Strategia de transferuri a Stelei din această iarnă a fost mai mult decât evidentă. Gigi Becali nu a avut sau nu a vrut să dea bani pentru achiziţii. A amânat până în ultimul moment să ia pe cineva. A căutat fotbalişti fără contract şi pe bani puţini. „Cu jucători liberi, nu câştigi campionatul”, au mormăit oficialii din Ghencea între ei. Stoichiţă s-a ambiţionat: „Chiar şi aşa, trebuie să ieşim campioni. Vreau eu să demonstrez că pot în condiţiile astea imposibile”. Antrenorul a luat totul pe cont propriu şi s-a orientat spre jucători pe care să îi cunoască din precedentele mandate la echipele din zonă. Constrâns de buget, nu şi-a făcut iluzii şi a ales variante mai mult decât decente: Bulgaria şi Cipru. Din păcate pentru stelişti, nici măcar de aici nu au putut transfera tot ce şi-au propus. Negocieri, tratative, drumuri şi insistenţe. Rezultatul? Jelev - convins cu greu să vină, Yovov - ratat, Ouon, de asemenea.

Ieri au fost prezentaţi fraţii Karamyan. Doi jucători la care renunţase Timişoara şi de care Stoichiţă s-a agăţat pentru a vedea că a luat pe cineva, nu neapărat că avea nevoie stringentă de fotbalişti de bandă. În aşteptare se mai află doi anonimi din Cipru pentru care Stoichiţă garantează. În disperare de cauză, „Lippi” mai are puţin şi garantează şi pentru vecinii de stradă. Au plecat Rada şi Ghionea şi nu vine nimeni. Nici cei care sunt gata să aducă bani de-acasă, gen Tudela, nu sunt siguri că pot juca în Ghencea. Situaţia e una teribil de ingrată. Mai ales că informaţia venită pe seară riscă să prindă contur: Dinamo intră pe fir şi e gata să îi deturneze pe fraţii armeni. Asta da, bombă. Neputincios, gata să vină şi cu bani de-acasă, Stoichiţă se uită la Gigi, care ridică din umeri şi spune că nu mai plăteşte.

Cariera lui Mutu a început şi se încheie sub semnul substanţelor interzise. A pozitului negativ. La FC Argeş, la Dinamo, la Chelsea, la Juventus, acum la Fiorentina. Destinul a făcut ca peste tot pe unde a trecut să se discute despre această problemă.

Recunoscut pentru tupeul său nebun care l-a ajutat enorm în carieră, Mutu s-ar putea vedea „răpus” tocmai de faptul că s-a crezut deasupra a tot şi a toate.

Pare imposibil de crezut ca la acest nivel să te „dopezi”cu un medicament pe care doctorul Drăgan îl caracterizează o „relicvă”. Să iei o nebunie care îţi taie pofta de mâncare şi să te sinucizi fotbalistic. Cum să nu întrebi înainte de a băga în gură o pastilă dacă ai voie? Când te ştii cu musca pe căciulă, când ai un ditamai scandal pe cap şi posibil o datorie de aproape 20 de milioane de euro tot din cauza inconştienţei…
Din prostie, din ignoranţă, din greşeală…Tot aia e! Nu avea voie să facă asta. E păcat şi bine ar fi să fie reversibil ceva în tot acest nou scandal, dar foarte probabil e sfârşitul.
Nu s-a respectat pe el, nu şi-a respectat meseria, talentul. A crezut că înzestrările native sunt totul şi că nu mai are nevoie de nimic altceva. A căutat scurtături şi înlocuitori exact în momentele în care trebuia să arate atitudine. A fentat prea mult şi prea des în afara terenului, a mers până la limită pe ideea: „Eu sunt Mutu! Nu mi se poate întâmpla nimic!”.

Fotbalistic, România e pe cale să piardă un jucător cum nu e altul. Îl pierdusem oricum mai de mult, dacă e să ne luăm după decizia neexprimată vreodată de Răzvan Lucescu. Acum câteva zile, după două goluri, dă Doamne să nu fi fost ultimele, a fost un titlu: „Alo, Răzvan?!”. Între timp, situaţia a balansat iar. Ironia nu îşi mai are rostul… Selecţionerul a anticipat corect, şi valul de presiuni la care a fost supus s-a dovedit a fi furtună într-un pahar cu apă. Răzvan a avut dreptate. Păcat, şi mai ales păcat de Mutu. De fotbalistul Mutu.

Nu cred că un om care a trecut prin ceea ce a trecut el, ar fi luat intenţionat o substanţă aflată pe lista celor interzise. Şi în niciun caz una caracterizată de doctorul Drăgan drept o „relicvă”. Acum câteva zile a fost un reportaj la PRO TV cu camera ascunsă în care era prezentat felul în care în farmacii se ignora decizia de a nu se mai vinde medicamente care conţin sibutramină.

Abia se luase hotărârea ca respectiva substanţă, care popular „taie pofta de mâncare”, să fie retrasă din farmacii. Azi, cel mai mediatizat şi poate cel mai valoros fotbalist român al momentului şi-ar putea vedea năruită cariera din cauza sibutraminei.

Destinul său fotbalistic a fost puternic marcat de substanţe interzise. A plecat în fotbalul mare de la FC Argeş, echipa care a fost epicentrul scandalului legat de dopaj în România. Neaga şi Buturugă au fost chiar depistaţi pozitiv, dar cazul s-a muşamalizat. A fost coleg de generaţie la Dinamo cu fotbalişti asupra cărora a planat suspiciunea că iau astfel de substanţe.

La Chelsea, Adrian şi-a creat singur probleme ducând o viaţă neglijentă. Scandalul cocaina, urmat de suspendare. Apoi revenirea senzaţională din nou în Italia, chiar la Juventus echipă ai cărui fotbalişti au avut probleme din acest punct de vedere.

Şi acum? Vestea năucitoare, ieşirea din antrenament, suspendare şi, Doamne fereşte!, final de carieră. Unul trist, nedrept, prematur. Poate nu va fi aşa. Bine ar fi să nu fie aşa. Poate că nu a greşit acum, dar de-a lungul carierei prin comportamentul său a făcut greşeli şi plăteşte acum. Atitudinea şi respect pentru cariera sa în primul rând. Asta îşi poate reproşa.

Porumboiu vrea titlul cu orice preţ în acest sezon. Domeniul în care a investit îi permite să fie teribil de activ pe piaţa transferurilor pe timp de criză. Culege profit după ce a semănat la propriu terenuri agricole în loc să construiască cartiere de carton pe domenii achiziţionate speculativ.

Vasluiul transferă pe bandă rulantă tot ce e mai bun. Chiar şi în această iarnă a adus jucători pe care nu şi i-a permis Steaua, blindând o echipă oricum articulată şi puternică. A căutat intens, sacrificând la nesfârşit antrenori, până s-a hotărât că Lăcătuş e omul care merită sprijinul său necondiţionat.

Ştie mai bine ca oricine însă că trebuie să închidă cercul şi că are nevoie de un conducător de clasă. De fapt, dacă ne amintim de perioada în care Marius Stan a fost preşedinte la Vaslui, ne dăm seama că Porumboiu a încercat să îşi construiască proiectul cu un conducător destoinic ca bază. Diferendul cu Stan l-a făcut să îşi regândească planurile: echipă, antrenor şi lipseşte preşedintele.

În afara lui Stan, Dinu Gheorghe, MM Stoica şi Gheorghe Chivorchian, sunt unanim recunoscuţi drept conducătorii cei mai apreciaţi în fotbalul românesc. Chiar dacă relaţia cu Dinu „Vamă” s-a îmbunătăţit în ultimul timp după ce cunoscuse chiar perioade de îngheţ, ţintele lui Porumboiu rămân ultimii doi.

Şi l-ar dori pe MM Stoica ori pe Chivorchian. Tatonează de ceva timp, dar sunt greu de adus. E de aşteptat ca în timpul rămas până la startul returului Porumboiu să îşi intensifice eforturile de a rezolva problema omului vocal, abil şi respectat. Dacă niciunul dintre cei amintiţi nu poate fi luat, va trebui să inventeze ceva. Şi o va face!

Între egalul Stelei cu Red Bull de aseară şi cel din meciul caritabil de luni în care Benfica a întâlnit selecţionata prietenilor lui Zidane pentru strângere de fonduri destinate victimelor din Haiti a fost o diferenţă uriaşă. Hagi.

Poate e vorba de nostalgie, dar a fost imposibil să nu tresar când l-a înlocuit pe Zidane pe „Da Luz”. Cu câteva minute mai devreme, Kaka îi făcuse loc lui Popescu în echipa stelelor…

La unul dintre puţinele meciuri din viaţa lui în care a fost rezervă, ţipătul lui Hagi care cerea mingea s-a intuit, s-a auzit şi s-a văzut de după reluările care îl prezentau pe Zidane. Cu numărul 11 pe spate - 10-le i-l luase Zizou - şi cu o burtică la fel de nefirească în faţă, Hagi ne-a încântat ca altădată.

S-a dus în banda stângă. Prima atingere a fost călcâiul acela al lui. Un picior proptit în gazon şi celălalt mişcându-se scurt înapoi pentru a lovi balonul ca pe o minge de biliard în piciorul unui coechipier. Au urmat câteva atingeri şi mai multe mângâieri ale mingii, camerele fixându-l insistent. Apoi s-a mutat pe dreapta. A centrat şiret, după care ne-a arătat ceva ce ne-a rămas întipărit pe retină şi ce nu vom putea uita vreodată. Driblingul acela. Mingea dată în faţă pe lângă adversarul ţintuit. Piciorul drept protejând firesc balonul, privirea ridicată şi stângul lovind scurt o minge nedumerită că nu se poate învârti şi că trebuie să se ducă aşa, ca un proiectil spre poartă. Indiferent de forma carourilor, de croială, de textură. Driblingul pe care toţi îl ştiu, dar pe care nimeni nu îl poate opri decât prin fault. Apoi a aplaudat şi a ieşit. A fost boarea de madelaina într-un fotbal rămas mai sărac fără el.

Ieri am văzut Steaua… Un joc încrâncenat şi anost de pregătire. Nu ai ce concluzii să tragi şi nu îţi rămâne nimic întipărit. Vezi doar că au nevoie de fundaşi, de mijlocaşi, de atacanţi. De identitate şi de repere. Şi aştepţi un dribling şi un şut care nu au cum să mai vină. Cine ştie pentru cât timp?

Pornind de la tonul glumeţ al lui Mitică Dragomir, omul de la prezidiu care se adresa juriştilor cu apelativul „frate”, continuând cu cele cinci minute acordate lui Iacov pentru a-şi susţine discursul care însoţea candidatura, totul a fost o glumă la Adunarea Generală care l-a reconfirmat pe cel mai longeviv conducător din România. O simulare de alegeri, ca în cazul exerciţiilor în caz de incendii. Dialog ieri cu un titular al naţionalei… „Au fost alegeri?! Şi cine a mai candidat? Iacov?! Cine e ăla?”

Mircea Sandu a apărut slăbit, dar sigur pe sine, cu aceeaşi privire albastră tăioasă şi autoritară. A câştigat. Ar fi câştigat şi prin neprezentare. Prin neprezentarea lui, nu a adversarului.

Ce urmează de acum încolo? Continuarea procesului de transfer al puterii spre Ionuţ Lupescu. De acesta din urmă depinde să îşi consolideze poziţia. Practic, el va conduce de-acum încolo fotbalul românesc. Este omul de încredere al lui Sandu, format de el şi lui i se lasă moştenire Casa Fotbalului. În caz contrar, există şi varianta unui plan B. O încercare de modificare a statutului federal, astfel încât să nu se mai organizeze alegeri. E un lucru destul de dificil de realizat, întrucât ar trebui driblate reglementări ale forului european, dar regulamentele interne din fotbalul românesc au fost schimbate de atâtea ori în funcţie de nevoile celor care conduc, încât nu ne-ar mai mira nimic.

Sacrificarea lui Vasile Avram, îndepărtarea Clujului din Comitetul Executiv… Cam acestea au fost mutările dintr-o zi ce s-a vrut specială, dar care a fost mai banală ca multe dintre cele care au fost şi vor fi în fotbalul românesc. În rest, succes lui Lupescu şi sănătate lui Sandu.

Mircea Sandu a fost reales preşedinte al FRF. Este oficial. Ce se va întâmpla de acum? Încă suferind, el va merge la Nisa pentru a-şi trata problemele mult mai importante pe care le are, acelea de sănătate, iar Lupescu va rămâne să facă tot ceea ce a făcut până acum: să conducă fotbalul românesc. Sandu va avea un rol onorific să nu zicem decorativ. Un eveniment atât de important a fost doar bifat. Altă modalitate de a trata acest subiect decât cu amuzament şi relaxare te duce în ridicol. A fost o falsă dezbatere, un simulacru de scrutin, o şedinţă de dragul de a fi făcută.
Lupescu poate să facă lucruri bune. Ştie. A învăţat multe şi, da, a şi demonstrat multe. Faptul că s-a situat în tabăra anti-Dragomir şi Sandu la un moment dat, pentru a se alia ulterior cu ei constituie marea pata din CV-ul său.

De aici încolo remorcat de maşina de voturi a lui Mircea Sandu, Lupescu trebuie să înceapă cu adevărat un mandat şi să se pregătească pentru „anticipate”. Sandu se va retrage la un moment dat pentru că aşa cum spuneam şi la început sănătatea lui este mult mult mai importantă şi nu e nicio ironie în asta. Sănătate lui Mircea Sandu şi baftă lui Lupescu.
Despre Iacov? Îl aud acum declarând la sport.ro că dacă alegerile ar fi avut loc pe 25 aprilie rezultatul ar fi fost altul. Corect. Nu 192-67, ci o diferenţă poate mai strânsă….

„Noaptea furtunoasă”, cu zecile de bodyguarzi păzind şpriţul federal de la un hotel bucureştean, a precedat un scrutin al cărui deznodământ este ştiut dinainte de a se anunţa contracandidatul lui Mircea Sandu. „Naşul” nu se poate învinge decât de unul singur. Azi, fotbalul românesc îşi va alege preşedintele şi, în afara încercărilor de neînţeles ale departamentului de ne-comunicare al FRF de a face clipe grele jurnaliştilor care vor să trimită imagini şi informaţii de la „eveniment”, totul e sub control.

Problema Craiovei, gonită de pe propriul stadion, este chestiunea cu adevărat importantă din aceste zile. Fără a fi un personaj neapărat carismatic, Adrian Mititelu a dovedit că ştie şi poate să facă lucruri pentru echipa-simbol a Olteniei. A renovat stadionul, a construit terenuri de antrenament, a menţinut un nucleu de jucători, acum a adus un tehnician, Wotte, despre care un fotbalist ca Van Nistelrooy vorbeşte foarte frumos în presa britanică. Sunt lucruri clare, la fel cum şi în perioada petrecută la conducerea Ştiinţei a făcut multe greşeli. Atitudinea Primăriei şi a edilului Solomon lasă mult de dorit. În numele unei stări de spirit cu ajutorul căreia această zonă geografică se identifică, orgoliile şi bancurile prosteşti cu olteni trebuie să înceteze şi Craiova să rămână acasă, pe „Oblemenco”.

Nu degeaba facem apel la trecut pentru a ne identifica. În weekend, site-ul www.prosport.ro a publicat un articol preluat din The Guardian. Englezii au desemnat golul lui Hagi din ‘94 în meciul cu Argentina drept o veritabilă capodoperă şi cel mai frumos din istorie, înscris pe contraatac. Comentariile de pe site au fost impresionante, sute de oameni retrăind momentele magice de atunci. Astfel de emoţii trăite de oameni în toată firea legitimează un sport care în România trăieşte prin ceea ce a fost, nu prin ceea ce este.

Petre Marin este pentru Steaua şi România ce au fost Maldini, Baresi ori Costacurta pentru Milan şi Italia. Că tot se apropie marele derby al oraşului cu cel mai frumos stadion - impresie personală - din Europa. Barca - Real este unic, corect, dar Inter - Milan e cel mai tare meci dintre două echipe din acelaşi oraş. E de înţeles Mourinho că nu doarme. Se teme să nu piardă un meci pe teren propriu şi să îi pice un record extraordinar. Echipele antrenate de el nu au mai pierdut un joc considerat acasă de pe vremea când el se impunea în fotbalul mare la Porto. Ţin cu Inter şi îmi place mult antrenorul ei, dar anticipez un eşec şi o seară de gală a lui Beckham, care poate demonstra cât de mare e ca fotbalist. Plus că mai e incredibilul Ronaldinho.

Revenind la Petre al nostru. Merită toată aprecierea din lume pentru felul în care şi-a construit cariera. Un comportament aproape ireproşabil pe teren, în vestiar, în viaţa de zi cu zi. Modest, dedicat, serios şi responsabil. Nu e vorba de banderolă aici. Nu a Stelei. La aproape 40 de ani, Petre Marin e căpitanul tuturor fotbaliştilor din România. Sigur, a mai fost şi Stelea, dar la portari e altceva. Rămân la părerea că mai devreme sau mai târziu căpitanul roş-albaştrilor va fi Ianos Szekely. Ideea e că pentru tot ceea ce a făcut el până acum merită mai mult respect. Începând cu patronul şi terminând cu ultimul suporter.

Am citit interviul şi reportajul lui Mihai din Firenze. M-am simţit acolo, şi chiar dacă nu aş fi văzut-o la Sport.ro pe italianca aceea cu fes alb spunându-i lui Răzvan să îl cheme pe Adi la naţională, aş fi simţit căldura cu care este înconjurat „Il Fenomeno” pe „Artemio Franchi”. M-a pus pe gânduri fraza cu „e mai iubit acolo decât la noi”.

Nu au fost chiar cuvintele lui Mihai, e adevărat, îmi mai povestiseră trei oameni din fotbal despre ce înseamnă Mutu acolo. Vicenţiu Iorgulescu, fostul director al Naţionalului, acum la Farul: „E greu de descris ce simţi acolo când vezi şi auzi atâta pasiune. Ţi se ridică părul pe tine”. Managerul Stelei, Basarab Panduru, nu e un om care să fie atât de uşor impresionabil: „E nebunie! Te simţi fotbalist cu un stadion care să te iubească atât. Am jucat şi eu destul fotbal la viaţa mea şi pe mari stadioane, dar ce am văzut la Fiorentina, chiar m-a lăsat cu gura căscată”. Al treilea personaj cu care am discutat despre Mutu la Firenze a fost chiar selecţionerul, după ultima vizită a sa la Adrian, la un meci de Liga Campionilor Fiorentina - Debrecen (4 noiembrie): „M-am simţit mândru că sunt român când am văzut ce iubit este. Ca fotbalist, a fost absolut extraordinar pe teren. Atitudine, determinare, voinţă. De asta avem şi noi nevoie la lot”, spunea optimist selecţionerul. Seara, cei doi s-au văzut în oraş: „E un personaj”, l-a caracterizat entuziast Răzvan.

De atunci s-a întâmplat ceva şi fiecare dintre cele două personaje este dator faţă de el însuşi în primul rând să recapituleze scurta relaţie. Adrian e singurul care are răspunsul la întrebarea de ce e mai iubit acolo decât aici? Eu unul cred că aici s-a mai relaxat, a mai tras chiulul, a mai avut o escapadă, a făcut pe vedeta. Copilul dedicat şi care şi-a băgat minţile în cap lucrând în străinătate şi care simte nevoia să se alinte acasă. Acasă unde problemele sunt atât de mari, încât nimeni nu are timp să îl cocoloşească. Din contră, noi, cei de acasă, aşteptăm de la el mai mult decât italienii care îl plătesc.

Lucescu junior nu are îndoieli în ceea ce îl priveşte pe fotbalistul Mutu. Aşteaptă însă un ajutor de la personajul Mutu. Ştie că un Mutu distrat şi nepăsător  poate distruge echilibrul şi aşa şubred al unei naţionale, tocmai pentru că Adrian are personalitatea care o are. Adi poate face la fel de mult rău fiind negativ, pe cât de mult bine e în stare să facă atunci când e pozitiv. (Nu e nicio ironie gratuită). E vorba, cum zice şi Mihai, de energie. Cred că Lucescu şi Mutu încă se tachinează, la fel cum sunt sigur că într-o zi Mutu va sprinta înspre banca tehnică după un gol. Îmbrăcat în echipament roşu cu reflexe violete.