Interesul pe care Real îl arată pentru Raţ vine să încheie un an cum nu se poate mai bun pentru fundaşul naţionalei şi al lui Şahtior. Presa din Spania vorbeşte despre faptul că românul se califică pentru banda stângă a apărării madrilene.
Răzvan se află în atenţia galacticilor încă de pe vremea când antrenor era Bernd Schuster, tehnicianul care l-a pregătit prima oară la Doneţk pe fostul rapidist. Asta indică faptul că românul a fost monitorizat inclusiv în acest sezon, fără îndoială cel mai bun din cariera jucătorului de 28 de ani, aşa că posibilitatea unui transfer de acest gen nu mai pare deloc atât de fantezistă.

Povestea celui mai bun fotbalist român din 2009 începe undeva lângă Slatina, continuă la Şcoala de Fotbal din Piteşti şi se desăvârşeşte la Doneţk, via Giuleşti, avându-l pe Mircea Lucescu drept numitor comun al carierei. Modest, cumpătat şi dedicat fotbalului, Răzvan şi-a asumat condiţia jucătorului de echipă. „Capacitatea de efort şi spiritul de sacrificiu sunt marile mele calităţi. Aaa, şi mai e ceva…Centrez bine, nu poate să zică nimeni nimic. Le pun pe tavă mingile atacanţilor”, se alintă mai în glumă, mai în serios în discuţiile cu amicii. Nu a ţinut să iasă cu orice preţ în faţă, nici pe teren, dar nici în apariţiile publice şi acum trăieşte clipa undeva departe pe o plajă în Oman. O merită. A plecat de jos, şi-a construit de unul singur cariera şi viaţa, bazându-se pe sprijinul şi educaţia unei familii sănătoase. Chiar dacă sau poate tocmai pentru că nu a fost atât de mult mediatizat, Răzvan Raţ merită mai mult ca mulţi alţi fotbalişti să fie luat drept model de cei care vor să facă sport. Cu muncă şi pasiune. Nu e un geniu nativ, dar are bunul simţ şi respectul fotbalistic dobândit în ani de muncă şi frustrări.

E anul lui şi ce scrie cotidianul madrilen As-ziarul care ştie cel mai bine ce se întâmplă la Real- e numai o confirmare. Dacă se va face transferul va fi perioada lui, pentru că în fotbalul de azi un român la Real Madrid ar însemna enorm.

Rezultatul de marţi al Unirii e venit parcă de nicăieri, anticipând dezastrul, nicidecum sărbătoarea. Am zis că e foc de artificii, dar s-a dovedit a fi rachetă de semnalizare. Începând cu Steaua şi CFR şi continuând cu Dinamo, echipele româneşti s-au întrecut ieri în a-şi arăta limitele şi în a-şi dovedi neputinţa. Timişoara a părut mai articulată ca rezultat în compania unei umbre a Anderlechtului de altădată. O nouă joie neagră cu un singur punct, iar în ultimele opt meciuri un singur gol. Mai trist şi decât rezultatele sunt cadrele generale din Ghencea şi din Timişoara, cu scaunele acelea dezolante. Fără public, fără convingere, fără entuziasm, parcă fără viaţă. O seară tristă şi urâtă pentru un fotbal mic şi zgribulit. Culmea, păstrăm şanse de calificare cu toate echipele, dar cu feţele astea nu mai facem nimic. Ori îi clonăm pe Dan Petrescu şi pe MM, ori îi rugăm ca atunci când mai joacă marţea să dea o fugă prin vestiarele de amărâţi ale formaţiilor de Eurolarevedere League.

La poker se cheamă cacealma. Sună aiurea, dar ăsta e termenul. Becali profită de un anonim, până ieri, israelian, adus de celebrul ţepar - sună dur, dar ăsta e cuvântul - Nati Meir şi îşi sperie publicul pornit împotriva lui. Cel mai prost din afacerea asta pică Rapidul, pentru că de numele lui se foloseşte Becali pentru a telenoveliza şi mai mult totul. Telefoane invadate de mesaje de la fani şi sume astronomice pentru vremurile de azi… 80 de milioane. De euro. Serios?! Pe 40 o dă în secunda doi!
Lucruri cu adevărat interesante s-au întâmplat tocmai în Arabia Saudită, acolo unde Cosmin Olăroiu a revoluţionat fotbalul, de fapt o întreagă cultură. Manifestări de stradă într-o ţară total închisă, discuţii la nivel de regi, prinţi ori şeici… Prin gestul său, altfel necugetat şi care denotă ignoranţă şi lipsă de respect faţă de obiceiurile dintr-o ţară în care este plătit extraordinar, un român stârneşte fără să vrea o veritabilă revoluţie. Dovada faptului că fotbalistic îşi face treaba foarte bine, atât de bine încât saudiţii ies din rând şi sar în apărarea unui străin, încălcându-şi principii şi tradiţii. E enorm într-o zonă în care străinii sunt doar unelte pentru cei care au privilegiul să se nască arabi. De aceea, un gest de bun-simţ a fost acela ca Olăroiu să îşi ceară public scuze. Pentru el s-a făcut enorm, aşa că avea obligaţia să treacă peste un orgoliu inutil.

Rapidiştii sunt contemporanii celui mai trist sezon din istoria modernă. Ceea ce se întâmplă acum în Giuleşti nu se compară nici măcar cu anii când echipa se chinuia în Divizia B. Fără patron, fără repere, fără perspective. Echipa se reuneşte fără a şti cine o antrenează. Totul e element surpriză azi la Pro Rapid. Ce jucători se prezintă, cine va conduce şedinţa de pregătire. Aseară târziu nimeni nu era în stare să răspundă la o întrebare simplă: „Care va fi conducerea tehnică a echipei?”. Rada, Şumudică, Manea singurele variante viabile declinaseră cel puţin câte o dată responsabilitatea şi din cauza orgoliilor şi a lipsei de comunicare nu au putut atinge punctul care susţin fiecare în parte că e cel mai important: interesul Rapidului.

Dezbinaţi, puţinii oameni care mai pretind că le pasă de ceea ce se întâmplă acolo se atacă unii pe alţii şi încearcă să evite jocuri de interese de care îi suspectează pe ceilalţi. La ora actuală nici măcar suporterii nu mai par atât de pătimaşi, atât de preocupaţi de soarta clubului. Rapid nu mai are nici măcar prezent, după ce că viitorul pare o utopie. În numele trecutului însă toţi cei care susţin că le pasă de acest club au datoria să înţeleagă faptul că situaţia este tragică şi să facă orice pentru a salva echipa de la un faliment iminent. Începând cu Taher, continuând cu Copos, toţi cei care au trecut pe la Rapid în ultimele luni sunt responsabili pentru situaţia de acum.

Începută sub semnul tupeului, continuată în zodia talentului, ajunsă la apogeu sub dominaţia capriciului şi pusă în cumpănă serios de un moment de rătăcire, cariera lui Mutu este la maturitate. Cu atât mai mult, cu cât azi el împlineşte 30 de ani. Până la această vârstă le-a făcut pe toate. S-a revoltat împotriva Zeului Dobrin, refuzând să iasă de pe teren când antrenorul i-a cerut asta, sau l-a înjurat şi l-a scuipat un meci întreg pe marele Lupu. Nu avea 18 ani. „Câtă bătaie şi-a luat el la Piteşti… Nu îi păsa… A doua zi făcea mai rău. Sărea la veterani, deşi era un puştan”, îşi aminteşte un fost coleg de la FC Argeş. S-a impus în vestiarul lui Dinamo la 20 de ani şi la scurt timp a dat uşa de perete în cel al lui Inter. După 25 de ani, tupeul s-a transformat în teribilism. Scandal cu Mourinho, consum de droguri. A fost momentul când, singur, fotbalistul nu s-ar fi putut ridica. Atunci, Adrian a dovedit că este un om puternic. Dorinţa şi capacitatea lui de a reveni au fost cu adevărat impresionante. A renăscut efectiv. Mulţi spun că, dacă nu ar fi făcut prostiile pe care le-a făcut, nu ar fi fost el, dar e clar că, dozându-şi mai bine resursele, ar fi putut ajunge mult, mult mai departe. Acum se autocaracterizează ca fiind un înţelept, dar felul în care o spune nu are nimic în comun cu modul în care declara acum câţiva ani că citeşte „Idiotul” de Dostoievski. Sau poate a terminat cartea. Cert e că la 30 de ani are în spate o experienţă cu care nu se pot lăuda mulţi. Talentul, fizicul, mintea sa de acum pot fi puse în folosul unei naţionale care are nevoie de o forţă comparabilă cu a lui în cele mai grele momente ale carierei pentru a se califica la CM 2010. Faptul că Mutu îşi doreşte asta atât de mult e un argument. Poate acela pe care ne bazăm cel mai tare…

Peste tot sunt la fel. Unii mai cuminţi, alţii mai îndrăzneţi. Figuranţi sau timizi. Lumea se învârte în jurul lor şi cei mai privilegiaţi dintre ei o au la picioare. Sunt protagoniştii unui fenomen cu un impact social teribil. Fotbaliştii. Invidiaţi, huliţi, adulaţi. ProSport s-a întâlnit cu cel mai în vogă dintre ei.

Cristiano Ronaldo a primit cu emoţie un trofeu venit tocmai din România. Nu e figură de stil. A spus-o Robert - colegul meu şi coordonatorul departamentului de fotbal extern, cel care i-a înmânat şi premiul. „M-a impresionat, chiar a primit cu modestie şi cumva timid premiul ăsta. A fost cât se poate de OK. Nu mă aşteptam…”. Băieţii de la „internaţional” intră mai rar ca alţi jurnalişti în contact direct cu fotbaliştii. Pe ai noştri din Liga I îi văd mai mult la televizor sau la câte un meci la care merg din pasiune. Relaţia e ecranată cumva de câte un desktop, de site-uri sau de telefon. Cu românii care joacă în străinătate dialogul e destul de anevoios. Plecaţi din ţară, mulţi răspund mai rar sau deloc. Felul în care s-a comportat un „balon de aur” ar putea constitui un exemplu şi pentru cei mai căutaţi fotbalişti români. Ronaldo a transmis un mesaj, acela că îşi respectă foarte mult fanii, că e conştient de faptul că nu vorbeşte cu un ziar şi atât, ci cu milioanele de oameni din lume care îl apreciază. Câteva mii sunt români. Prin intermediul nostru v-a mulţumit. Aceasta este marea noastră realizare.