Ovidiu Petre e genul de jucător care place sau nu place. Un fotbalist care nu poate să treacă neobservat şi care ca spectator nu îţi poate fi indiferent. Cunosc foarte mulţi fani stelişti care nu agreează jocul longilinului mijlocaş şi care se grăbesc să îl catalogheze ca a fi slab. Fotbalistic, nu fizic.
Revenirea lui Ovidiu pe teren constituie un plus. Pentru Steaua, posibil pentru echipa naţională. Ovidiu are tot ce trebuie să aibă un fotbalist complet pe un post ca al său. Agilitate, simţ de anticipaţie, joc aerian, tehnică, şut şi serviciu. Din păcate, o serie de accidentări stupide l-au împiedicat să explodeze cu adevărat. Cred că fără ghinionul acelei ciocniri cu un cameraman în cantonamentul-vacanţă pe care tricolorii l-au făcut în Turcia înainte de turneul final al Euro 2008, Petre ar fi fost departe acum.
La 27 de ani trebuie să depăşească un prag psihologic, plafonul care separă o carieră promiţătoare spre normală de una cu adevărat de excepţie. Să uite trenurile pierdute de-a lungul carierei din cauza repetatelor lovituri pe care destinul i le-a dat de-a lungul timpului în genunchi şi să urce din mers în ultimul fără teama că şi-ar putea luxa ceva. Nu mai e nici „Sârmă”, nici „Ceas”, ci Ovidiu Petre şi poate să îşi dovedească în primul rând lui că nimic nu îl mai poate împiedica să îşi urmeze visul. Acela de a juca la un moment dat meci de meci la una din marile echipe ale Europei. Merită şi poate!

Rapid nu are nicio scuză pentru evoluţia pe alocuri lamentabilă de la Mioveni şi mai ales pentru eliminarea prematură din Cupă. Urziceniul, Poli, chiar Steaua, au fost trimise acasă în urma unor partide jucate cu mulţi fotbalişti care în campionat ori în cupele europene nu îşi găsesc locul printre titulari şi oricum infinit mai onorabil. Plus că există scuza că o luptă pe trei fronturi epuizează.

În cel mai pur stil rapidist, jucătorii au intrat pe teren de ca şi cum simpla prezenţă pe teren ar fi fost suficientă pentru a merge mai departe. Culmea, că Internaţional a încercat să nu se complice şi să se concentreze pe campionat, Stoica introducând mai multe rezerve, în timp ce Hizo avea ca scop declarat Cupa, ca scurtătură pentru Europa. În consecinţă, a început cu tot ce avea mai bun la ora meciului.

Atât de mult clamatul entuziasm al puştilor din Giuleşti s-a dovedit de fapt imaturitate, dacă nu mai rău o suficienţă de nepermis la vârsta lor. Inconstant şi mediocru, Rapidul i-a mai dat o lovitură bătrânului antrenor şi inconstantului patron. Merge mai departe echipa care merită. Şi merită în primul rând că a avut pe teren în permanenţă 11 jucători, care nu s-au gândit nicio clipă să păcălească fotbalul.

Steaua nu avea în niciun caz nevoie de 120 de minute de chin şi de o eliminare umilitoare într-o perioadă în care se lupta pentru a obţine maximum pe toate cele trei fronturi: Cupă, de unde a fost eliminată constant până să ajungă în finală de zece ani încoace, campionat, acolo unde duminică va da piept cu cealaltă mare perdantă din competiţia-surpriză a zilei de ieri, FC Timişoara, şi Europa League, joia viitoare fiind programat meciul decisiv cu Fenerbahce.

Rezultatele şi jocul ar reprezenta cele mai eficiente mijloace pentru o netezire a tensiunii existente între patron şi suporteri. Echipa continuă să nu îşi ajute finanţatorul şi să se exprime încâlcit, sumedenia ocaziilor ratate aseară nereprezentând decât o palidă consolare pentru suporteri. O formaţie care aşteaptă totul de la un fotbalist exilat până mai ieri la echipa a doua nu poate pretinde mare lucru. Dayro Moreno s-a agitat mult, ratând pe măsură, Bibişkov a fost mai aerian pe teren decât Ghiţă Mureşan în „Uriaşul meu”, iar Grzelak preia ca Panduru pe vremuri, dar continuă faza cu mişcările lui Tata Jean de azi.

Resuscitată de bătrânul Halagian, Gloria Bistriţa continuă să surprindă plăcut. Orgoliul decanului de vârstă al tehnicienilor din România l-a împiedicat să se concentreze pe campionat, acolo unde echipa sa ocupă tot ultimul loc, şi să cedeze într-o competiţie care teoretic încurcă o formaţie ce luptă pentru evitarea retrogradării.
Panduru a dovedit o dată în plus că ştie ce spune. Mulţi au râs de el când a spus: „Ne-am antrenat pentru penalty-uri”. Dar bulgarul adus parcă să îi îngroape definitiv nu a înţeles spiritul locului şi a dat în bară onoarea Stelei.

Francezii au o vorbă: „Chapeau bas”. Legendara şapcă cu Chicago Bulls a rămas la locul ei pe capul bătrânului Halagian, dar ea trebuie coborâtă pentru un antrenor şi o echipă frumoasă. Nu mai e Gloria de altădată, e cea de azi!

„În perioada mea ajungeai la arest pentru escapadele nocturne”. E o declaraţie tipică pentru Cornel Dinu. Lăsând la o parte faptul că nu o cred nici cei care nu au apucat să deschidă cartea autobiografică a directorului tehnic dinamovist, trebuie remarcat că o face cu o detaşare la fel de caracteristică, ca şi cum nu ar fi parte din Dinamo, acum, ca şi atunci. Chiar dacă a tot evitat asumarea răspunderii şi a responsabilităţilor, haosul şi boemia de la echipă i se datorează şi lui, la fel cum vinovaţi pentru asta sunt şi ceilalţi conducători şi antrenori care au trecut prin „Ştefan cel Mare”.
Tot ce se întâmplă la acest club e de un tragicomic continuu. De la aventurile bahice până la scandaluri cu manele. Ultimele ştiri citite ieri în presa sportivă de la noi vorbesc de la sine despre ce se întâmplă. Gazeta a scris că Zicu a spus că nu mai poate juca în faţa propriilor suporteri, în timp ce ProSport a vorbit despre cererea lui Adrian Cristea de a primi un concediu. Acum, în mijlocul sezonului. Sunt stresaţi şi obosiţi. Dincolo de trăsneala solicitărilor făcute, rămâne faptul că Dinamo nu poate beneficia de cei mai tehnicieni fotbalişti din lot şi, odată cu Dinamo, întreg fotbalul românesc. La cât de mare este criza de efectiv şi cât de limitată e aria de selecţie, să fim serioşi că atât unul, cât şi celălalt ar reprezenta soluţii pentru naţionala lui Lucescu junior. Cocoloşiţi când nu trebuie şi înjuraţi fără discernământ, două talente incontestabile plutesc în derivă şi riscă să eşueze. Că sunt ei dificili e o discuţie, dar principala cauză rămâne faptul că la Dinamo e o perpetuă criză de autoritate.

Atunci când stadionul este gol, chiar şi ca telespectator te concentrezi mai bine la joc decât atunci când tribunele sunt populate. Steaua -  Rapid de aseară a arătat a meci. S-a jucat bine, cu ritm. Un fotbal foarte bun, plin de suspans, cu ocazii multe la ambele porţi şi cu reprize împărţite. Dialogul antrenorilor, amplificat de pustietatea arenei, a fost la fel de interesant.

Hizo a început surprinzându-şi adversarul. A reapărut Fernandes în centrul apărării, dar mai ales a fost titularizat la închidere Marius Constantin. Acestor mutări li s-a adăugat şi debutul aşteptat al lui Bornescu şi aşa se face că giuleştenii au arătat infinit mai articulaţi decât în precedenta partidă cu CFR Cluj. Plusul de siguranţă s-a materializat prin golul lui Herea, schimbat la fel de surprinzător la pauză. Senzaţia de superioritate a oaspeţilor a fost spulberată în ceea ce putem numi cea mai bună repriză a Stelei cu Stoichiţă antrenor. „Lippi” a mutat cu un atacant în locul unui fundaş şi a înclinat terenul spre poarta lui Bornescu.

Onicaş şi Ochiroşii au venit şi ei să sporească senzaţia că Steaua este mai proaspătă şi mai vioaie, dar olteanul din poarta giuleştenilor a arătat de ce a insistat atât Hizo pentru el. Un scor mai egal pentru Rapid atât pentru faptul că l-a obţinut în Ghencea, cât şi pentru că finalul i-a prins respingând cu disperare atacurile susţinute ale steliştilor. Cum necum, Moreno a dovedit că este fotbalist şi poate fi decisiv, indiferent de lucrurile mai puţin bune spuse despre el. Un meci cu de toate, dar totuşi atât de fad, de rânced şi de trist fără spectatori. Ca o farfurie plină de fructe care arată superb, dar care, atunci când te apropii pentru a lua una, constaţi că sunt din plastic.

Rezultatul de marţi al Unirii e venit parcă de nicăieri, anticipând dezastrul, nicidecum sărbătoarea. Am zis că e foc de artificii, dar s-a dovedit a fi rachetă de semnalizare. Începând cu Steaua şi CFR şi continuând cu Dinamo, echipele româneşti s-au întrecut ieri în a-şi arăta limitele şi în a-şi dovedi neputinţa. Timişoara a părut mai articulată ca rezultat în compania unei umbre a Anderlechtului de altădată. O nouă joie neagră cu un singur punct, iar în ultimele opt meciuri un singur gol. Mai trist şi decât rezultatele sunt cadrele generale din Ghencea şi din Timişoara, cu scaunele acelea dezolante. Fără public, fără convingere, fără entuziasm, parcă fără viaţă. O seară tristă şi urâtă pentru un fotbal mic şi zgribulit. Culmea, păstrăm şanse de calificare cu toate echipele, dar cu feţele astea nu mai facem nimic. Ori îi clonăm pe Dan Petrescu şi pe MM, ori îi rugăm ca atunci când mai joacă marţea să dea o fugă prin vestiarele de amărâţi ale formaţiilor de Eurolarevedere League.

Fanii stelişti trebuie să depăşească diseară unul dintre cele mai delicate momente din ultimul timp. Rolul, misiunea, credinţa lor este de a încuraja echipa, nu de a contesta patronul. Oameni ca Gigi Becali sunt atinşi de indiferenţă mai mult decât de injurii. Tratându-l cu nepăsare, îl vor face să se simtă mai rău decât dacă ar intra pe teritoriul lui, jignindu-l. Înainte de Becali e echipa. Şi azi, echipa joacă meciul de a fi sau a nu mai fi în Europa League.

O partidă extrem de importantă, cu un adversar puternic, dar nu imposibil de învins. Oricât de orgolioşi ar fi, suporterii trebuie să accepte că printre ei sunt unii care au reale probleme de comportament, care vin să huiduie, să protesteze, să se bată – cazul Tweety şi al celor care intră pe teren. Campania declanşată de club şi de Jandarmerie pentru eliminarea violenţei de pe stadioane este una mai mult decât lăudabilă, chiar dacă e clar că în spatele ei se ascund şi interesele de a-l proteja pe patron de furia contestatarilor. Bătăuşii, cei care proliferează violenţa de orice fel, trebuie eliminaţi, dar ideea de victime colaterale nu se aplică, în sensul că adevăraţii fani trebuie păstraţi. Nu poţi elimina de-a valma peluzele, pentru că acolo vin cei mai fideli suporteri.

Azi nu e doar Steaua. Dinamo, CFR şi Poli sunt obligate să repete dăruirea, puterea de luptă şi atitudinea Urziceniului lui MM şi Petrescu!

150-3, 226-5, 52-1. Puteau fi la fel de bine cote la casele de pariuri din Marea Britanie pentru victoria Urziceniului pe „Ibrox Park”. Dar nu, cifrele acestea reprezintă raportul jocurilor din Champions League, diferenţa dintre toate partidele jucate în Europa, respectiv „scorul” la numărul titlurilor cucerite de cele două echipe.

În spatele acestor cifre sunt faptele. Inspiraţia lui Petrescu de a schimba din mers şi capacitatea jucătorilor de a pune în practică planurile antrenorului, parada senzaţională a lui Tudor, scoţienii din tribune părăsind umiliţi stadionul după ce ai lor începuseră în forţă. Cuvintele sunt puţine şi nu au forţă. Un meci cu adevărat senzaţional care confirmă ce înseamnă să crezi şi să vrei atât de mult încât să poţi! MM Stoica la a doua victorie cu 4-1 în deplasare într-un meci de Liga Campionilor, Urziceniul pe loc calificant în primăvara Ligii la jumătatea meciurilor disputate în grupe. Cu adevărat Uimirea!

Un rezultat întors după 0-1 şi cu adversarul ratând un penalty la 1-1, un rezultat care obligă mâine în Europa League, un rezultat extraordinar pentru Petrescu.

Rezultatul Unirii trebuie încadrat în contextul unei seri absolut nebune în Liga Campionilor, cu Unirea umilind Rangersul, cu Rubin Kazan învingând pe „Nou Camp” şi Dinamo Kiev terminând fără să piardă pe „San Siro”. Estul contraatacă, iar Unirea e în fruntea plutonului care atacă granzii.

Evoluţiile bune şi ulterior rezultatele pot readuce liniştea în Ghencea. Reconcilierea totală dintre patron şi suporteri pare un deziderat greu de realizat cel puţin pe termen scurt. Măcar că pentru a se produce e nevoie de tact şi diplomaţie. Şi Gigi Becali nu a dovedit vreun moment că le-ar avea. Mai mult, ultima minunăţie despre care vorbesc stelişti nu va face decât să încingă spiritele. Sunt zvonuri că peluzele au fost pur şi simplu blocate în sensul că toţi fanii care au abonamente în acele sectoare, adică tocmai cei mai pătimaşi, au fost interzişi la grămadă măcar pentru partida cu Fenerbahce. S-a ajuns până acolo încât un suporter în scaun cu rotile, fidel peluzei, nu a putut primi dreptul de a intra în stadion.

Dincolo de frământările Stelei, astăzi este din nou ziua Urziceniului. Învinsă acasă în campionat, trupa lui Dan Petrescu merge în Europa să încerce să dea lovitura. La Glasgow, Unirea îşi propune să fie Uimirea, cum inspirat au titrat colegii de la PRO TV. De obicei, după evoluţii bune pe stadioanele Europei, echipele româneşti ne obişnuiseră să clacheze acasă. Înfrângerea cu Vasluiul l-a enervat atât de tare pe Dan Petrescu, încât le-a zis că numai o victorie cu Glasgow Rangers ar putea să îl facă să îi ierte. Şi de obicei Galamaz şi ceilalţi cam ascultă de antrenor.

Dincolo de medaliile obţinute weekend-ul trecut la Londra şi de faptul că Marian Drăgulescu este, orice s-ar întâmpla, nu numai sportivul anului, ci şi al începutului de secol. Dincolo de certitudinea că, după acea a doua săritură, blestemată până ieri, a aterizat direct în „Hall of Fame” alături de Năstase, de Patzaichin, de Hagi, de Lipă, de Nadia, de Dobrin şi de toţi ceilalţi monştri sacri. Dincolo chiar şi de evoluţia perfectă de la sol rămâne puterea aceasta fenomenală de a reveni. Şi în sport cele mai frumoase poveşti sunt acelea în care eroul se întoarce.

L-am întâlnit prima oară pe Drăgulescu într-un studio de televiziune, la o emisiune cu titlu sugestiv: „Zece pentru România”. Era cu noi şi Chivu şi m-a impresionat respectul nedisimulat al căpitanului naţionalei cu care Marian era prieten din timpul liceului, făcut de amândoi la Reşiţa. Gimnastul era în plină ascensiune. Gustase gloria şi ulterior avea să se confrunte cu efectele ei secundare. Scandaluri mondene, certuri cu soţia, accidentări, şir de ghioane în plan sportiv. Un Marian strivit de propriile performanţe, de anturaj, de slăbiciuni.

L-am reîntâlnit în curtea TVR la o emisiune tip Ionel Stoica, post Olimpiadă, într-un studio din acela imens. Am parcat maşina exact în momentul în care Marian şi alţi doi-trei colegi ai lui se furişau după un autocar pentru a trage o ţigară. Era proaspătă în memorie săritura aceea ratată la Olimpiadă şi recunosc că mi-am zis: „Iată explicaţia!”.

Anunţul retragerii, făcut nici el nu ştie a câta oară, a venit firesc. Un Lupu al gimnasticii, m-am gândit eu: „Păcat”. Acum nici jumătate de an, am surprins o discuţie: „Iar revine!”. Am zâmbit neîncrezător, până ieri, de fapt mai întâi până alaltăieri, când  l-am văzut din nou câştigând. A învins, s-a învins pe el însuşi şi, cocoţat alături de Flavius pe masa aceea de sărituri după ce a supus-o cu acel zbor minunat cu multe şuruburi din 7.20 a oferit cea mai frumoasă imagine a acestui Mondial. Iartă-mă, Marocane, că m-am îndoit şi că te-am judecat greşit. Eşti cu adevărat cel mai tare!

P.S.  Lecţia oferită de televiziunea care a transmis competiţia ar trebui să fie înţeleasă de toţi. Nedifuzarea reluării la căzătura urâtă suferită de columbianca Jessica Gil Ortiz şi imaginile decente cu suferinţa micuţei sunt atât de diferite de isteria cu care la noi este transmis fiecare amănunt al oricărei nedorite nenorociri. O aplecare de neînţeles pentru suferinţa în detaliu, pentru disecarea fiecărui moment în care cineva se loveşte, se accidentează sau moare. Nu pot uita nici acum imaginile nepermis de necenzurate ale fiecărei tragedii din sport, pe care le vedem la tot pasul în ziare şi la televiziuni.