, conducători, antrenori, jucători. România trebuie să se reinventeze. Să redevină a publicului, să se împace cu ea însăşi şi cu ceilalţi. Să fie dorită, aşteptată, respectată. Toate acestea trebuie câştigate, pentru că s-a dovedit că încrederea fanilor nu este nelimitată.
Vestiarul tricolor este la ora aceasta unul debusolat. Jucătorii comentează între ei faptul că au fost nevoiţi să evolueze pe posturi cu care nu sunt obişnuiţi la meciul cu Serbia şi resimt tensiunea existentă între selecţioner şi conducerea FRF. Atmos­fera este una încordată, tristă, iar convocarea la lot nu mai este un prilej de entuziasm, ci mai degrabă o corvoadă. Multele nerealizări din ultimul timp îi fac pe tricolori să se închidă în ei, să fie mai puţin comunicativi. Nici măcar nu mai există grupuleţe ori bisericuţe. Nu mai există nimic. La ora asta, România are un vestiar trist, fără entuziasm. Avem o naţională fără carismă! Piţurcă nu trebuie pus la zid şi executat în piaţa publică. Îi mulţumim pentru ce a făcut, dar simţim mai mult ca oricând că vremea lui a trecut. E nevoie de altcineva, dar mai ales de altceva. De pasiune şi credibilitate. Şi de responsabilitate din partea unor conducători care îşi ascut săbiile pentru a impune un selecţioner sau altul. Principalele criterii ar trebui să rămână valoarea şi interesul unui fotbal suferind.

Meciul unei generaţii… L-am ratat! S-a încheiat la pauză. Trişti şi fără speranţe, terminăm lupta pentru calificare înainte ca ea să înceapă cu adevărat.
Jocul în sine a fost fără istoric, chiar dacă am zvâcnit timid prin Marica în debutul părţii secunde. Sârbii au fost primii la minge, în timp ce ai noştri preluau numai din trei mişcări. Ne aruncam haotic peste ei, dar sunt prea căliţi în lupte corp la corp şi ne respingeau liniştiţi acţiunile. Ei sunt stabilopozii de pe faleza unde se plimbau, şi noi, valuri anemice. Ne spargem neputincioşi şi ne evaporăm de pe harta fotbalului mare. Cociş, Costea, Codrea şi nu doar ei  nu au fost în meci. România îşi propusese să fie furioasă, dar a arătat strivită de miză. Pe vaporii acestui eşec şi din cioburile neputinţei trebuie să construim o naţională. Cu identitate, cu atitudine, cu şanse.
Probabil că fără Piţurcă. Pe el l-a lăsat până şi proverbialul noroc. Fundaşul-surpriză pe care s-a hotărât să mizeze şi-a trimis mingea în poartă pe finalul unei reprize în care sârbii au impus ritmul. În niciun caz nu trebuie pus totul pe umerii lui Stoica. Diferenţa dintre noi şi ei este la fel de mare cât cea dintre nefericitul fundaş oltean şi Vidic, vedeta Manchesterului. Până şi răsuflarea lui Nemanja e de fotbalist de rasă.

Noul sponsor al naţionalei întâmpină elitist şi profund primul meci al tricolorilor. O campanie gândită îndelung şi realizată cu un buget considerat record oricând, nu numai în vremuri de criză. Marica, Goian, Tamaş ori Mutu se luptă cu ei înşişi. Mutu bun versus Mutu rău. Alb contra negru. Binele care trebuie să învingă răul mai întâi în cantonamentul tricolor. După care, „11 albi” îmbrăcaţi în galben care să se lupte pe viaţă şi pe moarte cu sârbii. Lobonţ răguşitul de cât ţipă într‑un meci să îl bată pe Lobby One „more beer”. Guriţă să nu fie Contra lui. Tamaş, fundaşul bun de la naţională, să uite renumele de băiat rău din, nu de la, cluburi. Rădoi să fie unul şi bun. Raţ să se concentreze pe centrări, nu pe replicile pe care le dă jurnaliştilor. Codrea să vrea să aibă motive ca prietena sârboaică să-i facă reproşuri că se duce acasă seara târziu după ce i-a bătut compatrioţii. Cociş să nu mai fie aşa timid, poate bea ceva după Mutu, iar Stoica şi Costea să lase complexele deoparte. Marica să depăşească momentul Gina Pistol şi să tragă la poartă, Mutu să uite aerele de Piteşti şi să îşi amintească de golurile de la Firenze. În general, naţionala să acţioneze ca un grup adevărat nu ca o adunătură de vedete. Să nu se mai aplece să ridice piatra, ci să fie umilă, muncitoare, dedicată. Să aibă atitudine. Nouă, veche…Atitudine.

Ştie să inventeze mereu câte ceva la jocuri decisive şi are în sânge talentul de a miza pe cărţi câştigătoare, surprinzându-şi adversarul direct. Nu există în fotbalul românesc un om cu nervii mai tari la meciuri de „totul sau nimic“. Are capacitatea de a mobiliza echipa, de a-i determina pe jucători să dea tot ce au mai bun. Pregăteşte meciurile ireproşabil din punct de vedere tactic. O zic jucătorii:  „Ne explică totul pe înţelesul nostru! E maestru la asta. Nu o face el cele mai moderne şi mai plăcute antrenamente, dar la capitolul ăsta…“. În ciuda minei de om mereu îngrijorat şi posomorât, afişată la apariţiile publice, ştie să menţină o atmosferă destinsă la lot. „Nu ezită să se bage cu noi la caterincă… După victorii cântă, dansează, bem şi un şpriţ. Vorbim despre tot, inclusiv despre femei. E băiat“, povesteşte un alt tricolor, sub protecţia anonimatului. Simte jucătorii şi alege în majoritatea cazurilor cel mai potrivit „unsprezece“. Are noroc la Constanţa… Genul de noroc pe care şi-l face cu mâna lui. Într-un cuvânt, acest antrenor e jucător. Eu unul merg pe mâna lui. Pe mâna lui Piţurcă.

Matură observaţia lui Răzvan Raţ. „Trebuie să fim inteligenţi, nu disperaţi”. Omul responsabil cu centrările pune punctul pe i. Când spune asta, pesemne că fundaşul Şahtiorului ştie pe dinafară mişcările lui Krasici, sârbul din cauza căruia pierduse locul de titular în trupa lui Lucescu, riscând să intre sub incidenţa principiului expus de Piţurcă: cine nu joacă titular la echipa de club… În afară de minte, tricolorii au nevoie şi de inimă. Înainte de jocul cu Olanda, parcă, în cantonamentul naţionalei a circulat un DVD, „300. Eroii de la Termopile”. Tot Raţ povestea că naţionala s-a dopat cu acel film comercial şi că de acolo şi-au luat resurse pentru a se autodepăşi.
Pe sârbi e greu să îi baţi doar cu asta. Au în sânge spiritul de luptători şi nebunia de a se lua la trântă cu oricine.
Hei-rupul a caracterizat actuala generaţie. Perpetua alternanţă între momentele de mobilizare şi delăsare. Constanţa nu a fost din păcate decât un oraş care i-a găzduit meciurile, nu şi o însuşire a echipei noastre naţionale. Avem nevoie de toate armele pentru a putea depăşi o echipă rea şi în formă: maturitate, constanţă, inteligenţă, suflet, superstiţii. De câte ori am jucat meciuri decisive la malul mării…

O dilemă supărător de actuală. De ce s-au îndepărtat fanii de echipa naţională? Dialog ieri cu cititorii pe chatul ProSport. După câteva replici schimbate în termeni de optimism nejustificat, „Batem clar!”, sau pesimism cronic, „Ne calcă în picioare!”, şi consideraţii pe seama echipei care trebuie să fie pe teren - cu Nicu sau fără Nicu -, discuţia a alunecat în campionatul de zi cu zi. „Pe cât termină Craiova?”, „Mai revine Steaua?”, „De ce vorbesc atât de mult patronii în presă”. Un „nick-name” care părea împătimit al fotbalului în stare pură nu a rezistat tentaţiei de a condimenta un pic dezbaterea trântind: „Nu îmi place Piţurcă… E infidel”. Şi tot aşa.

Un răspuns la tema acestei dezbateri nu am reuşit să aflăm. A încercat cineva o definiţie conţinând termeni de care ceilalţi au râs imediat: „patrie”, „mândrie”… Echipa naţională reprezintă în această perioadă o simplă noţiune. Vagă, inconsistentă, plictisitoare. Suporterii de serviciu vin la stadion cu tricolorul ca salopetă. Nu avem scandări, nu avem entuziasm… Pontăm trişti fişe de prezenţă în stadioane îmbătrânite. Pentru a vedea o mână de băieţi prea puţin responsabili, uniţi ori conştienţi, care încă vin la convocare pentru escapade în cluburi. Sau pentru a-şi etala hainele de firmă la reunirea lotului. Tot ceea ce ţine de roşu, galben şi albastru trebuie reinventat, rebrenduit. De la jucători până la suporteri. Poate merge să o facem din mers, acum cu Serbia şi Austria….

Mutu e jucătorul de la care aşteptăm enorm pentru „dubla” aceasta cu Serbia şi Austria. Cu atât mai mult cu cât nu e nici Chivu. Foarte probabil, starul Fiorentinei va prelua şi banderola de căpitan. De câte ori a intrat pe gazon din această postură, a reuşit să îşi depăşească statutul de vedetă şi să ajute naţionala. A fost căpitan în 12 meciuri, marcând de şapte ori cu banderola pe braţ. E greu să uităm mâinile întinse în 2004 ca nişte aripi pentru a capta energia publicului oltean la meciul cu Macedonia şi golul din lovitură liberă.
Săptămâna Serbia a fost începută cu stângul. Nu a fost la reunire, deşi era în ţară de duminică noaptea, nu s-a aflat în autocarul naţionalei la deplasarea Bucureşti - Constanţa şi nu a fost pe teren la prima şedinţă de pregătire condusă de Piţurcă. Pentru ca un grup să aibă forţă, e nevoie ca liderul să fie în mijlocul lui. În fiecare moment. Să mobilizeze, să încurajeze. Gurile rele vorbesc că Adi a preferat să îşi termine săptămâna trecută şi să o înceapă pe aceasta într-un club, sărbătorind cu muzică, alcool şi apropiaţi (apropiate) reuşita din Serie A. Şi-a încărcat poate într-un mod pe care mulţi nu îl înţeleg bateriile pentru decisivul cu Serbia. E problema lui cum se montează, dar statutul acesta de privilegiat nu trebuie subliniat la fiecare convocare. Poate să îi deranjeze în primul rând pe coechipierii care se supun rigorilor unui program cazon conceput de Piţurcă. Până la urmă, nu moare nimeni dintr-o săptămână de concentrare maximă pentru două meciuri de totul sau nimic. Poate va marca şi sâmbătă din nou. Tot am vorbit de Macedonia…Şi meciul acela a fost precedat de o presupusă escapadă la un bar de noapte. Valoare are, dacă ar avea şi atitudine, ar fi şi mai mare…

Gestul lui Lazăr domină o etapă mai degrabă liniştită, în care Dinamo a profitat de paşii greşiţi ai ialomiţenilor, timişorenilor, clujenilor şi chiar steliştilor pentru a-şi recăpăta pulsul şi trufia. Rapid se încăpăţânează să se agaţe de ideea de fotbal pentru fotbal şi are tot dreptul să se gândească la mai mult. Chiar dacă la ora asta nu se ştie sigur dacă şi cine va plăti banii pentru licenţiere, astfel încât să fie pe teren la ora meciului direct.
Modest şi liniştit, Costin s-a trezit peste noapte în centrul atenţiei şi mai că nu urlă la jurnaliştii şi cunoscuţii care i-au înroşit ieri celularul: „Ce aveţi, măi, aţi înnebunit?! Nu am făcut nimic ieşit din comun…”. Într-un fotbal isteric, normalitatea devine SF. Omul ăsta aşa e crescut şi a procedat cum i-a dictat conştiinţa. Nu vrea să treacă drept erou pentru că s-a ridicat de la pământ după ce arbitrul dictase un penalty care nu a fost şi a dat din deget a negaţie. În numele jocului. E modalitatea, una mai potrivită nu se putea,  giuleştenilor de a sărbători cumva un an de la bricheta lui Deaconu. Instantaneul care este mai grăitor decât sute de cuvinte. Alăturaţi imaginea lui Lazăr refuzând penalty-ul cu cea a lui Lovin de acum un an, atunci când îl îndemna pe arbitru să fluiere finalul.
Lăudat de toată lumea, inclusiv de selecţionerul însuşi, jocul bun al Rapidului nu aduce niciun giuleştean la lot. Ciudat. Lazăr, despre care am tot vorbit, şi chiar Maftei ar fi putut reprezenta soluţii pentru Serbia şi Austria.

Tocmai ce spusese că nu va mai avea discuţii publice despre echipă… Gigi Becali nu e în stare să îşi ţină cuvântul şi să lase în seama celor pe care îi plăteşte să facă echipa, să critice, să comenteze. Nu e posibil să desfiinţezi cu atâta nonşalanţă un jucător sau altul. Nu în public şi nu tu, un patron care trăieşti public pe spinarea lui Ogăraru şi ieşi de atâtea ori cu pieptul bombat din stadion datorită paradelor lui Zapata. Ogăraru a tratat superficial o lovitură de pedeapsă. A fost prea sigur, prea arogant parcă, prea zeflemitor. Lăcătuş are tot dreptul din lume să urle dacă el consideră de cuviinţă sau, din contră, să-l bată pe umeri şi să-i spună „Capul sus“. Sau portarul columbian. A greşit copilăreşte. Lamentabil la limita penibilului. Tot antrenorul este cel care alege măsura pe care o ia împotriva lui.

Becali se comportă exact asemenea celor care îl contestă şi pe care el îi acuză. Vorbeşte la cald, fără discernământ şi dinamitează încrederea fotbaliştilor săi. E uşor să îl lauzi pe Stancu atunci când dă gol după gol, dar pentru fotbalist e mai important să îl susţii atunci când are nevoie. La greu. Semedo şi Kapetanos au creat golul care a dat Stelei iluzia că poate lua toate punctele la Piteşti. Şi cât de jigniţi fuseseră ei de patron. Psihologia inversă e un concept prea fin pentru un patron brutal şi fără discernământ. Nici nu mă gândesc că o să-l invoce. Nu e doar dictator, e şi un subminator al încrederii unei echipe cu un lot subţiat.