Răzvan Lucescu este unul dintre puţinii, dacă nu singurul român care crede cu convingere că aceasta e cea mai importantă săptămână a fotbalului românesc. În momentul învestirii lui Răzvan la Casa Fotbalului, ProSport s-a inspirat din cotidianul catalan „Sport”, care la rândul lui făcuse o paralelă între preşedintele american Barak Obama şi tehnicianul Barcei, Josep Guardiola. A ieşit un material simpatic.
Acum vedem cu toţii că mesajul selecţionerului României este tocmai acesta: „Da, se poate!”. Cu Lituania, cu Ungaria, deci şi cu Franţa. A creat aşteptări enorme vorbind inclusiv de calificare şi a repetat ieri unui franţuz consternat de la „L’Equipe”: „Da, mergem în Franţa să batem, ce te miri atât?!”. Răzvan are discursul cu care a reuşit acum trei ani cu Rapidul să uimească Europa. Crede în tot ceea ce spune, chiar dacă pare o nebunie, şi are capacitatea să transmită asta şi jucătorilor. „Răzvan e unul dintre ei. Comunică excelent cu fiecare şi are capacitatea să îi facă să creadă în forţele lor. Exploatează fiecare minut al timpului pe care îl petrece cu ei. Acum îl vezi cu unul, întrebându-l cum se simte, ce probleme are la club sau acasă, şi imediat îl ia pe altul. Uşurinţa de a comunica e cea mai mare calitate”, remarca într-o discuţie amicală unul dintre cei mai vechi membri ai staffului naţionalei.
Ieri am văzut după mult timp un antrenament al naţionalei. Un grup de tipi implicaţi şi destinşi, fericiţi că pot juca fotbal. Aşa arată echipa naţională a României. Deschisă şi comunicativă. Văzându-i aşa, chiar că îţi vine să spui că poate se poate.

Şi de aceea e frumos fotbalul. Acum câteva luni, Tamaş sărbătorea „Ballantine’s Day”, iar acum câteva zile Bonetti era cel mai hulit antrenor care a pus vreodată piciorul în sectorul 1. Dinamo s-a transformat miraculos, ca în poveşti, din potaie în ogar afgan. Peste noapte, adică în numai o săptămână.

Cu moralul betonat de calificarea de poveste, albii lui Bonetti au pus entuziast capul în gheata adversarilor. Fără a străluci, meciul a avut îndârjirea specifică unei astfel de confruntări. Diferenţa dintre două echipe aflate în momente foarte bune a fost făcută de experienţa superioară a dinamoviştilor.

Tamaş a arătat de ce a insistat Bölöni pentru el şi de ce a vrut Celtic să dea peste 2 milioane. Gabi a răsplătit încrederea celor care au crezut în el, oprindu-şi declinul. A ratat naţionala, nu şi ocazia de a decide derby-ul. Cu cap, aşa cum e dator faţă de el însuşi să îşi continue cariera.

Despre Bonetti vom mai avea ocazia să vorbim. Aseară a fost un italian mai adevărat decât Bergodi. L-a bătut la limită, aşa ca între conaţionali. A revenit cu Dinamo pe val după ce absolut toată lumea considera că totul e încheiat. E momentul lui şi toţi cei care l-au contestat sunt datori să îi ceară scuze. În frunte cu Turcu!

Dinamo s-a calificat ireal, redescoperindu-şi spiritul şi reînviind pur şi simplu după ce a scris istorie în Europa. Nicio formaţie nu a reuşit să răstoarne de această manieră soarta calificării. Patru echipe în grupele Europa League plus Unirea în Ligă. Dinamo este purtătoarea de drapel a unui fotbal care are capacitatea să renască incredibil. 

Merită spusă o poveste… Zâmbete multe la şedinţa de sumar de miercuri din redacţia ProSport. Venise vorba de miracole din fotbal, de echipe care au răsturnat rezultate imposibile. „Ei au putut”, a fost mesajul pe care am ales să îl transmitem. La prima pagină am parafrazat o scandare a galeriei dinamoviste cu: „Moş Crăciun, te rugăm, vrem să ne calificăm”. După ce vorbisem la telefon cu Iorgulescu şi Cazan, totul părea mult mai simplu. Şi a fost. S-a calificat. Nici nu mai contează episodul cu publicul intrat pe teren şi alte nebunii.

Aşa cum Zenga a împins-o pe Steaua peste Valencia în 2004, un alt italian, Bonetti, face minuni cu mentalitatea dinamoviştilor. Duminică va fi un derby nebun.

Chiar credeam sincer că, nebăgată în seamă, Dinamo cu Bonetti pe bancă va reuşi un sezon mult peste aşteptări şi deci şi peste cel precedent. Sincopele cu Internaţional Curtea de Argeş, dar mai ales cu Slovan Liberec în tur au redus la minim semnele de revenire pe care Dinamo le dădea.

Delegaţia alb-roşie a plecat spre Liberec cu un optimism vecin cu nebunia. De la Bonetti şi până la Borcea, „câinii” vorbesc la modul cel mai serios cu putinţă despre calificare. Ar fi fără doar şi poate cea mai spectaculoasă răsturnare de situaţie din istoria fotbalului românesc. Rememorând minunile din fotbal, am insistat pe isprava Sportului din vremea lui Iorgulescu şi Cazan. Se poate atunci când crezi în tine şi în fotbal. Atunci când joci şi de plăcere, nu doar pentru bani, şi când sărbătoreşti calificările pe o terasă în Tei, şi nu când bei după înfrângeri în cluburi din Dorobanţi.

Dincolo de visul acesta nebunesc, Adrian Cristea şi toţi ceilalţi au avut şi au şansa unei săptămâni în care pot răsturna această situaţie care le este fundamental defavorabilă. Au bătut cu noroc CFR-ul, atacă o echipă şubredă a cehilor şi îşi fortifică orgoliul pentru Steaua. Nu e vorba atât de calificare, cât de reabilitare.

După ce l-a luat pe Tănase, Gigi Becali mai vrea să dea o lovitură: Florin Costea. Sătul de achiziţiile de no-name-uri din străinătate şi în plină politică de diminuare a salariilor, patronul stelist încearcă să construiască o nouă Steaua. Cei doi fotbalişti amintiţi mai sus reprezintă tot ce a dat provincia mai bun în ultimul timp. Tătăruşanu ori Szekely reprezintă ultimele exemple. În general, fotbaliştii exponenţiali au ales Ghencea.

Tactica lui Bergodi a funcţionat. Italianul l-a convins pe patron să aibă încredere în el şi în metodele sale. A făcut mult cu puţin şi l-a convins pe Becali să îşi schimbe discursul, să îşi recapete pasiunea pentru fotbal şi să se întoarcă alături de echipă. Din omul care nu mai vrea să bage bani în echipă, finanţatorul din Ghencea a ajuns să se gândească la un cadou surpriză pentru Bergodi. Şi în fotbal comunicarea face totul. Bergodi a ştiut să îi vorbească  patronului pe limba lui şi să îl convingă prin atitudine că are nevoie de fapte şi de măsură a vorbelor. Înainte de orice rezultat din teren, Bergodi a reuşit să domolească instinctele din lojă.

Vineri am publicat portretul robot al huliganului român: provine din familii bune, are studii superioare şi spirit gregar. Dar modelul de fan? Poate fi chiar ea.

 „De ce normalul e privit ca fiind senzaţional?”. E întrebarea retorică pe care de joi seara Mirela de la Dinamo, Mo pentru prieteni, o adresează tuturor celor care o solicită să povestească despre incidentele de la meciul cu Slovan Liberec. Atunci, ea a făcut ce nu au fost în stare să facă stewarzi, jandarmi, conducători şi mai ales adevăraţi suporteri. Să încerce să îi oprească pe teribiliştii de doi lei care în turmă se comportă cum s-a văzut, dar care individual sunt nişte laşi. Mirela este de joi nu numai simbolul suporterilor în adevăratul sens al cuvântului, ci şi metafora luptei împotriva huliganismului de pe stadioane. Educatoarea de ultraşi!

Iubeşte de mică Dinamo. Suferă enorm pentru echipă, dar poate fi obiectivă. „Iar au pierdut proştii mei…”, o auzi spunând teribil de simpatic. Şi-a făcut un job din pasiune. Lucrează la marketing şi promovează imaginea clubului care îi este a doua familie: „Am făcut şi cearşafuri cu siglă… Avem şi scutece şi facem prosoape de bucătărie”, se mândreşte mereu cu ce mai apare nou la magazinul de prezentare. Scrie pe blogul său despre fotbal şi despre Dinamo şi din când în când despre Liverpool, o altă iubire a sa în alb şi roşu. Emană bunătate şi naturaleţe, dar ştie să şi ţipe. În deplasări îi pune la punct pe huligani. Şi toate poreclele alea înfiorătoare şi rase în cap lasă privirea în pământ ca nişte elevi prinşi cu cartea deschisă sub bancă.

Discuţia despre arbitraj a absorbit reacţiile de după Poli şi conversaţiile despre meciurile de azi ale Stelei, CFR-ului, Vasluiului sau cele ale dinamoviştilor. Ca la noi, la nimeni. Compromisul e lege şi e veşnic în fotbalul românesc. Huzu e efemer. Dar demn. A plecat în numele unei idei.

Becali şi Borcea triumfă. Victorie în amical şi nimic mai mult. La meciurile cu Clujul şi cu Urziceniul nu scapă de ceea ce ei numesc „teroarea arbitrajului românesc”, dacă MM şi Mureşan vor spune formula magică: „brigadă românească”. Serios, nu mă pot abţine să nu mă amuz de câte ori trebuie să îmi închipui cum Dinamo şi Steaua sunt furate de două formaţii despre care până acum câţiva ani nici nu se gândeau că vor vorbi vreodată.

Joaca de-a brigăzile a cunoscut o nouă etapă. S-a ales varianta nici cal, nici măgar. Democraţie românească. Dacă ambele echipe vor, vin brigăzi din Bantustanul Sovietic, dacă ambele nu vor Tudor, Balaj etc., dacă una vrea şi una nu vrea… Aici e aici. Scandal din toate părţile, acuze peste acuze. Nu ar fi exclus să se tragă la sorţi asistenul de la tribuna întâi român, asistentul de la a doua străin, iar centralul să fie o repriză cu o repriză… Sau jumate-jumate.

Inconsecvenţi, influenţabili şi dezorientaţi, conducătorii fotbalului românesc aplică în continuare politica haosului. Tolerează. Nu!Chiar încurajează asta! Discursul e profund greşit: „Cine dă banul, dictează”. Chiar nu e aşa. Asta se aplică la nunţi, e o deviză lăutărească. Într-o activitate serioasă şi responsabilă cum se vrea a fi şi fotbalul nostru, logica, legea şi principiile ar trebui să primeze. Logica e prea simplistă, legile sunt şubrede, iar principiile nu există. Aşa că facem ca Gigi şi Borcea. Sau ca Bucşaru şi Paszkany. Sau tot aşa. Asta e problema. Nu există alternativă!

Chiar şi polul vestului, arogat din România, tot în est rămâne. Poli a fost depăşită net de o formaţie normală din campionatul Germaniei. Chiar şi aşa, alte mişcări, alte preluări, alte execuţii. HD. High Dribling sau Hleb Definition.

Asta apropo de standardele impuse de UEFA pentru realizarea transmisiei TV. Alt film. Jumătatea timişoreană, pururi neexperimentată, înfăşurată în pixeli. În alb şi negru, cu sticla aceea tembelă şi colorată pe orizontală: verde jos, roşu la mijloc şi albastru sus. Aplicată grosier peste ecranul bombat ca o burtă de gospodar, fie el şi din Banat. Cea a nemţilor, limpede şi clară. Perfectă ca un ecran plat de ultimă generaţie. A fost High Definition doar pentru ei.

Timişoara nu s-a putut autodepăşi în faţa unui adversar pe care s-a grăbit să îl considere accesibil, chiar dacă nu a afirmat-o. Interpretarea partiturii a fost falsă şi pentru că tonul dat de Sabău a fos greşit. A zis că 0-0 era bun, că scopul primordial era să nu primească gol. Plus că jocul bănăţenilor e previzibil: fundul în poartă acasă şi mingile pe Bucur în deplasare. A ieşit cu un Şahtior prea plin de el, nu putea să iasă cu o trupă disciplinată, determinată şi tehnică. Europa League e o competiţie pentru care Timişoara trebuie să mulţumească. Nu poţi să joci în producţii HD cu antenă colectivă şi fără telecomandă.

Dinamo, Steaua şi Rapid formează o curioasă triplă alianţă. Chiar dacă nu le prinde, mai ales în cazul primelor două, interpretează un rol inedit al victimelor de arbitraj. Călăii, CFR Cluj şi Unirea Urziceni, nu erau nici la stadiul de proiect atunci când mini-granzii de azi făceau legea în fotbalul românesc.

Vremurile cu provincia întâlnindu-se la cabane pentru a declanşa momente zero sunt istorie. Azi, bucureştenii se întâlnesc la Palace-uri pentru a opri maşinăria infernală a arbitrajului care macină tot.

Dincolo de tot şi de toate e fapt dovedit că atât CFR-ul, cât şi Unirea au fost scutite de greşeli flagrante de arbitraj în anii în care au reuşit să cucerească titlurile de campioană. La fel cum relaţiile apropiate dintre conducători ai federaţiei şi persoane din stafful celor două formaţii sunt de notorietate.

Mitică Dragomir însuşi a recunoscut că poza de mai jos spune mult mai multe decât se vede. „E pentru cunoscători”… ProSport are imaginea aceasta şi o va folosi de câte ori va avea ocazia. Deloc întâmplător, Urziceniul şi Vasluiul se dezic de grupul celor care vor arbitri străini. Gurile rele spun că există conexiuni chiar şi în cazul „importului” de brigăzi din afară. Borcea ştie de ce.

Fapt este că Becali şi Borcea se agită neputincioşi, în timp ce prin ochii abililor Mureşan şi Stoica, Clujul şi Urziceniul se uită superior şi enervant de imperturbabil la Dinamo, la Steaua, la Rapid nu mai spunem. Paszkany şi Bucşaru sunt în umbră şi nu îşi bat capul. Ei vin din când în când la decernarea de trofee. În numeroasele scandaluri din fotbal apăruse şi vorba aceea cu musculiţele. Ciudat statut pentru „noi, echipele care am adus puncte României”, dar cam asta e realitatea acum.

Duelul celor mai dedicaţi şi studioşi antrenori din prima Ligă nu avea cum să aducă artificii şi entuziasm pe gazonul iar atât de muncit din Ghencea. Cu atât mai mult cu cât s-a jucat fără spectatori. A fost genul acela de meci în care preocuparea pentru anticiparea mişcărilor pe care le-ar putea face adversarul îţi ia atât de mult timp încât nu mai ai vreme să încerci să surprinzi. Static, previzibil, tacticizat. Un fotbal teoretic şi disciplinat, dar atât.
Dincolo de rezultatul derby-ului dintr-o etapă de început a campionatului te gândeşti la ce urmează. Steaua are norocul unei alte duble manşe de rodaj pentru calificarea în a doua competiţie intercluburi, dar din toamnă atât unii, cât şi ceilalţi chiar trebuie să arate mai mult de atât pentru a face faţă în Europa. Din punct de vedere al fotbalului, meciul vedetă a fost mai degrabă FC Vaslui - FC  Braşov.
Nu trebuie să treacă neobservat nici faptul că Bergodi a punctat din nou în meciul său de la distanţă cu Becali. Ocărât de patron, Ianoş a primit bilet de favoare din partea antrenorului şi a fost titularizat. Anunţarea formaţiilor a consumat suspansul meciului cu mult înainte ca acesta să înceapă.