Antrenorii de aur olimpic se chinuie la propriu pe nişte salarii mizere, uitaţi în câte un colţ de sală sau pe malul unui lac. Ne amintim - cu noi, jurnaliştii, în frunte - ciclic de ei din patru în patru, ca şi cum ar fi nişte ani bisecţi. Secţia sau secta tehnicienilor care pregătesc în condiţii de doi bani sportivi de excepţie şi care îşi trăiesc modest gloria efemeră la câte o olimpiadă. Fac faţă cu greu avalanşei de microfoane şi reportofoane prăvălite asupra lor din senin, după care pentru alţi patru ani se întorc în praful ce se ridică din saltele, tatamiuri sau construcţii ce sufocă luciul apei pe care a mai rămas întreg câte un culoar pentru canotoare.

Forminte, Tomescu, Bercean şi mulţi alţii ca ei câştigă scandalos de puţin. Pasiunea şi ambiţia lor menţin artificial în viaţă sportul. Îi lăudăm sau, culmea, îi certăm pentru câte un loc doi sau trei, dar intrăm prea rar sau deloc în spatele scenei şi a podiumului de premiere. Acolo se ascund nepăsarea, primitivismul şi inconştienţa unui întreg sistem. Pe umerii lor stă olimpismul şi performanţa. Îi vedem din ce în ce mai încovoiaţi, dar le aruncăm câte un zâmbet condescendent: „Las că mai faceţi voi o minune… Nu lăsaţi sportul să moară”. Mai aveţi un pic de răbdare până la Londra, când, dacă vreţi să vorbim mai mult de şi cu voi, e musai să luaţi măcar locul unu. Până atunci avem treabă cu Gigi şi alţi titani. Altceva? Condiţii decente, salarii decente? Dar de când e decenţa necesară în sportul românesc, în România?

„Să îmi aduceţi băiatul viu înapoi! Eu nu-l vreau mort…”. Imaginea şi vorbele celei mai suferinde mame din România se suprapun în cel mai impresionant cadru surprins vreodată de o cameră de luat vederi. La fel de mult doare amestecul de resemnare, scrâşnet şi durere care se simte în fiecare cuvânt rostit printre lacrimi de un munte de om, un tată doborât de suferinţă: „Lăsaţi-mă să îmi duc băiatul pe cel mai scurt drum în România. Vreau să îl jelesc acasă!”.

Coboară încet, ţinându-şi iubita de mână şi urcă  alergând pentru ultima oară. Sunt imaginile care ne vor urmări mult timp pe toţi de acum înainte. Un imens „de ce”, furie şi lacrimi. Marian a plecat prea repede şi prea nedrept. Omorât de nişte bestii care ne agresează retina şi ne sfidează din spatele unui ecran pe care îl urâm pentru că ne prezintă o realitate prea crudă. Inuman de multă tristeţe înghesuită în câteva zeci de secunde… „Păsărilă”, băiatul înalt de 2 metri şi 11, mereu plin de viaţă şi pus pe glume, după cum povestesc prietenii, „handbalistul care ştia imnul” - ce caracterizare cutremurătoare! - ar fi fost mândru să ştie că astăzi, ca şi ieri, poate ca şi mâine, Ungaria şi România sunt mai unite ca niciodată. Le leagă tocmai el, un fost sportiv, devenit prematur simbol şi un cortegiu ce va străbate funebru două ţări mute de neputinţă, durere şi revoltă. Două naţiuni care numai prietene nu au fost vor auzi mereu bătăile unei inimi imense. Cei care i-au dat viaţă au puterea să spună că sunt impresionaţi de manifestările celor care l-au cunoscut abia după ce a murit… Doamne, cât de sfâşietoare sunt toate aceste momente!