Derapajele de limbaj reapar într-un final tensionat. Jignirile aruncate cu foarte multă uşurinţă umbresc realizările unor oameni, care din abili devin isterici. Campionatul nu se decide în funcţie de cine urlă mai tare, nici măcar în funcţie de freză, siluetă ori aspect fizic. Fără excepţie, cei care se leagă de asta şi îşi bazează discursul pe statut, condiţie socială ori înfăţişare sunt total pe lângă şi ar trebui să îşi ceară scuze. Dintr-un minimum bun-simţ o facem noi în locul lor!

ProSport a analizat finalul acesta de campionat din toate unghiurile. Matematic, Dinamo are şanse mai mici decât Urziceniul şi decât Timişoara, dacă bănăţenii îşi recuperează punctele câştigate pe teren. Fotbalul, în general, nu respectă ştiinţele exacte. Al nostru, cu atât mai puţin. Folclorul ne-o indică încă pe Dinamo campioană. Dincolo de calcule sau de vorbe s-ar impune o medie aritmetică sau o limită a bunului-simţ care să ducă la decenţă într-un final cu miză enormă. În spatele titlurilor sunt oameni. Care trebuie să înveţe să piardă şi să câştige demn. E singura şansă de a merge mai departe.

Toate stadioanele sunt dezolante fără suporteri… Dar Ghencea mai mult ca oricare. Am fost la meciul acela nejucat cu Villarreal când ningea ireal. Zăpada, ca şi ceaţa, accentuează liniştea. O dă la maximum. Atunci am trăit ceva greu de povestit. O senzaţie unică pe un stadion, chiar dacă nu eram şi nu sunt stelist. Era atât de cald totul! Am văzut şi meciuri fără spectatori acolo şi m-am simţit ca într-o peşteră părăsită.

Tribunele acelea aproape de gazon care pline freamătă, goale dau o senzaţie stranie. Pustietatea sperie şi e asociată cu tristeţea. Strigătele care se sparg metalic în peluze au ceva neomenesc. E greu să vezi şi la televizor un meci fără spectatori.

Aceasta este adevărata dramă a Stelei. Că a ajuns să se bucure că nu îşi are spectatorii alături. Cea mai iubită echipă a ajuns să fie cea mai părăsită. Fără lot, fără antrenori, fără conducători, fără identitate, acum şi fără spectatori… Şi mai mult decât atât, Steaua a ajuns să facă unul dintre cele mai bune jocuri ale sale pentru că nu au fost oameni în tribună. Un meci frumos la care Craiova a contribuit decisiv. O finală tristă pentru Europa League, încheiată cu victoria Stelei. Jucătorii se bucură, suporterii la fel. Unii la vestiare, ceilalţi la televizoare. Fanii însă sigur şi-au dorit să sărbătorească victoria împreună. Doar ei.

Într-un fotbal în care titlul şi participantele în Liga Campionilor se pot decide prin fuziune sau absorbţie nu mai miră nimic. Craiova e o echipă frumoasă. Nu neapărat de acum. E o calitate moştenită din anii 80 de pe vremea „Maximei” şi în numele căreia cei care s-au tot perindat prin Bănie, deci şi Mititelu acum, au cerut clemenţă şi circumstanţe atenuante. Ceea ce se întâmplă acum este o anomalie. Licenţa nu se primeşte în funţie de palmares, de trecut, de istorie, de culori, de glorie. Se plătesc datoriile la timp sau nu. Cifrele seci vorbesc, iar legile trebuie aplicate, indiferent de nume. Adică de ce „gaşca nebună” a Sportului a trebuit să plătească prin retrogradare? Deciziile sunt discreţionare, în funcţie de interese, iar comisiile se întorc cu cheiţa şi judecă emoţional. Mediaşul, Bistriţa sau Vasluiul au plătit într-un an de criză la timp datoriile, iar Craiova este scutită? E vorba de principiu şi de nimic altceva. Bornescu, Dorel Stoica şi fraţii Costea joacă uneori frumos, alteori slab, publicul e întotdeauna pătimaş, dar asta nu are legătură cu tot ceea ce se întâmplă în sălile de judecată. Compromisul era dus până într-acolo încât se discuta de faptul ca, dacă UEFA va interzice dreptul de a participa în Europa League din această cauză a datoriilor, FRF să decidă acordarea unei licenţe „interne”… Ideea e că sunt suficient de mulţi buni-plătitori care deja ameninţă că îşi vor căuta dreptatea şi vor reclama abuzul.
Asta ar echivala cu deschiderea unei veritabile Cutii a Pandorei.

Era prea frumos ca acest sezon să se termine fără un scandal de proporţii. Nu era de ajuns faptul că, obiectiv vorbind, fotbalul jucat de pretendentele la titlu e de o calitate îndoielnică. După brichetă şi valiză, ne-am trezit acum faţă în faţă cu cazul fuziunea. Becali şi, odată cu el, Steaua reprezintă numitorul comun pentru toate aceste lucruri care nu au nicio legătură cu ideea de fotbal. Acest plan e diabolic şi nu are nimic de-a face cu noţiunea de sport, de ierarhie, de competiţie. Ar fi un târg ieftin, un troc, o sfidare. Prin această ultimă intenţie, confirmată inclusiv prin declaraţiile sale, Becali se descalifică definitiv şi irevocabil. Indiferent dacă se va materializa sau nu.

Finalul e plin de adrenalină, dar nu e adus de fotbalul jucat, ci de cel vorbit. De conexiuni, nu de scheme tactice. Dacă primeşte punctele, Timişoara luptă pe viaţă şi pe moarte să bată Urziceniul pentru a prinde primul loc. Dacă nu le ia, tot Banatul va susţine Unirea din sentimente antidinamoviste. Conducerea ialomiţenilor nu îşi permite totuşi să fie prea vehementă la adresa celor din Ghencea, pentru că are tot interesul ca Steaua să nu fie foarte pornită în ultima etapă împotriva lor. Dinamo se lamentează teribil că a pierdut totul, dar trage cu ochiul şi aşteaptă ca Timişoara să încurce Unirea. În toată nebunia asta pare că doar Petrescu, Balint şi Rednic se mai gândesc la fotbal.

Un antrenor extraordinar care a pregătit fără cusur meciul de „a fi sau a nu fi”. O echipă nebună, încăpăţânată să creadă cu tărie în ceea ce nimeni nu vrea să recunoască: şansa la titlu. Un conducător care face treabă cu stele de Ghencea, dar şi cu ciulini de Bărăgan. După minunea Clujului, şi povestea Unirii e una de spus nepoţilor.

Cu două etape înainte de final, Urziceniul conduce în clasament şi se bate cu Timişoara etapa viitoare. Dinamo nu mai depinde de ea… Nu mai depinde de nimeni. De hazard, de neacordarea punctelor pentru Poli. Calculele sunt teribil de complicate, iar titlul pare din ce în ce mai departe de echipa care l-a avut în mână. „Câinii” nici măcar nu ştiu cu cine să ţină etapa viitoare, dacă TAS-ul mai tergiversează anunţul cu punctele. Există însă informaţii că azi bănăţenii ar putea primi vestea cea mare şi, odată cu ea, cele şase puncte.

Fotbalul românesc e în zodia echipelor din afara Bucureştiului, al echipelor mici, care până acum câţiva ani agonizau prin ligi inferioare, fără a avea nici măcar baze sportive. CFR anul trecut ori Urziceniul anul acesta nu sunt nici pe departe atât de naive. Au fost suficient de abile încât să aibă un simpatizant în Eminenţa Cenuşie a FRF, Adalbert Kassai, şi au fost ferite de probleme majore de arbitraj. Chiar şi ieri, spaniolul gelat a greşit în defavoarea lui Dinamo. Timişoara haiducului Iancu şi a surprinzătorului Balint aşteaptă la cotitură. Dar azi eroii sunt Bucşaru, Petrescu, Stoica, Varga, Bilaşco şi toţi ceilalţi.

Un post TV care nu poate fi receptat decât de o parte a utilizatorilor de cablu alimentează frustrarea microbiştilor. E fără precedent ca meciurile care decid campioana să nu poată fi văzute de cea mai mare parte a celor interesaţi. Dinamo - Poli, etapa trecută, Unirea - Dinamo azi şi Poli - Urziceni din runda viitoare sunt programate pe GSP TV. Play-off-ul de conjunctură din această ediţie de campionat e ascuns.

Ca şi cum asta nu era de ajuns, ieri am mai avut şi alte motive de nemulţumire, produse de un alt post TV de specialitate. Eurosport nu a mai transmis deznodământul finalei dintre Alona Bodnarenko şi Alexandra Dulgheru… Jumătate din setul doi şi integral pe al treilea câştigat de româncă de o manieră entuziasmantă: 6-0. Cel mai important succes al tenisului feminin românesc din ultimii 11 ani nu a putut fi trăit pe viu din motive greu explicabile. Ploaia care a întrerupt la un moment dat jocul nu poate constitui un argument serios în 2009.

De văzut, s-a văzut eşecul Stelei de la Timişoara. La o zi după un meci la fel de trist ca toate celelalte, trufaşii suporteri din Ghencea stau cu creionul şi hârtia şi calculează cum ar mai putea prinde Europa League.

Steaua „new generation” cu Rusu titular, înlocuit de Liţu şi cumătrul Pedrazzini, asistat de patronul-antrenor… Culmea e că senzaţia a fost că au jucat mai bine. A reuşit pe alocuri să îşi înghesuie un adversar pragmatic şi prudent. Că nu Lăcătuş era principalul vinovat, ştiam… Avem confirmarea. Măcar din punctul de vedere al rezultatului…

Îmbunătăţirea jocului într-un final de campionat de totul sau nimic în cupe europene nu are cum să îi mulţumească pe fani. Becali trebuie să se schimbe pe el, să se înlocuiască, să se dea afară, să nu se mai ia în serios. Pentru echipă, Europa e cel puţin la fel de îndepărtată ca şi fotoliul de europarlamentar pentru patronul ei. Cu ce program are, Steaua e foarte, foarte aproape de a rata întregul sezon. Bucuria de a nu avea spectatori la ultimul meci de acasă din acest sezon spune totul despre criza din Ghencea. E ceva fără precedent în istoria acestui club şi nepermis în egală măsură.

Steaua trebuie să se reinventeze. Cea de acum nu seamănă cu nimic. E un grup de băieţi fără orizont şi perspectivă, cu o conducere depăşită şi fără idei. De ceva vreme încoace e într-un continuu proces de alterare a spiritului. Şi da, venirea lui Panduru ar putea aduce Stelei ceva din mândria şi hotărârea parcă mai mult ca oricând pierdute.

Steagul tricolor a fost fluturat după finala Cupei UEFA de mai mulţi români. Reflectoarele au stat mai mult pe Mircea Lucescu. Firesc. El este principalul responsabil pentru această performanţă. Trofeul care certifică dacă mai era nevoie că este cel mai bun antrenor român din toate timpurile. O Cupă UEFA cucerită azi are mai mult impact decât Cupele Campionilor pe care le-au cucerit în anii 70-80 Pişti Covaci sau Emeric Ienei. Alt fotbal, alt format de competiţie, altă implicare, marketing, mediatizare. Lucescu a cucerit şi la prezent această Cupă. E un clasic în viaţă. Omul care a format generaţii de jucători, deveniţi între timp antrenori, dar care are puterea să îşi updateze metodele. Rămâne fidel casetelor şi fişelor. Nu învaţă emoticoane pe mess ca Hizo şi are puterea să cucerească Europa, îmbunătăţindu-şi stilul cu care pleca în această meserie când mulţi dintre finaliştii de miercuri nu se născuseră.
În afara lui Mircea, Raţ a purtat acel drapel pe umeri. Acum zece ani pe vremea aceasta, Răzvan mergea cu un troleibuz bun de casat la Pro Rapid, se antrena cu echipa a doua a Rapidului şi mânca pizza într-o speluncă pe Titulescu. Nu a fost considerat niciodată un exponent al generaţiei sale, dar intră în cercul elitist al fotbaliştilor români care au cucerit acest trofeu european alături de Hagi şi Gică Popescu. Ambiţie, seriozitate, muncă. „Nu am fost geniu, dar mi-am văzut de treabă”. Corect. E condiţia primordială şi în fotbal. Marin Ioniţă, antrenorul cu portarii, este un alt român medaliat miercuri seara. „Şmaga”, porecla taciturnului şi modestului fost portar al Corvinului, şi-a încununat o carieră exemplară de tehnician. Nici „celebrul” maseur Hexan nu trebuie omis de pe această listă. Şi ei sunt eroi aclamaţi ieri la Doneţk de peste un milion de ucraineni.

Dan Petrescu, MM Stoica, Narcis Răducan, staff-ul şi jucătorii Urziceniului se numără, orice s-ar spune, printre laureaţii acestei ediţii de campionat. Indiferent de rezultatul meciului direct cu Dinamo şi mai ales indiferent de numele echipei care va cuceri titlul.

Unirea continuă şi în al doisprezecelea ceas să fie ignorată. Programul din finalul acestui campionat contribuie decisiv la acest fapt. Cu toate acestea, a reuşit performanţa de a se afla în faţa unui meci de „a fi sau a nu fi”. Despre acest meci sunt îndreptăţiţi să discute oficialii dinamovişti şi cei de la Unirea şi mai ales, pe teren, fotbaliştii celor două echipe. Comentariile colaterale făcute de Gigi Becali şi de Iancu vin să polueze meciul în sine. Ameninţările la adresa dinamoviştilor, traduse mot-a-mot în faptul că dacă Unirea o bate pe Dinamo se vor da la o parte din faţa ialomiţenilor, sunt şi nerealiste, şi condamnabile.

Calitatea scăzută a fotbalului era compensată cumva de faptul că finalul de campionat este infinit mai palpitant decât cel precedent. E un prilej de amendare a declaraţiilor iresponsabile şi care alterează fenomenul.

Finala din această seară este o victorie pentru întreg fotbalul românesc, înainte ca acest meci să se fi jucat. De la „Brescia romena” încoace am tot tras cu ochiul la echipele pe care le pregătea Mircea Lucescu. Am ţinut şi cu Inter, şi cu Beşiktaş, şi cu Galatasaray. Acum  ştim de Jadson, de Srna, mai ales de Raţ. Prin Şahtior foarte mulţi români sunt în finala Cupei UEFA. Dinamoviştii care au trăit semifinala cu Anderlecht în 90, rapidiştii care au luat titlul după 20 de ani, simpatizanţii declaraţi şi nedeclaraţi al unuia dintre cei mai reprezentativi antrenori din România. Generaţiile de jucători, deveniţi ulterior antrenori, cu care a lucrat. La conferinţa de presă de dinaintea meciului, Lucescu a vorbit în română şi a spus că îşi doreşte acest trofeu pentru români. Astă iarnă în peluza din Doneţk trona un mesaj de ameninţare scris într-o română aproximativă. Foarte probabil cei care l-au scris vor fi şi azi la Istanbul. „Un antrenor indiferent cât e de mare e prizonierul ultimul rezultat”. Aşa obişnuieşte să spună mereu Lucescu senior. Prin ceea ce a făcut la Şahtior şi prin revenirea cu o echipă ce părea doborâtă a spulberat această barieră psihologică. Azi îşi poate încununa cariera. Şi o va face!