Anunţată de Prosport de aproape o săptămână despărţirea lui Dan Petrescu de Unirea devine ştirea vacanţei de Crăciun. E genul de veste aşteptată, dar care e greu să nu te surprindă. Nu suntem niciunul dintre noi Petrescu să judecăm cu toate elementele pe care le are cel mai de succes antrenor din ultimii ani din campionatul intern, dar plecarea sa naşte comentarii. După victoria de la Glasgow şi ecourile favorabile din presa insulară, te-ai fi gândit că Petrescu e genul de tehnician care face această meserie în primul rând pentru a-şi atinge visul de a ajunge în prima ligă engleză. Pasiunea o are, priceperea şi-a dovedit-o. Cariera de fotbalist i-a permis, spuneam noi din afară, să îşi asigure o stabilitate financiară care să îi permită să pună pe primul plan gloria. Sorţii i-au scos în cale pentru Europa League pe legendara echipă Liverpool şi şansa de a intra pe Anfield ca antrenor, un prim pas spre un proiect declarat. Cu toate acestea, informaţiile pe care le aveam de la mijlocul acestei luni se confirmă pe final de an. Petrescu pare să aleagă un alt drum care la prima vedere pare paralel cu cel care duce spre Chelsea sau prin împrejurimi. Banii şi Rusia.
E de înţeles până la un punct şi are tot dreptul să se gândească la faptul că e greu dacă nu imposibil să reuşească mai mult decât deja a făcut la Unirea şi în campionatul românesc. Nu avem toate datele să ştim dacă Bucşaru e gata să susţină un proiect pe măsura ambiţiilor de nestăvilit ale lui Petrescu, dar parcă nu ne aşteptam să plece aşa pur şi simplu pentru bani în Rusia. E un dezamăgitor sentiment de deja-vu, cu Petrescu în rolul lui Olăroiu acum doi-trei ani. Şi la antrenori e ca la fotbalişti. Contează mult momentul în care alegi să pleci. Cota lui Petrescu e la un punct de maxim şi va primi în mod clar mai mulţi bani decât ar fi putut lua vreodată la Urziceni, dar ambiţiile pe care credeam noi că le are nu se potrivesc cu gestul său de acum. E până la urmă o chestiune de nivel al aşteptărilor.

Interesul pe care Real îl arată pentru Raţ vine să încheie un an cum nu se poate mai bun pentru fundaşul naţionalei şi al lui Şahtior. Presa din Spania vorbeşte despre faptul că românul se califică pentru banda stângă a apărării madrilene. Răzvan se află în atenţia „galacticilor” încă de pe vremea când antrenor era Bernd Schuster, tehnicianul care l-a pregătit prima oară la Doneţk pe fostul rapidist. Asta indică faptul că românul a fost monitorizat inclusiv în acest sezon, fără îndoială cel mai bun din cariera jucătorului de 28 de ani, aşa că posibilitatea unui transfer de acest gen nu mai pare deloc atât de fantezistă.

Povestea celui mai bun fotbalist român din 2009 începe undeva lângă Slatina, continuă la Şcoala de Fotbal din Piteşti şi se desăvârşeşte la Doneţk, via Giuleşti, avându-l pe Mircea Lucescu drept numitor comun al carierei. Modest, cumpătat şi dedicat fotbalului, Răzvan şi-a asumat condiţia jucătorului de echipă. „Capacitatea de efort şi spiritul de sacrificiu sunt marile mele calităţi. Aaa, şi mai e ceva… Centrez bine, nu poate să zică nimeni nimic. Le pun pe tavă mingile atacanţilor”, se alintă, mai în glumă, mai în serios, în discuţiile cu amicii. Nu a ţinut să iasă cu orice preţ în faţă, nici pe teren, dar nici în apariţiile publice şi acum trăieşte clipa undeva departe pe o plajă în Oman. O merită. A plecat de jos, şi-a construit de unul singur cariera şi viaţa, bazându-se pe sprijinul şi educaţia unei familii sănătoase. Chiar dacă sau poate tocmai pentru că nu a fost atât de mult mediatizat, Răzvan Raţ merită mai mult ca mulţi alţi fotbalişti să fie luat drept model de cei care vor să facă sport. Cu muncă şi pasiune. Nu e un geniu nativ, dar are bunul-simţ şi respectul fotbalistic dobândit în ani de muncă şi frustrări. E anul lui, iar ce scrie cotidianul madrilen As - ziarul care ştie cel mai bine ce se întâmplă la Real - e numai o confirmare. Dacă se va face transferul, va fi perioada lui, pentru că în fotbalul de azi un român la Real Madrid ar însemna enorm.

Interesul pe care Real îl arată pentru Raţ vine să încheie un an cum nu se poate mai bun pentru fundaşul naţionalei şi al lui Şahtior. Presa din Spania vorbeşte despre faptul că românul se califică pentru banda stângă a apărării madrilene.
Răzvan se află în atenţia galacticilor încă de pe vremea când antrenor era Bernd Schuster, tehnicianul care l-a pregătit prima oară la Doneţk pe fostul rapidist. Asta indică faptul că românul a fost monitorizat inclusiv în acest sezon, fără îndoială cel mai bun din cariera jucătorului de 28 de ani, aşa că posibilitatea unui transfer de acest gen nu mai pare deloc atât de fantezistă.

Povestea celui mai bun fotbalist român din 2009 începe undeva lângă Slatina, continuă la Şcoala de Fotbal din Piteşti şi se desăvârşeşte la Doneţk, via Giuleşti, avându-l pe Mircea Lucescu drept numitor comun al carierei. Modest, cumpătat şi dedicat fotbalului, Răzvan şi-a asumat condiţia jucătorului de echipă. „Capacitatea de efort şi spiritul de sacrificiu sunt marile mele calităţi. Aaa, şi mai e ceva…Centrez bine, nu poate să zică nimeni nimic. Le pun pe tavă mingile atacanţilor”, se alintă mai în glumă, mai în serios în discuţiile cu amicii. Nu a ţinut să iasă cu orice preţ în faţă, nici pe teren, dar nici în apariţiile publice şi acum trăieşte clipa undeva departe pe o plajă în Oman. O merită. A plecat de jos, şi-a construit de unul singur cariera şi viaţa, bazându-se pe sprijinul şi educaţia unei familii sănătoase. Chiar dacă sau poate tocmai pentru că nu a fost atât de mult mediatizat, Răzvan Raţ merită mai mult ca mulţi alţi fotbalişti să fie luat drept model de cei care vor să facă sport. Cu muncă şi pasiune. Nu e un geniu nativ, dar are bunul simţ şi respectul fotbalistic dobândit în ani de muncă şi frustrări.

E anul lui şi ce scrie cotidianul madrilen As-ziarul care ştie cel mai bine ce se întâmplă la Real- e numai o confirmare. Dacă se va face transferul va fi perioada lui, pentru că în fotbalul de azi un român la Real Madrid ar însemna enorm.

Povestea familiei Rotariu impresionează. Prin binele pe care i l-a făcut unei micuţe bătute de soartă şi rude naturale ne învaţă pe noi toţi ce înseamnă să fii om. Rândurile din pagina 8 sunt cutremurătoare, dar ceea ce a făcut Roti trebuie să fie cunoscut de cât mai mulţi semeni. Mai ales de cei care l-ar putea ajuta să împlinească un vis. Visul Kassandrei.
Iosif Rotariu a fost genul de fotbalist conştient de calităţile, dar şi de limitele sale. Un mijlocaş „de travaliu”, cum suna un clişeu al epocii, disponibil la efort, rezistent şi care te surprindea cu câte o execuţie rafinată, ori vreun şut de nicăieri. Imaginea aceea din meciul cu Argentina de la Coppa del Mondo din 1990, cu Roti calm în tricoul acela galben şi transpirat, lângă un Maradona descumpănit de cerbicia celui care îi făcea marcaj, a marcat o generaţie de microbişti care se năştea şi creştea la timp pentru a prinde apogeul marii naţionale din ’94. A fost deschizător de drumuri şi la Istanbul, primul dintre românii care aveau să scrie istorie şi la Galatasaray. A rămas mereu modest şi la locul lui şi a ştiut să îşi trăiască bucuriile, dar şi să depăşească greutăţile. Chiar şi atunci când viaţa l-a încercat teribil, în ianuarie 2003, când a suferit o operaţie pe creier. S-a născut a doua oară şi, alături de soţia lui, Daniela, şi de copii săi naturali a ajutat, adoptându-i, şi alţi doi micuţi să cunoască o altă viaţă. Kassandra.

Aproape imposibil de înţeles ce au avut în cap cei care au propus şi mai ales cei care au lăsat senzaţia că au de gând să aprobe acea măsură abuzivă de micşorare unilaterală a salariilor fotbaliştilor. În fapt, a fost o nebunie totală, din care toţi cei implicaţi au câştigat pe termen scurt sau, mai exact, nu au riscat nimic, dar din care fotbalul românesc a pierdut o dată în plus enorm. Credibilitate. Trist, că la fix 20 de ani de când au murit oameni pentru libertate, pentru democraţie şi pentru principii, un grup de oameni s-a gândit măcar să ia astfel de hotărâri abuzive.

Mircea Sandu a câştigat că s-a distras atenţia de la o altă măsură neaşteptată: mutarea alegerilor pentru preşedinţia FRF din aprilie în ianuarie. Îi cresc considerabil şansele, pentru că eventualii contracandidaţi aproape că nu au timp să îşi anunţe candidatura, de campanii şi strategii nici nu mai poate fi vorba. Plus că prin luarea de poziţie în totală contradicţie cu enormitatea discutată în Comitetul Executiv îl plasează într-o lumină favorabilă.

Dumitru Dragomir a fost ca întotdeauna. Abil şi la două capete, dar a căzut în picioare. Le va putea spune oricând patronilor că le-a reprezentat interesele în ciuda evidenţei, iar faţă de ceilalţi va afişa faţa aceea poznaşă: „Vedeţi-vă de treabă!… Ce? Eu nu ştiam că aşa ceva nu se va putea întâmpla?!”. Patronii şi conducătorii au privit ca pe ceva normal această tentativă de a-şi impune punctul de vedere în numele ideii: „Noi dăm bani!“. Pe această idee, sponsorii şi partenerii competiţiei ar trebui să îşi diminueze investiţiile, iar fotbaliştii să ajungă să aducă bani de acasă. Dacă mai aveam nevoie de o confirmare, oamenii cu răspundere din fotbalul nostru şi-au dovedit o dată în plus limitele, de fapt lipsa acestora şi analfabetismul managerial.

În aceste zile, dacă nu chiar azi, se poate decide viitorul Stelei. Mai puţin jurnalistic se va discuta strategia pentru retur. Gigi Becali a convocat pentru acest început de săptămână o celulă de criză şi împreună cu Stoichiţă, Argăseală şi Panduru va discuta despre eventualele mutări pe care steliştii le vor face în această pauză competiţională. E greu să îţi stabileşti o ordine de zi cu un patron atât de imprevizibil, dar cei trei conducători stelişti pomeniţi mai sus, care formează şi acţionează ca o echipă, îşi propun să îl convingă pe Becali să dea bani pentru cel puţin trei achiziţii şi, în egală măsură, să lase mai mult de la el în relaţia cu suporterii.
Vasluiul are bani, Timişoara dispune de un lot excelent, iar Urziceniul nu se rupe. Aşa cum stau lucrurile acum, Steaua pare singura echipă care, cu minime întăriri, poate să le facă faţă acestor trei formaţii amintite mai sus. Totul depinde acum de disponibilitatea financiară a lui Gigi Becali şi de dorinţa de a reveni în prim-planul competiţiilor europene. Impresia aceea cu Ghencea dezolantă în care 350 de fani îngheţau în tribunele pline de zăpadă poate să fie ştearsă de o campanie de transferuri judicioasă şi de o strategie solidă de comunicare. Pofta de fotbal îi va putea face pe fani să uite cea mai controversată toamnă din istoria recentă a Stelei, şi din primăvară lucrurile pot intra pe un făgaş normal. E o şansă pe care Becali o va fructifica.

Dinamo agonizează strivită de amatorism, indolenţă şi incompetenţă. Exaltările sau, din contră, defulările acţionarilor nasc monştri. Pentru o victorie chinuită în campionat se face un tam-tam cel puţin la fel de mare ca la incredibila calificare de la Liberec, iar după un egal cum a fost cel de pe terenul Astrei, scandalul capătă dimensiuni apocaliptice. Nu există scară de valori, unităţi de măsură, coerenţă şi continuitate. Dinamo e un fel de Goe. De fapt un Bubico din acela pe care îl poartă tipele prin mall: câinele accesoriu. Nu mai muşcă pe nimeni şi toată lumea îl gâdilă în joacă. Ce câini au fost şi ce potăi au ajuns.

Turcu şi Borcea joacă rolul părinţilor isterici. Unul îşi ceartă copilul, dar nu apucă să termine morala că vine celălalt să îi ia apărarea şi să îi dea o bomboană. Badea ştie teorie cât pentru toţi conducătorii din fotbalul românesc, Dinu are şi el verb, dar fotbaliştii de azi din „Ştefan cel Mare“ nu înţeleg ce înseamnă istorie ori tradiţie. Dolha, Tamaş, N Doye, Adrian Cristea - şi lista poate continua - sunt copiii problemă dintr-o echipă ce îşi pierde pe zi ce trece forţa, identitatea, suporterii.

Impresionant momentul din timpul meciului Dinamo Zagreb - Poli. Colegul şi prietenul meu, Lucian Lipovan, născut şi crescut în Banat, asculta ca în fiecare an în această perioadă piesa cutremurătoare a celor de la ProMusica: „Timişoara”.

17 decembrie este ziua în care, în semn de respect pentru martirii ucişi pe treptele Operei, timişorenii nu se bucură, indiferent de ceea ce li se întâmplă. Mi-a spus-o Lucian mai demult, atunci când am zis să ne vedem într-o seară de 17. Când a marcat Bucur, redacţia a reacţionat zgomotos, ca la fiecare gol în Europa. Lucian a zâmbit trist. A avut o reacţie asemănătoare cu cele pe care le au atacanţii care nu se bucură la golurile marcate împotriva echipelor de la care au plecat.

Comparaţia e forţată, dar ieri, de 17 decembrie, Timişoara nu avea niciodată cum să piardă. Pentru ce a fost acum 20 de ani într-un oraş şi pentru ce a continuat apoi în toată România. A fost o victorie simbolică. Nu doar pentru că a venit atât de târziu şi când nu mai conta în economia grupei.

PS: Materialul pe care îl scrisesem despre Dinamo şi care trebuia să apară până la golul lui Bucur va fi publicat mâine.

Legile, regulile, înţelegerile, actele reprezintă termeni care nu au nimic de-a face cu tot ce se întâmplă la Rapid. Negocierile lui Copos cu un alt posibil investitor au eşuat. Aşa, şi? „What’s the catch?”, cum ar zice englezul. Un fel de „Care-i şpilul?”.

A fost Stache prea neneamţ, e Copos victima propriei strategii, acum chiar că falimentare? Cam ca în butada cu neseriosul care strigă în glumă: „Lupul! Lupul!”, şi atunci când apare dihania, nu-l mai crede nimeni.
Pe rapidistul din peluză sau de la tribuna a doua nu îl interesează până la urmă cine e mai vinovat. Se tergiversează o situaţie, iar incertitudinea şi neseriozitatea devin supărător de stabile. În tot acest haos, echipa joacă şi se află la trei puncte de ocupantele primului loc.

Rapidul e cam ca România. Nu are guvern, iar candidaţii Copos şi Stache se întrec în gafe şi promisiuni mai ceva ca Băsescu şi Geoană în ajun de Moş Niculae. Deja s-a ajuns prea departe. Am fost martorii unei distrugeri inconştiente, nedrepte şi premature ale unei echipe de tradiţie în Bucureşti: Progresul sau Naţionalul. Am văzut cum s-au stins Corvinul Hunedoara, CSM Reşiţa şi alte multe echipe ale provinciei. Dincolo de tehnici de negociere, în joc este viitorul unei echipe fără de care fotbalul românesc ar fi mult mai urât decât şi aşa este.

În toamna lui ’89, Dinamo avea una dintre cele mai frumoase echipe din existenţa clubului. Antrenaţi de Mircea Lucescu, jucătorii Rednic, Andone, Sabău, Lupu sau regretatul Mişa Klein încântau efectiv România şi Europa. „Dubla” de vis cu Panathinaikos - victoria de la Atena cu 2-0, dublată de spectacolul de acasă 6-1- rămâne un reper. Dinamo are azi nevoie de acelaşi număr de goluri în deplasare pentru a putea înfăptui o nouă minune după cea de la Liberec şi a obţine o altă calificare ce ar face înconjurul planetei. Ar fi superb, tocmai pentru că pare atât de puţin probabil. În fotbal există o mulţime de superstiţii. Sunt familii întregi care îşi păstrează locul în faţa televizorului. ProSport reia coperta ce părea nebunie în ziua meciului cu Liberec, „Moş Crăciun, te rugăm, vrem să ne calificăm!”, adaptând-o după un film ce îl are în prim-plan, în rol de Moş Crăciun, pe unul dintre cei mai cunoscuţi dinamovişti, Ştefan Bănică junior.

„Dacă venea Revoluţia un an mai târziu, am fi câştigat şi noi Cupa Campionilor cu echipa aia”, e una dintre replicile favorite ale împătimiţilor dinamovişti. Ca neutru, e greu să înţelegi acest „dacă” de dinaintea Revoluţiei. Pentru că, înainte de a vorbi după 20 de ani şi un pic de la victoria cu Panathinaikos, cu Danemarca sau orice succes din sport, azi, pe 16 decembrie, suntem cu toţii datori să ne gândim la ce a început fix acum două decenii, la Timişoara, şi a continuat până pe 22 decembrie şi după în toată România. Fără ei, adevăraţii eroi de atunci, nimic din ce este azi nu ar fi posibil. Mulţi dintre cei care s-au dus atunci poate erau dinamovişti şi visau, având viitorul în faţă, să trăiască victorii ale favoriţilor atunci şi oricând. Chiar şi peste 20 de ani!