Giuleştiul are exuberanţa caracteristică şi farmecul vieţii, în timp ce Stache vine cu rigurozitate şi organizare. Cea mai interesantă încrucişare din fotbalul românesc este pe cale să se înfăptuiască. Un Rapid altoit. Latino-saxon.
Stache prinde din mers obiceiurile locului. Declaraţia sa de după întâlnirea cu Copos vorbeşte de la sine despre cât de bine se va putea integra în peisaj dacă va ajunge să investească la Rapid: „Fotbalul românesc fără Gigi Becali ar fi ca fotbalul fără minge”. Dacă e reală şi nu a fost greşeală de traducere, afirmaţia neamţului îi va deranja până şi pe fanii stelişti.

Că tot veni vorba, Becali dovedeşte că a înţeles cum funcţionează lucrurile la Bruxelles şi face jocuri de cuvinte cu iniţialele organismului unde este europarlamentar: „Am mai vorbit amical cu Tănase şi i-am spus s-o lase mai moale cu sexul, ca să nu-şi slăbească organismul. Tot aşa, i-am spus să nu încerce altceva decât sex normal, să nu facă d-alea cu «UE», că şi alea slăbesc oasele. Glumim acum, dar chiar aşa se întâmplă, astea sunt chestii reale”. E undeva la limita dintre sfat, glumă, inepţie, toate cu acelaşi adjectiv:„penibil”. Ca glumele alea gratuite-deocheate din comunism. Delegaţia României în Parlamentul European fără Becali ar credibiliza felul cum se face politică în ţară. Cu el totul e o caterincă. În orice face el.

Dincolo de meciul Urziceniului de diseară, de recidiva accidentării lui Tănase, de supărarea cumva justificată a lui Borcea ori de Rapidul renăscut, din ziarul de azi putem afla ce înseamnă ideea de sport în stare pură.
Zoltan Kelemen este numele unui patinator de 22 de ani care în weekend-ul trecut a obţinut calificarea la Jocurile Olimpice de iarnă, care vor avea loc la începutul lui 2010 în Canada. Patinează pe semnătură cu un handicap major - nu are un ochi - ,dar şi-a îndeplinit visul.
Sporturile de iarnă nu au tradiţie la noi şi mediatizarea celor care practică schiul, bobul sau patinajul este aproape inexistentă. Povestea lui Zoltan impresionează şi este, nu încape nicio discuţie, aceea a unui adevărat învingător. Ierarhiile, medaliile, podiumul, competiţia însăşi reprezintă prea puţin atunci când vorbim despre aşa ceva. Aici e despre oameni, nu numai despre sportivi. De obicei se spune că şi sportivii sunt oameni, pentru a le „scuza” slăbiciunile. În cazul de faţă vedem cu toţii cum sportul, ideea de a crede în ceva, te face să fii supraom. Faptul că un accident stupid în copilărie l-a făcut să îşi piardă un ochi nu l-a putut împiedica pe Zoltan să creadă, să viseze şi să reuşească. Antrenat de atât de familiarul Cornel Gheorghe - numele ce însoţea toate competiţiile de patinaj - ,Kelemen ne va face pe toţi să ne uităm la concursul de peste patru luni şi să îl susţinem mai mult decât îl susţineau francezii pe Philippe Candeloro. E mult mai mult decât se vede. Zoltan simte gheaţa, simte patinajul. El simte pur şi simplu. De aceea este frumos sportul. Pentru că sunt oameni care îl simt, care nasc pasiuni şi trăiesc poveşti. ProSport vă spune la prezent începutul acesteia. Săptămâna viitoare, într-un reportaj tulburător, veţi descoperi ce alte sacrificii a mai făcut acest tânăr. Într-un an în care România nu a mai câştigat nimic, Zoltan demonstrează tuturor că sportul este, de fapt, viaţă!

Timişorenii au intrat pe teren la meciul de sâmbătă seara având peste echipamentul de joc tricouri inscripţionate cu  mesajul „Nu citiţi ProSport!” pe faţă şi „ProSport, ziar mincinos” pe spate. În primul rând, politicos este să mulţumim pentru expunerea oferită. Cu toate că noi spunem că mai potrivit ar fi fost un semn de întrebare după „Nu citiţi ProSport”. Un fel de „Cum? Nu citiţi ProSport?!”. Ar trebui să o faceţi pentru a afla cine sunt cei în mâna cărora a ajuns Poli (şi, apropo, din cauza cărora echipa nu se mai numeşte aşa). Noi scriem pentru cititori, nu scriem pentru patronii din fotbal. Nici măcar pentru jucători - unii dintre ei ne sunt simpatici - sau pentru antrenori. Supărarea unui astfel de individ certifică faptul că facem ceea ce trebuie. Fără îndoială că fanii Timişoarei aşteaptă încă o victorie în campionat împotriva lui Dinamo, mai degrabă decât mesaje către ProSport. Din oraşul care acum 20 de ani a plecat inclusiv lupta pentru libertatea de exprimare a venit un mail prin care un cetăţean cerea unor jurnalişti să se angajeze să respecte următoarele: „ProSport se angajează să nu promoveze articole împotriva intereselor FC Timişoara - dacă acestea sunt dovedite şi susţinute de probe clare şi incontestabile -, indiferent dacă articolele în cauză reprezintă opinii personale ale unor editorialişti, redactori sau reporteri”. Refuzul nostru de a fi de acord cu această îngrădire a dreptului de exprimare, tradusă prin privarea cititorilor timişoreni sau nu de informaţii privind ceea ce este greşit în managementul unui club care a fost mereu aproape, dar niciodată acolo când a venit vorba de performanţă a deranjat. Pasiunea, onestitatea şi respectul nu se cumpără! Pentru restul există banii BKP-ului.

Regretabil este şi că fotbaliştii sunt arme într-un război inutil. Mă întreb la ce s-o fi gândit Alexa când a fost pus să se îmbrace cu tricoul acela.

Europa încearcă să controleze xenofobia şi rasismul. ProSport de ieri a prezentat o întreagă listă de simboluri interzise. Să fim oneşti, mai avem mult până acolo!

Noi suntem în epoca de piatră, ne batem cu bâtele în mijlocul Bucureştiului, pe domenii care sunt în proprietatea Ministerului de Interne. Cât de limitat şi fără creier să fii încât să te întâlneşti undeva şi să pleci ştiind că scopul călătoriei e să dai sau să iei pumni?  Poliţia şi Jandarmeria joacă ping-pong cu responsabilitatea, iar lipsa lor de reacţie naşte bătăi monstruoase. Este a multa oară când commandouri de teribilişti vin şi se încaieră, ignorând legea.

Data trecută au intrat unii după alţii într-o secţie de poliţie, acum au venit într-o zonă în care ştiau că sunt masate numeroase forţe de ordine… Ultraşii se comportă ca şi cum nu ar exista oameni care asigură ordinea pe stadioane sau în jurul lor. Nepăsarea ori incompetenţa lasă loc unei acute crize de autoritate. Indivizii care fac ceea ce fac nu au control, discernământ şi ar trebui izolaţi. Grav e că nu are cine să o facă. Nici nu ştii împotriva cui să te revolţi. A teribiliştilor care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu „organele de pază” sau a jandarmilor pe care îi vedem mereu alergând în van după suspecţi pe care nu îi vor prinde niciodată. E clar că trebuie să se stopeze acest fenomen înainte ca dintr-o copilărie să se ajungă să se întâmple ceea ce am văzut prin alte ţări, răniţi, poate chiar oameni ucişi.

Strict fotbalistic despre Steaua nu s-a mai vorbit de foarte mult timp. Cum joacă, ce joacă, dacă joacă. Nu că meciul cu Bacăul ar fi relevant în acest sens. Nu am fost şi nici nu sunt fan Stoichiţă, dar mi se pare că misiunea celui supranumit cândva „Lippi” e una ingrată şi că primeşte nedrept valul de contestări. Dintre atâţia tehnicieni câţi a avut Steaua în perioada Becali, el este singurul care nu e judecat prin prisma a ceea ce a făcut pentru Steaua sau a ceea ce ar putea face. Dacă Lăcătuş, Dorinel, Hagi şi toţi ceilalţi au avut circumstanţe atenuante.

Stoichiţă s-a trezit peste noapte asociat cu Becali, deşi în toate intervenţiile avute înainte de reîntoarcerea în Ghencea omul a fost onest în declaraţii, discursul său a fost unul echilibrat, neezitând să critice atunci când era ceva de criticat. E un antrenor care a acumulat experienţă, uneori în ţări exotice, şi care dă senzaţia că vrea să facă meseria asta din plăcere. Are viziune, nerv şi dorinţă. Pentru că la sfârşitul anilor 90, când se lupta cu Rapidul lui Lucescu şi cu Dinamo condus de Dinu, era foarte tânăr, Stoichiţă e perceput eronat totuşi prea bătrân acum… El poate aduce ceva din spiritul ante-Becali. Subliniez „ante” pentru că în Ghencea e moda „anti” orice… Anti-Becali, anti-Stoichiţă, anti-Panduru, anti-orice. Parcă şi anti-Steaua.

Fotbalul e frumos şi pentru că, acum două săptămâni pe vremea asta, Bergodi părea antrenorul cel mai sigur de postul său, iar lui Bonetti i se numărau orele. Între timp, italianul Stelei a fost îndepărtat din Ghencea într-un mod care i-a scandalizat mai ales pe fanii Stelei, în timp ce tehnicianul dinamovist îşi întăreşte pe zi ce trece poziţia. Bine, şi asta e relativ, având în vedere că vorbim de acţionarii binecunoscuţi la rându-le pentru acţiunile lor.

A fost o etapă ciudată. A plecat Mogoşanu, a plecat şi Dulca. Ultimul este un antrenor de care se va mai auzi în fotbalul românesc. A plecat demn de la o echipă obişnuită să îşi piardă antrenorul în fiecare început de campionat. O spune statistica. Panduru, Hizo, acum Dulca… La Şcoala de Antrenori, regula e clară, drastică şi îndoielnică. Toţi cei care pleacă sau sunt daţi afară nu mai au voie să antreneze în Liga I. E de discutat cât este de justă această decizie.

Cert e că regula asta nu poate funcţiona fără o reglementare în oglindă a felului cum conducătorii intervin la echipă şi fac viaţa grea tehnicienilor. Slabe speranţe, atât timp cât Dragomir clamează simplist că patronul de-aia e patron, să facă orice. Nu, patronul este om şi se supune şi el unor reguli. Banii nu înnobilează. Din contră! Există în Liga I patroni care îşi înjură fotbaliştii ca la uşa cortului şi tehnicieni care sunt sacrificaţi.

Becali, Mititelu, Porumboiu… Nu provin din aceleaşi medii, nu trebuie judecaţi la grămadă, dar îi „uneşte” impulsivitatea şi stilul de a conduce. Nu întâmplător ei şi-au concediat antrenorii în ultimele zile. Şi din păcate mai sunt exemplare. Oare cât va mai rezista, de exemplu, Sabău?

Cei mai mulţi dintre iubitorii de fotbal şi deci şi dintre cititori, inclusiv ai ProSportului, sunt stelişti. De obicei e ideal atunci când reuşim să scriem ceea ce cumpărătorii vor să citească. Sunt momente când evenimentele o iau înaintea psihologiei maselor. Şi când o privire onestă în oglindă poate releva proiecţii surprinzătoare. Situaţia Stelei este disperată, dar suporterii care acum susţin că vor să o elibereze nu sunt străini de tot ce se întâmplă. Din contră, sunt părtaşi!

Fanii treziţi ai Stelei ar fi fost mai credibili, mai eficienţi, cumva mai mândri în momentul în care ar fi iniţiat protestele de ieri atunci când echipa susţinută prin banii lui Gigi avea rezultate. Dar nu, mulţi dintre cei care contestă s-au mândrit cu victoriile din vremea când acelaşi Becali - el nu a evoluat în timp, a fost mereu acelaşi - urmărea adversarele contracandidatelor la titlu cu bani prin oraş, tot ei au umplut stadionul la meciul acela cu Poli în ultima etapă. În sezonul când l-a dat afară pe Zenga, aproape recunoscând că vrea să aranjeze liniştea ultimelor trei etape. Au refuzat să îşi pună întrebări despre cum s-a jucat într-o ultimă etapă la Vaslui, la celălalt titlu din era Becali. Intrarea bodyguarzilor în peluză după Jean Pavel, celebrul pumn al lui MM, cazurile „Bricheta” şi „Valiza”, umilirea simbolurilor sunt multe alte momente în care lipsa de reacţie a fanilor stelişti a contat în crearea mitului Becali.

Dinamoviştii, impresionaţi de drama rivalilor

Adevăraţii suporteri ai acestei echipe s-au dezis de mult de noua ordine din Ghencea. Manifestările de acum sunt tardive, artificiale şi inconsistente. Ei contestă în primul rând lipsa de rezultate, nu principiul, şi răspund  - vezi, Doamne! - trufaşi pentru că au fost atacaţi de Gigi. Totul e pe placul patronului. Becali îi provoacă, se joacă efectiv cu ei, cu minţile lor şi îşi pregăteşte ieşirea din scenă. Va pleca atunci când va vrea şi numai dacă va vrea, după ce va fi desăvârşit haosul la Steaua. Nu dă doi bani pe nimeni. A plătit să facă tot ce a vrut în Ghencea! Pentru el, participarea în Ligă şi cele două titluri reprezintă enorm, pentru că e născut şi crescut în zodia scopului care scuză mijloacele!
S-au bucurat atât de vizibil şi de material de victoriile obţinute în epoca Becali, încât acum nu sunt deloc credibili când îl contestă susţinând că a întinat spiritul locului. Orbiţi de furie şi în numele dragostei pure, steliştii îşi strigă deznădejdea şi ating limitele extreme, făcând rău prin acţiunile lor tocmai simbolului de care susţin că sunt legaţi. Spiritul de turmă, din lojă, dar şi din tribune, lipsa de viziune şi hei-rupul au făcut din magica Stea de altădată o grupare de rând de care trag toţi în toate părţile şi pe care o batjocoresc fără să îşi dea seama. Mila dinamoviştilor şi a rapidiştilor spune totul despre situaţia disperată din Ghencea. Este preţul plătit pentru ideea de rezultate cu orice preţ în care s-a născut şi a crescut o nouă generaţie. De stelişti.

Tradiţia jocului-spectacol, re­­­numele de vitezişti, cursele lui Lăcătuş, driblingurile lui Hagi, ruperile de ritm ale lui Panduru, devierile lui Ilie - Dumitrescu sau Adrian. Ingredientele care au făcut din Steaua cea mai importantă marcă din România sunt astăzi uitate. De cei care conduc, de cei care scandează. Spre asta trebuie să se întoarcă toţi. Să îşi regăsească ideea de stelism.

Nu el este vinovat! Toţi cei care îl înjuraţi acum aţi spus măcar o dată ceva pozitiv despre el. „Nu e de Steaua, dar măcar dă bani”, „O fi incult, însă spune lucrurilor pe nume”, „Lasă că e mai bun decât utecistu de Copos”, „Cioban, dar spontan”, şi enumerarea replicilor auzite poate continua. Mai mult, „bine vă face” ăsta constituia un argument laitmotiv când venea vorba de tema „el vs jurnalişti”. Plus acuza permanentă: „E creaţia voastră”.

Creaţia noastră pe naiba. Becali e prototipul şmecherului din România de azi. Inconsistent, persuasiv şi tupeist până la limita nebuniei. Trebuie să ni-l asumăm toţi şi să decidă fiecare ce face cu el. Îl bagă în seamă, îl ignoră sau îl înjură. El nu se va schimba şi mai nebuni sunt cei care îi pretind să facă asta. Bun, să plece Becali… Proteste, bombardamente cu roşii şi spectatori în teren. Dar mai departe? Mâine pleacă Becali. Ce se întâmplă cu Steaua? Sunteţi prea trufaşi să o luaţi de jos, să acceptaţi umilinţa. Clamaţi onoarea, dar acceptaţi compromisul. Într-un fel, Becali a împrumutat şi v-a împrumutat ceva din această atitudine. Apropo de onoare şi de stelişti, Panduru a demonstrat cu prisosinţă că este aşa. E un exemplu de urmat şi, prin el, Steaua îşi poate salva criza de identitate.

Noul format al Europa League solicită atenţia distributivă şi are darul să te sature de fotbal. Două posturi şi patru ore de meciuri pentru tot atâtea echipe româneşti şi rezultate excelente după o primă etapă europeană nu este deloc un bilanţ rău. Coeficientul de ţară în fotbal continuă să reprezinte o miză, iar experienţa acumulată în astfel de confruntări se stratifică şi face din simpli jucători fotbalişti. Egalul timişorenilor de pe „Amsterdam ArenA” e de pus în vitrină.
Imaginea serii poate fi setea – nicio aluzie! - pe care Tamaş a pus-o în şutul cu care Dinamo a câştigat în Austria. Prins la mijloc în scandalul banderolei, acuzat din toate părţile că îi place distracţia mai mult decât fotbalul, Tamaş a pus toate frustrările în şutul acela de la marginea careului. S-a răzbunat pe plasa ce a rezistat cu greu, oferindu-şi lui şi echipei sale o nouă şansă pentru un nou început. Nu trebuie să exultăm, dar avem motive să ne bucurăm că suntem pe plus în disputa cu Europa.

Urziceniul a făcut cât de cât faţă unui adversar infernal din punct de vedere fotbalistic. Dezechilibrul a fost mult mai evident decât o arată scorul. Fotbaliştii Sevillei mângâiau balonul cu atingeri fine, în timp ce ai noştri, prin entuziasm şi spirit de sacrificiu, se agăţau adeseori, la propriu, de Kanoute şi toţi ceilalţi. Au rezistat 45 de minute cu şansă şi dăruire, dar omul care a învins Argentina lui Maradona la ea acasă, Luis Fabiano, a avut nevoie de o minge pe 16 metri pentru a înscrie şi pe tabelă diferenţa de valoare din teren.
E pur şi simplu alt fotbal, acesta jucat de echipe precum Sevilla. Alt nivel. Pentru România, nu neapărat pentru Urziceni. Până la urmă, ialomiţenii au luat campionatul cu tactica pe care au încercat să o aplice la Sevilla. Felul cum au terminat meciul, cu ialomiţenii incapabili să iasă din careul propriu pe final, vorbeşte de la sine.
Competiţia care debutează azi e mult mai pe măsura noastră. Dinamo, Steaua, CFR şi Poli - poate mai puţin Poli - îşi măsoară forţele cu adversari teoretic mult mai accesibili, mult mai pământeni. Unirea nu a putut, Liga Campionilor e prea mult, dar prin organizare şi cu puţin noroc pot emite pretenţii la Europa League.