Coada de la casele de bilete din Cluj şi vestea că Ghencea va fi iar plină astă-seară după trei ani, patru luni şi opt zile sunt cele mai bune lucruri care se puteau întâmpla în fotbalul românesc în această perioadă. Din acest punct de vedere, până şi judecata preferenţială a Comisiilor Ligii faţă de suporterii Stelei poate avea un firav alibi. Stadioane pline este sau ar trebui să fie scopul tuturor celor care trăiesc sub o formă sau alta din fotbal.

Totuşi, asta nu înseamnă că trebuie să ne facem că nu vedem felul în care Mitică Dragomir a influenţat o decizie. S-a antepronunţat, la fel cum o face şi omologul său federal, Mircea Sandu. Atât unul, cât şi celălalt se lamentează teatral că legile din sportul românesc sunt prost făcute. De ca şi cum ar trebui să vină extratereştrii să le îmbunătăţească. Realitatea e că lor le convine să fie aşa pentru ca, în funcţie de interesele de moment, să pedepsească sau să ierte după bunul plac. Despre asta vorbim.

Revenind la evenimentele săptămânii. Ne vom bucura diseară de fotbal, de Liverpool şi, da, de Unirea. Imediat după ce s-a terminat meciul tur de pe „Anfield”, MM Stoica a invocat calificarea miraculoasă a Stelei cu Valencia, tot în Ghencea. Asta chiar că ar fi uimire şi o mare umilire pentru englezi. Şi ar depăşi cu mult performanţa obţinută în 2005 de Zenga, dar şi minunea de la Liberec. 1-0 la o fază fixă… prelungiri, penalty-uri. Ar fi…

Să revenim cu picioarele pe pământ şi să spunem că fierbe deja Clujul în aşteptarea derbyului de duminică. Pentru ca săptămâna să se încheie rotund, ar fi superb un stadion măcar aproape plin miercuri la Timişoara la amicalul naţionalei cu Israelul. Ar fi o cură de fotbal regăsit pe axa Bucureşti-Cluj-Timişoara.

Gloriile englezilor somează Liverpool-ul de azi să câştige Europa League pentru că tradiţia legendarului club de pe Anfield s-a construit pe trofee, şi la ora actuală nevoia câştigării unei competiţii e mai mare decât orice luptă internă. Cam acesta este contextul în care minunea sau Uimirea, cum inspirat a fost denumită micuţa formaţie din Bărăgan, păşeşte azi în arena de unde „You never walk allone” se aude ca nicăieri altundeva. Pentru ca trupa lui Benitez care nu a mai câştigat din sezonul 2005-2006 niciun trofeu să se apropie de finala pe care are cele mai mari şanse să o câştige trebuie să îi spulbere pe români.

Gloriile ialomiţenilor nu cer nimic - eventual Epaminonda Nicu ar putea ridica oarece pretenţii - pentru simplul motiv că nu există. Dar pentru ei, de fapt pentru noi - măcar azi nu trebuie să îi lăsăm singuri - istoria se scrie la prezent. Acum cinci ani când Liverpool răsturna cea mai nebună finală de Liga Campionilor, Unirea nu exista nici pe harta fotbalului nostru. Niciunul dintre titularii de azi nu visa că ar putea juca pe Anfield, cu atât mai puţin în tricoul Unirii.
Formaţia lui MM, a lui Petrescu şi de azi a lui Levy e Cenuşăreasa din ecranizările moderne. Picul de nebunie şi neprevăzut. Nimic din ce au făcut ei până acum nu avea logică atunci când ne gândeam dinainte. „Cum ar fi să ia Unirea campionatul?”, „Cum ar fi să iasă dintr-o grupă de Liga Campionilor”, „Cum ar fi să bată la Glasgow?”, „Cum ar fi învingă pe Sevilla?”, „Cum ar fi să nu piardă cu Liverpool pe Anfield?”. Ultima e şi cea mai actuală întrebare. Nu mai e Petrescu, ştiu, dar spiritul locului a rămas.

Impresionant momentul din timpul meciului Dinamo Zagreb - Poli. Colegul şi prietenul meu, Lucian Lipovan, născut şi crescut în Banat, asculta ca în fiecare an în această perioadă piesa cutremurătoare a celor de la ProMusica: „Timişoara”.

17 decembrie este ziua în care, în semn de respect pentru martirii ucişi pe treptele Operei, timişorenii nu se bucură, indiferent de ceea ce li se întâmplă. Mi-a spus-o Lucian mai demult, atunci când am zis să ne vedem într-o seară de 17. Când a marcat Bucur, redacţia a reacţionat zgomotos, ca la fiecare gol în Europa. Lucian a zâmbit trist. A avut o reacţie asemănătoare cu cele pe care le au atacanţii care nu se bucură la golurile marcate împotriva echipelor de la care au plecat.

Comparaţia e forţată, dar ieri, de 17 decembrie, Timişoara nu avea niciodată cum să piardă. Pentru ce a fost acum 20 de ani într-un oraş şi pentru ce a continuat apoi în toată România. A fost o victorie simbolică. Nu doar pentru că a venit atât de târziu şi când nu mai conta în economia grupei.

PS: Materialul pe care îl scrisesem despre Dinamo şi care trebuia să apară până la golul lui Bucur va fi publicat mâine.

În toamna lui ’89, Dinamo avea una dintre cele mai frumoase echipe din existenţa clubului. Antrenaţi de Mircea Lucescu, jucătorii Rednic, Andone, Sabău, Lupu sau regretatul Mişa Klein încântau efectiv România şi Europa. „Dubla” de vis cu Panathinaikos - victoria de la Atena cu 2-0, dublată de spectacolul de acasă 6-1- rămâne un reper. Dinamo are azi nevoie de acelaşi număr de goluri în deplasare pentru a putea înfăptui o nouă minune după cea de la Liberec şi a obţine o altă calificare ce ar face înconjurul planetei. Ar fi superb, tocmai pentru că pare atât de puţin probabil. În fotbal există o mulţime de superstiţii. Sunt familii întregi care îşi păstrează locul în faţa televizorului. ProSport reia coperta ce părea nebunie în ziua meciului cu Liberec, „Moş Crăciun, te rugăm, vrem să ne calificăm!”, adaptând-o după un film ce îl are în prim-plan, în rol de Moş Crăciun, pe unul dintre cei mai cunoscuţi dinamovişti, Ştefan Bănică junior.

„Dacă venea Revoluţia un an mai târziu, am fi câştigat şi noi Cupa Campionilor cu echipa aia”, e una dintre replicile favorite ale împătimiţilor dinamovişti. Ca neutru, e greu să înţelegi acest „dacă” de dinaintea Revoluţiei. Pentru că, înainte de a vorbi după 20 de ani şi un pic de la victoria cu Panathinaikos, cu Danemarca sau orice succes din sport, azi, pe 16 decembrie, suntem cu toţii datori să ne gândim la ce a început fix acum două decenii, la Timişoara, şi a continuat până pe 22 decembrie şi după în toată România. Fără ei, adevăraţii eroi de atunci, nimic din ce este azi nu ar fi posibil. Mulţi dintre cei care s-au dus atunci poate erau dinamovişti şi visau, având viitorul în faţă, să trăiască victorii ale favoriţilor atunci şi oricând. Chiar şi peste 20 de ani!

Chiar prefer să îl văd pe Borcea răguşind ca suporter decât să îi aud declaraţiile războinice. Imaginile prezentate aseară de Pro TV rămân şi ele memorabile, la fel cum nu vom uita prea curând instantaneul cu MM sărutându-i mâna lui Varga.

Acţionarul dinamovist cu o tobă imensă pe care o lovea energic cu un băţ şi hărmălaia pe care o făcea galeria ad-hoc a acţionarilor alb-roşii amuză. Cu toate acestea, iniţiativa lor, prezentată în exclusivitate zilele trecute de ProSport, merită mai degrabă apreciată, chiar dacă primul impuls este să îi ironizezi.

Oficialii stelişti, în schimb, alimentează, prin declaraţii care nu folosesc nimănui, un război absurd care ar trebui să înceteze măcar în Europa: „A fost mai bine fără galeria noastră”.

Din punctul de vedere al rezultatelor, nu a fost cea mai bună seară pentru echipele româneşti. Asta în ciuda faptului că Steaua şi CFR, formaţiile care au deschis seara de Europa League, au arătat pe alocuri că pot juca un fotbal de nivel european.

A fost, orice s-ar spune, ziua lui Zapata. Columbianul se revanşează cu vârf şi îndesat pentru perioada aceea în care evoluţiile sale au fost mai slabe şi în care majoritatea, în frunte cu patronul Gigi Becali, îl critica. Simpaticul portar columbian a reuşit prin intervenţiile sale să păstreze acest rezultat şi doar indecizia atacanţilor lui Stoichiţă i-a împiedicat pe stelişti să obţină o victorie pe terenul surprinzătoarei formaţii olandeze.

O săptămână europeană liniştită, care menţine toate formaţiile româneşti în lupta pentru un loc de primăvară, dar e clar că acolo e altceva. Văzând fotbalul desenat ca pe calculator de Barcelona sau Real Madrid, avem mari îndoieli că şi o selecţionată din cele cinci formaţii româneşti ar putea rezista la următorul nivel. Dar până acolo mai e mult.