Limbajul nonverbal cu care Stoichiţă răspunde injuriilor obsesive pe care un grup de indivizi i le adresează spune totul despre ce este la Steaua. „Ciocul mic şi hai să vedem ce putem face aici şi acum!”, e mesajul antrenorului, care cu calm şi detaşare a readus echipa în lupta pentru titlu. A fost înţeles foarte bine de jucători. Szekely şi Kapetanos au fost ţinte predilecte pentru un patron care nu a fost niciodată temperat în declaraţii. Pe primul aproape că l-a gonit din Ghencea, iar grecul a fost ameninţat permanent cu scăderea salariului. „Lăsa-ţi-l în pace! Să îşi vadă de circul lui şi noi să jucăm fotbal”, pare că le-a spus o voce fotbaliştilor care au făcut posibil ultimul succes în Ghencea.

Împotriva suporterilor, a patronului şi în numele a ceea ce a mai rămas din spiritul „roş-albastru”, Stoichiţă, Panduru, chiar şi Argăseală. strângând în jurul lor jucătorii salvează ce mai e de salvat. Steaua s-a baricadat în ea însăşi, iar acum face eforturi să se salveze de cei care în numele dragostei sau al urii ori al combinaţiei dintre cele două risca să o sufoce. Mai puţine înjurături şi contre inutile şi mai multă consistenţă. În tribune, în loje şi poate va creşte şi jocul.

Despre ce vorbim? Cred că nici Tamaş şi nici Ousmane N’Doye nu sunt nici pe departe atât de vinovaţi cât se încearcă acum să fie scoşi. Culmea, chiar de cei din conducere, oameni care în repetate alte rânduri le-au luat apărarea tolerând şi, deci, încurajând comportamente mult mai grave.

Să spunem lucrurilor pe nume. Există informaţii din rândul dinamoviştilor că unii dintre cei care acum ies şi anunţă amenzi usturătoare nu ar fi străini de prezenţa paparazzilor fix la momentul şi în locul unde se aflau fotbaliştii dinamovişti. Ieri, am ascultat cu atenţie discursul celor doi acuzaţi şi mi s-a părut mai mult decât articulat, logic şi OK. Mai degrabă unii dintre reporteri cu întrebări deşănţat de servite au scandalizat.

Sunt convins că nici Ousmane şi nici, mai ales, Gabi nu sunt uşi de biserică, dar ceea ce li se întâmplă acum e exagerat. Marţi spre miercuri au avut un comportament de tineri normali care ies într-un club. Au fost decenţi. Au băut cu măsură şi nu neapărat alcool, s-au mişcat fără a fi provocatori pe ritmuri disco şi au plecat pe picioare spre casă. Nu ei trebuie condamnaţi pentru acea seară. Derapajele s-au perpetuat în timp, şi conducătorii şi impresarii sunt marii şi adevăraţii vinovaţi. I-au apărat prea mult pe jucători.

În cartea cu acest titlu, Dan Petrescu nu e Bursuc, e Cubanez, nu e personaj principal, dar nici figurant. E un băiat de pe Aleea Băiuţi din cartierul Drumul Taberei care joacă fotbal bine, dar nu foarte bine, care se ţine şi de şcoală, care ţipă, gesticulează şi se agită pentru că pune suflet şi care le arată amicilor de cartier primele reviste cu imagini porno.

E o poveste din prezent, pe care în copilărie am trăit-o cu toţii, scrisă simplu şi cu forţă de fraţii Filip şi Matei Florian.
Băiuţeii… Unirea de azi e formată de el. După chipul şi asemănarea lui. Ambiţioasă până la răutate, perseverentă, abilă, răzbunătoare dacă e cazul, inimoasă. Caldă şi vocală până la limita isteriei. Nervoasă şi necruţătoare. Arlauskis e un băiuţelkis de cauciuc roşcovan. Teribil de agil.  Maftei e un băiuţel agitat care cu mişcări dezordonate respinge fiecare minge, se agită, se agaţă, loveşte în stânga şi în dreapta. Şi Varga, şi Bilă, şi Bruno, şi Semedo, şi Bălan.

Toţi sunt nişte frumoşi băiuţei. Care ies la joacă în spatele blocurilor din Ghencea pe un teren de Liga Campionilor. Cu fundul în poartă, trăgând de timp, conduşi de pe margine de o pereche ideală pentru fotbal. Agitaţi, cu un întreg arsenal de gesturi, protestând, încurajând, implorând sau înjurând. MM şi Petrescu, oamenii din spatele băiuţeilor de Bucureşti, ajunşi în Bărăgan. Pasionaţi şi dedicaţi, trăind în, din şi pentru fotbal.

Acum o etapă, Stoichiţă era bine mersi. E mult spus acum o etapă… În urmă cu o repriză, antrenorul Stelei era neînvins şi avea planuri: campionat şi Europa League. Era pe cai mari. Parcă pe cei mai mari din câţi fuseseră oricare dintre tehnicienii care trecuseră prin Ghencea de la Olăroiu încoace. Înainte de Astra, era la o victorie de locul 1. Acum este în situaţia neplăcută a celui care trebuie să suporte discuţii, nu puţine, care pomenesc despre posibila îndepărtare de la echipă în cazul în care nu bate Vasluiul lui Lăcătuş.

Pentru cei care cred că Stoichiţă este genul care se agaţă cu orice preţ de postul pe care îl ocupă acum, trebuie spus că, văzut de aproape, are detaşarea omului care face totul din pasiune. Se bate la sfârşitul acestei săptămâni cu Lăcătuş.

Cred că va fi unul dintre cele mai interesante dueluri din ultimul timp. Antrenorul Vasluiului vine cu toată furia acumulată de când a fost dat afară de la Steaua şi cu încrederea celui care opt meciuri la rând nu a făcut altceva decât să iasă învingător.

În astfel de situaţii, vezi cazul Sabău vs Dinamo, omul învinge brandul şi repară nedreptăţile trecutului. În cazul ăsta, îmi e greu să cred că Lăcătuş îl va bate pe Stoichiţă. Vrea prea mult, în timp ce „Lippi” are resurse nebănuite de a gestiona situaţii dificile. El este cel care a readus Steaua în lupta pentru titlu, în condiţiile în care cei mai fanatici stelişti i-au fost ostili. Nu m-ar mira ca Stoichiţă să se gândească zilele astea: „Bat şi plec!”.

E greu să te obişnuieşti să scrii de Vaslui, Urziceni şi chiar Timişoara, în detrimentul celor de la Steaua sau Dinamo. Obişnuinţă, reflex, raportare la preferinţele unor cititori în marea lor majoritate susţinători ai acestor echipe de tradiţie. Azi de tradiţie şi atât, mai mult ca oricând. În fapt, formaţii care îşi reneagă direct sau indirect, prin vocea unei singure familii, trecutul. Foştii stelişti Lăcătuş şi Petrescu, despre care patronul din Ghencea a avut de-a lungul timpului cuvinte nu prea frumoase, plus ex-dinamovistul Neluţu Sabău, alungat urât şi pe nedrept de verii latifundiarului din Pipera. Prezentul este al celor trei echipe. Ordinea nu contează. Vasluiul e lider. Coincidenţă în perioada în care Porumboiu a decis să nu mai vorbească atât de mult. Timişoara s-a prezentat şi a bătut după 12 ani Dinamo, iar Urziceniul joacă azi cu adevărat cel mai important meci al fotbalului românesc de după Revoluţie. O victorie azi ar fi o minune. E greu să scrii despre visuri fără să fii luat de nebun. Măcar să ne certe azi la conferinţa de presă de după meci Petrescu pentru faptul că nu am fost în stare să credem cât ar fi trebuit în Unirea.

În sport e altfel. E cu tur şi retur şi foarte multe alte tururi, grupe, sorţi şi urne la eliminatorii. Cu ţintar, etape şi clasament în campionat. La politicieni e turul I şi turul II, unde turul II e un fel de marea finală. Iar tabela de marcaj e constituită de miile de urne în care se strâng voturile. Plus că se joacă din cinci în cinci ani.

Triunghiularul acesta politic a început vineri seara. Geoană-Băsescu-Antonescu. Ultimul super-ofensiv, în sistem 4-2-4, şutând din orice poziţie, de multe ori pe lângă. Băsescu prudent, la trecerea timpului, dorind să conserve bruma de avantaj acumulat în primul mandat. În fine, Geoană a jucat parcă la temporizare, multe pase în lateral şi accentul pe posesie, având spatele asigurat în rural. Scopul celor doi? Acela de a-şi păstra energia pentru marea finală. Semifinala de ieri cu „prietenul” Gigi Becali, George ca politician, cantitate neglijabilă, s-a încheiat cu un rezultat scontat.

Dacă ieri România a operat cu procente şi estimări, astăzi e o zi la sfârşitul căreia vom avea certitudini. Exit-poll-urile vor începe să fie confirmate de BEC şi noi vom rămâne cu eterna întrebare: cine stinge lumina? Ultimul, da…
E o teribilă senzaţie de aiurea să alegi între Băsescu, partenerul de şpriţ şi hăhăieli a lui Gigi Becali şi Geoană, amicul diplomat al „diplomatului” de serviciu din fotbal, George Copos. Cum ar veni gogu şi demagogu. Exerciţiu de imaginaţie: pe 6 decembrie ar trebui să optăm între Dragomir şi Sandu pentru a salva soarta fotbalului românesc. Alegeţi, dacă puteţi!

Întâmplare sau nu, meciurile de campionat dintre Dinamo şi Poli sunt precedate de scandaluri teribile. Temele sunt variate, dar repetitive: arbitrii, federalii, jucătorii, suporterii. Finalul e invariabil acelaşi: Dinamo bate şi se aşterne liniştea. Până la următorul meci direct al Ligii I. În ediţia trecută de Cupă, şirul înfrângerilor a fost întrerupt de un fost stelist, Gabi Balint, dar bănăţenii nu au trăit acea bucurie pe viu, întrucât meciul s-a jucat fără spectatori, la Cluj.

Această confruntare istorică are accente de „X-files”, pentru că, în timp, Dinamo s-a transformat din „duşmanul de moarte” în „călăul de serviciu”. Indiferent de conducere, de antrenori, de jucători, timişorenii au fost bătuţi. Ştiu asta şi copiii,  şi Bătrânii Timişoarei, dar cred că vor umple şi acum arena, ca şi la precedentele şapte partide pe teren propriu, sperând să întrerupă seria de înfrângeri parcă fără sfârşit.

Alungat pe nedrept astă-vară de la Dinamo de interese şi oameni meschini, Neluţu Sabău poate constitui un argument. Cred că timişorenii asta aşteaptă să audă: cum să bată Dinamo? Nicidecum că e posibil ca echipa lor favorită să nu intre - iar?! - pe teren. Pentru câte meciuri a pierdut cu actuala conducere - 10 (zece) - împotriva dinamoviştilor, echipa trebuie să învingă şi dacă o să intre Colţescu în poartă lângă Curcă. Domnul Iancu obişnuieşte să acuze de minciună. Cifrele astea apasă, şi cea mai mare parte sunt sub „guvernarea” sa. 14 meciuri, 10 înfrângeri, 4 egaluri, golaveraj 13-28. E palmaresul Poli - Dinamo în anii 2000.

P. S. În numele fanilor bănăţeni care nu s-au putut bucura de nicio victorie de câte ori jucătorii au ieşit la încălzire cu inscripţia „ProSport, ziar mincinos”, îi sugerăm să comande tricouri cu cifra 0, adică victoriile Timişoarei în ultimii peste zece ani cu Dinamo.

Laudele lui Panduru, Lucescu junior ori Stoichiţă, adică trei oameni care nu fac abuz de complimente, îl obligă pe Cristi Tănase. „E fotbalist. Se vede după cum atinge mingea la antrenamente… Îl aşteptăm să ne ajute şi în meciuri”, este una din ultimele declaraţii făcute de managerul stelist. ProSport vă prezintă un reportaj despre el şi lămureşte într-o oarecare măsură cauza repetatelor accidentări pe care fostul piteştean le-a suferit. Se bucură de o presă foarte bună, dar şi de un credit nesperat din partea fanilor. Îmi amintesc că nu apucase să joace în Ghencea când pe site-ul sport.ro parcă era un sondaj cu posibilii noi căpitani ai Stelei, iar Tănase era pe doi sau trei. Cum zice Panduru, e fotbalist şi se simte asta. Rămâne să o confirme şi e timpul să înscrie pentru a o dovedi. Dacă mă ia cineva repede, nu îmi amintesc alt gol decât cel cu Austria, în cazul unei întrebări-fulger „Când a marcat ultima oară Tănase?”. Poate luni cu Astra, după cum speră steliştii…
Iniţiativa lui Tamaş e hazlie. Un tricou pe care să îşi imprime titlurile apărute în ziare prin care el şi colegii săi dinamovişti au fost taxaţi pentru escapadele nocturne avute de-a lungul timpului. E o formă de autoironie. Amară şi ofensivă. Personal, Tamaş mi se pare mult mai OK decât mulţi dintre fundaşii împotriva cărora nu au apărut astfel de titulari. E riscant să se escaladeze un presupus conflict presă versus fotbalişti stârnit de Săpunaru şi întreţinut periculos de unii impresari.

Incidentul ce l-a avut pe Săpunaru protagonist la sosirea tricolorilor în ţară a mutat cumva centrul de greutate al discuţiilor. Pe nedrept, în viziunea unui selecţioner extrem de orgolios şi foarte sensibil. Sunt două sau mai multe planuri ale discuţiei.
Jucătorii nu aveau voie, mai ales într-o perioadă foarte delicată din punct de vedere al atitudinii şi imaginii la echipa naţională, care se vrea a fi reconstruită din temelii pe principii noi, să mai aibă vreo ieşire. Cu atât mai mult faţă de stafful tehnic. Săpunaru a greşit teribil atunci când s-a răstit la secunzii selecţionerului şi probabil că va plăti scump. Lucescu junior a construit echipe sacrificându-i pe cei care stricau atmosfera. În fotbalul de azi, grupul e mai important decât orice vedetă şi orice individualitate.
Strict fotbalistic, România a avut momente cu accese de fotbal. Nu e un joc spectaculos şi cu greu va putea fi, în condiţiile în care ne lipsesc încă fotbaliştii capabili de aşa ceva. E, în schimb, determinare, răutate în joc şi dorinţă. Nu putem câştiga campionate europene sau mondiale aşa, dar măcar ne putem gândi că avem şanse de a ajunge acolo. Poate cresc Alibec, Torje, Daminuţă sau alţii, care pot da stil unei echipe ce încearcă să vrea.
Răzvan pare teribil de iritat şi tinde să ia totul personal. E atacat de foarte mulţi, şi pentru asta vrea să le răspundă tuturor, apelând prematur la statistică. E foarte multă tensiune la naţională şi e o doză de artificial. Până când încep preliminariile, eu, unul, sunt sigur că toate jocurile de interese se vor fi rezolvat, astfel încât naţionala românilor condusă de Lucescu să meargă mai departe.

2012. E un film care s-a lansat ieri. Cu catastrofe, dezastre şi „foarte multă” apocalipsă. Dar, zic colegii, totuşi cu happy-end. Adică „nu mor decât câteva milioane de oameni”… Sigur nu voi merge să îl văd, nu e genul meu, dar la fel de sigur e că îmi doresc ca în anul acela să mă duc la Euro în ţara unde e naţionala azi pentru a juca un amical. Ieri s-a lansat filmul acela despre sfârşitul lumii, azi începe un drum la capătul căruia trebuie să fim vii, adică să fim calificaţi. Important e ca atunci, ca şi acum, România să fie în Polonia. Restul sunt paralele. Mai mult sau mai puţin inspirate.
Până atunci, să vorbim despre ce vedem şi nu contenim să ne minunăm în 2009. Simpla rememorare a unor întâmplări petrecute în această toamnă vorbeşte de la sine despre haosul din fotbalul românesc. Despre lipsa de coerenţă, de consistenţă şi responsabilitate. Comisii care judecă diferit pe baza aceloraşi legi. Ca şi cum un judecător ar condamna la închisoare pe viaţă pe cel care spune un banc despre unul care fură o maşină, iar pe acela care chiar fură îl avertizează că e ultima oară când mai poate să facă aşa ceva.
Ieşirea lui Liviu Ganea, care a dat cu picioarele într-un jucător căzut la pământ, şi intrarea lui Nuno Claro la Păun împreună nu sunt considerate la fel de grave ca gestul lui Voiculeţ, care a aplaudat ironic în direcţia centralului Sebastian Colţescu. Despre reacţia lui Trică nu mai vorbim. Cu greu a fost oprit de coechipieri să nu îl bată pe Deaconu. Culmea coincidenţei: toate cele trei faze, în afara celei care l-a avut pe argeşeanul Voiculeţ ca protagonist într-un joc de Liga a II-a, s-au petrecut la meciuri ale Astrei în prima divizie. Aşadar, cu greu „durii” Ganea, Trică şi Nuno Claro îl înving pe ironicul Voiculeţ ( 8-7) la etape de suspendare. Aşteptăm 2012 anul, nu filmul, trăind o perpetuă tragicomedie fotbalistică.