Înfrângerea urâtă a fetelor cu Ungaria ne aruncă iar cu picioarele pe pământ. Oficialii se împart deja în tabere, se cer capete, plouă cu acuze. Olimpul e departe, deşi ne aflăm la câteva zeci de ore de la euforia fără margini din duminica de aur a Olimpiadei pentru România, când Sandra şi Puşa ascultau cu lacrimi în ochi imnul. Dezamăgirea lui Drăgulescu şi a Nicoletei Grasu au lăsat urme, dar înfrângerea face parte din sport şi de aceea, alături de Camelia Potec, de handbaliste, marii campioni care nu au putut lua medalii la Beijing trebuie încurajaţi. E una din diferenţele evidente dintre sporturile individuale şi cele de echipă. Unii suferă în tăcere şi singuri, ceilalţi gălăgios şi în grup. La fel de tare însă… Şi la fel de multă nevoie de sprijin au. Analizele se fac la rece.

Nici fotbalul, detronat zilele acestea, nu aduce veşti prea bune. Accidentarea lui Mutu şi un ultim test înainte de preliminariile pentru Mondiale cu lotul decimat la tricolorii mari. Cei mici au emoţii în Ţara Galilor, acolo unde atacă locul unu şi calificarea sigură în barajul pentru Euro. E o şansă pentru o generaţie de fotbalişti ce se arată a fi articulată. Cazul „Valiza” şi vizita membrilor familiei Becali la DNA au încetat de mult să constituie subiecte speciale, finalul fiind unul la fel de uşor de anticipat ca al telenovelelor cu buget redus.

Constantina Diţă-Tomescu intră în „Cuib” în uralele a zeci de mii, poate o sută de mii, de chinezi care au umplut numai pentru această probă uriaşa arenă. Românca aleargă de două ore şi două zeci şi cinci de minute şi conduce de mai mult de o oră. Când venea vorba de maraton ne gândeam la Şimon, pentru că Lidia a fost mai prezentă, mai mediatizată. În tot acest timp colega ei s-a pregătit pentru cursa vieţii. A reuşit-o ieri. La 38 de ani a lăsat în urmă în cei 42,195 kilometri fără 400 de metri toate favoritele acestei probe a probelor. Banda aceea albastră cu Beijing scris mare şi cercurile olimpice mângâie corpul atletei şi cade la picioarele ei. Puşa nu se opreşte. Aleargă în continuare şi caută din ochi ceva în tribune…Un steag tricolor pe care îl primeşte şi în care se înfăşoară. E mesagerul României şi poate să spună ca Pheidippides, luptătorul grec care în antichitate alergase până la Atena această distanţă: „Am învins!”. Plecată din Turburea, Gorj această minunată femeie s-a oprit pe prima treaptă a podiumului, fiind prima româncă medaliată cu aur în această probă feminină introdusă la Olimpiadă din 1984.

A urmat hanbalul şi nebunia unui meci pierdut în ultimele secunde, după ce am condus, am fost conduşi, am căzut şi am revenit. A fost un pic şi decizia unor arbitrii ruşi care refuzând un 7 metri clar Amariei pe final au ales într-un fel adversarul naţionalei lor în drumul spre finală. Inferior teoretic, dar Huţupan şi restul fetelor au forţa să îşi la JO o revanşă pe care o aşteptăm demult.

Pare ciudat să ţii cu o barcă…Jocurile Olimpice îţi crează senzaţii la care nu te-ai gândi. Sigur că în barca aceea se află două românce, Viorica şi Georgeta, care trag ramele în apă cu lejeritatea cu care noi facem un semn că totul e OK, dar când stai ghemuit în faţa televizorului te uiţi la vârful de barcă…O barcă galben-aurie ca medalia pe care le-o dorim fetelor. Zgomotul inconfundabil şi tulburător al ramelor care bat apa şi imagini cu câte două femei cu mişcări fireşti, dar atât de grele. Ochelarii de soare ascunzând un efort teribil şi răsuflarea sacadată. Barca pare a fi o prelungire normală a sportivelor şi se mişcă în ritmul impus de ele. Pentru 7 minute şi ceva pare că are suflet…
 Nemţoaicele încep tare, dar sportul ăsta nu e ca altele în care ei cu îndârjirea şi calmul lor fac legea…Cedează la 500 de metri şefia şi două rusoaice, mă rog, bielorusoaice sau bieloruse stau în calea fericirii noastre. Numai că Viorica Susanu şi mai ales Georgeta Andrunache ştiu de ce au venit până în China şi de la 1000 de metri trec în frunte. Conduc şi nu mai cedează până în finalul celor 2.000 de metri, aducându-ne a doua medalie de aur la această ediţie a Jocurilor Olimpice. Georgeta o egalează pe Elisabeta Lipă şi duminică o poate depăşi, dar doamna canotajului românesc este prima care îşi doreşte acest lucru. Ne-am obişnuit cu performanţe la acest sport şi din patru în patru ani retrăim sentimentul acela straniu de a face galerie unei bărci şi unor românce dârze bune de pus în ramă.

Ziua a început bine. Cu o echipă feminină de gimnastică reuşind să se menţină pe podiumul olimpic, în ciuda tuturor specialiştilor, avizaţi şi ne, care se grăbiseră să cânte prohodul echipei lui Forminte. A lui. Pentru că el a luat-o acum trei ani şi a ridicat-o treaptă cu treaptă până la bronzul de ieri-dimineaţă. Auzeam pe cineva spunând: bronz poleit cu aur. Nu! Aur suflat cu praf de bronz. Locul 3 de la Beijing e o victorie. Uriaşă. Aşa cum uriaşe sunt micuţele Stela, Sandra, Ana-Maria, Gabriela, Andreea şi iar Andreea. Plus Cerasela şi celelalte fetiţe rămase acasă. Argintul Ana-Mariei Brânză ne-a bucurat teribil spre amiază, după o semifinală în care la ultimul salt al scrimerei noastre redacţia ProSport a urlat mai ceva ca la golul lui Mutu la Euro.

Aşa cum seara ne-am înfiorat de primirea făcută de turci lui Hagi. Gonit din Ghencea, e primit oricând ca un rege pe „Ali Sami Yen”. Steaua ne-a surprins plăcut pe toţi într-un început nebun de meci cu un 2-0 de vis în minutul norocos 13. Loviţi în orgoliul lor de turci şi specialişti ai răsturnărilor de scor, fotbaliştii Galatei s-au repezit spre poarta lui Zapata, înghesuindu-i pe români în propria jumătate, în propriul careu. Nonda a apărut să ne strice o zi ce ar fi putut fi perfectă. Cu bronz dimineaţa, argint la prânz şi aur noaptea. Peste două săptămâni vom afla în ce măsură ne putem lăuda cu încă o echipă în Liga Campionilor. Până atunci trebuie să acceptăm egalul. Rezultatul e mulţumitor, evoluţia însă a suferit în multe momente ale jocului.