150-3, 226-5, 52-1. Puteau fi la fel de bine cote la casele de pariuri din Marea Britanie pentru victoria Urziceniului pe „Ibrox Park”. Dar nu, cifrele acestea reprezintă raportul jocurilor din Champions League, diferenţa dintre toate partidele jucate în Europa, respectiv „scorul” la numărul titlurilor cucerite de cele două echipe.

În spatele acestor cifre sunt faptele. Inspiraţia lui Petrescu de a schimba din mers şi capacitatea jucătorilor de a pune în practică planurile antrenorului, parada senzaţională a lui Tudor, scoţienii din tribune părăsind umiliţi stadionul după ce ai lor începuseră în forţă. Cuvintele sunt puţine şi nu au forţă. Un meci cu adevărat senzaţional care confirmă ce înseamnă să crezi şi să vrei atât de mult încât să poţi! MM Stoica la a doua victorie cu 4-1 în deplasare într-un meci de Liga Campionilor, Urziceniul pe loc calificant în primăvara Ligii la jumătatea meciurilor disputate în grupe. Cu adevărat Uimirea!

Un rezultat întors după 0-1 şi cu adversarul ratând un penalty la 1-1, un rezultat care obligă mâine în Europa League, un rezultat extraordinar pentru Petrescu.

Rezultatul Unirii trebuie încadrat în contextul unei seri absolut nebune în Liga Campionilor, cu Unirea umilind Rangersul, cu Rubin Kazan învingând pe „Nou Camp” şi Dinamo Kiev terminând fără să piardă pe „San Siro”. Estul contraatacă, iar Unirea e în fruntea plutonului care atacă granzii.

Acum o lună, pe vremea asta, Tibi Bălan şi Dacian Varga erau încă ostaticii lui Şiman în cantonamentul Sportului. Pe cât de frustrantă trebuie să fi fost toată această perioadă pentru cei doi, pe atât de importantă este această zi. Urziceniul lui Galamaz, al lui Bilaşco, mai nou Paraschiv şi Maftei joacă în cea mai importantă competiţie. Un fapt divers într-un fotbal în care tirajele şi ratingurile clipocesc obsedant roşu şi alb sau roşu şi albastru.

Cu atât mai mare e meritul lui Petrescu şi al lui Stoica. E riscant să faci pronosticuri în faţa unei maşini de fotbal în care Luis Fabiano e un 4X4 la propriu şi la figurat din punct de vedere al cotei şi al valorii. La cât de organizaţi sunt, la cât de ambiţios e Petrescu şi cât de abil e MM, nu o văd pe Unirea făcându-se de râs în grupa asta. Din contră, mă aştept să facă puncte, să realizeze surpriza şi să iasă din grupa asta în Europa League. E fără îndoială mai multă dorinţă, decât logică sau argumentaţie. Diferenţa e colosală din toate punctele de vedere, dar minunea cu Slovan, chiar şi egalul din Franţa dau dreptul oricărei echipe să îşi spună mobilizator: „Dacă ei au putut…”. Precedentele de genul acesta au un efect extraordinar pentru jucători şi dau sens discursului pe care antrenorii îl ţin în vestiar. În săptămâna în care efectiv fotbalul nostru invadează Europa e nevoie de o evoluţie solidă a Unirii la Sevilla. Aşteaptă de prea mult timp momentul ăsta pentru a nu sta pe picioare în meciul de diseară.

Chiar şi polul vestului, arogat din România, tot în est rămâne. Poli a fost depăşită net de o formaţie normală din campionatul Germaniei. Chiar şi aşa, alte mişcări, alte preluări, alte execuţii. HD. High Dribling sau Hleb Definition.

Asta apropo de standardele impuse de UEFA pentru realizarea transmisiei TV. Alt film. Jumătatea timişoreană, pururi neexperimentată, înfăşurată în pixeli. În alb şi negru, cu sticla aceea tembelă şi colorată pe orizontală: verde jos, roşu la mijloc şi albastru sus. Aplicată grosier peste ecranul bombat ca o burtă de gospodar, fie el şi din Banat. Cea a nemţilor, limpede şi clară. Perfectă ca un ecran plat de ultimă generaţie. A fost High Definition doar pentru ei.

Timişoara nu s-a putut autodepăşi în faţa unui adversar pe care s-a grăbit să îl considere accesibil, chiar dacă nu a afirmat-o. Interpretarea partiturii a fost falsă şi pentru că tonul dat de Sabău a fos greşit. A zis că 0-0 era bun, că scopul primordial era să nu primească gol. Plus că jocul bănăţenilor e previzibil: fundul în poartă acasă şi mingile pe Bucur în deplasare. A ieşit cu un Şahtior prea plin de el, nu putea să iasă cu o trupă disciplinată, determinată şi tehnică. Europa League e o competiţie pentru care Timişoara trebuie să mulţumească. Nu poţi să joci în producţii HD cu antenă colectivă şi fără telecomandă.

Piţurcă rămâne sfătuitorul lui Becali. Discursul patronului stelist continuă să fie anormal. Bergodi ar trebui să fie barometru, sfătuitor şi ce o mai simţi nevoia să aibă Gigi. E ca şi cum un soţ i-ar cere unei alte femei decât soţia sa să îi spună ce parfum, cravată sau cămaşă i se potriveşte. Tănase e un fotbalist valoros, dar tot acest tam-tam nu are cum să îl ajute. Statistic vorbind, telenovelele dăunează grav carierei fotbaliştilor… Herea e numai ultimul exemplu. Bine ar fi pentru piteştean să prindă un contract afară.
Până la Tănase şi la Steaua, cel mai important eveniment al zilei este meciul Timişoarei de la Doneţk.
E un meci semiotic. Plin de simboluri, de emoţie…. Lucescu senior revenind aproape din spital alături de echipa sa într-o partidă împotriva unuia dintre copiii săi de suflet. Timişoara încearcă să afle unde este de fapt, după o perioadă oscilantă în care investiţiile lui Iancu nu au fost materializate în rezultate pe măsura aşteptărilor. Frustrarea că Poli a cedat acasă în faţa Clujului sau a Urziceniului ar putea fi compensată de eliminarea Şahtiorului. Dacă Poli reuşeşte asta în dauna unei câştigătoare de Cupa UEFA, îi aduce argumentul suprem lui Marian Iancu, cel care susţine teoria conspiraţiei anti-Banat în competiţia internă.

La unul dintre ultimele meciuri jucate pentru Rapid, cel de la Cluj, Cristian Săpunaru era printre cei mai vehemenţi giuleşteni. „Cum să îi ajutăm pe stelişti?!”. Vorbea fanul din el, dar şi frustrarea faptului că la celebrul meci cu bricheta el a avut enorm de pierdut. Marcase golul care i-a făcut pe rapidişti să trăiască iluzia că pot bate Steaua şi pot reveni în lupta pentru titlu. Azi, Săpunaru şi-a sunat fostul antrenor şi i-a urat baftă la Cluj!

A făcut-o din postura singurului român calificat în Liga Campionilor. Performanţa lui Cristi este extraordinară, chiar dacă ea este cumva minimalizată. A ajuns la Porto, a fost primit cu reticenţă. „Înlocuitor pentru Bosingwa… cam greu…”. Rebelul plecat din galeria Rapidului a strâns din dinţi, a suferit… A pierdut echipa, a regăsit-o, iar miercuri noapte a trăit un vis care nu i-a fost la îndemână nici lui Mutu, nici lui Chivu. Astăzi Săpunaru va fi în faţa televizorului şi le va ţine pumnii celor alături de care într-un fel sau altul netezise drumul Clujului spre Ligă. Destine şi fotbalişti. Clujul găzduieşte azi finala care decide urmăritoarea „câinilor” în Liga I şi poate a Campionilor.

Ce urât e  fotbalul scrâşnit şi fără entuziasm! Steaua şi Fiorentina i-au făcut antireclamă  în Ghencea, pe un frig pătrunzător şi sub privirile unor spectatori veniţi să se răfuiască fratricid şi tardiv cu prezentul. Făţişe sau subliminale. Fumigene şi torţe, instrumente prosteşti ale unei răzbunări pe ei înşişi. Steliştii au mutilat în tribune conceptul de fani şi pe gazon au şters pe jos cu ideea de fotbal. Dezlânată, fără orizont, în criză de efectiv şi de idei, glorioasa Stea de altădată s-a bulucit spre uşa din spate, călcându-şi în picioare mândria şi speranţa. De-a valma, suporteri, jucători, antrenori şi conducători. O Apocalipsă roş-albastră într-o seară tristă de iarnă, în care parcă nu s-a pus nicio clipă problema că este cineva care aşteaptă o victorie, o calificare, orice.

22 de muncitori trişti au venit la serviciu şi au pontat. Ai noştri au rămas în mediocritatea devenită stare de fapt, ai lor au bifat îndeplinirea unui obiectiv pe care nimeni dintre români nu a dat semne că ar putea, că ar vrea cu adevărat să îl schimbe.
Steaua înseamnă nostalgie, s-au scandat numele lui Hagi şi Lăcătuş, revoltă, un patron contestat şi mitocănie, indivizii care l-au înjurat pe Mutu. De la o lojă mai ponosită ca oricând un rânjet devenit rictus. Cineva şi-a desăvârşit opera. S-a ales praful. Aşa-zisele succese cu care se tot laudă Becali sunt fake-uri, butaforii, kitschuri.

El doar a cumpărat „gloria”, pe cei care au adus-o i-a îndepărtat unul câte unul… Zenga, Protasov, Olăroiu, MM… Unele lucruri sunt nepreţuite. Nici nu trebuie să te pricepi la fotbal pentru a înţelege asta. E de-ajuns să te uiţi la televizor în zi cu meci de Ligă la reclama aceea la carduri. Carduri! Nu valize, pungi sau saci. Carduri!

Steaua atacă fără vârfuri. Sau ia în calcul să o facă diseară cu Fiorentina, miza fiind calificarea în primăvara Cupei UEFA. E o prostie ce se întâmplă. Nu poţi să nu îţi vezi interesul şi să alegi să îţi faci inutil ambiţia. A „n”-a oară Steaua e o jucărie. Arthuro e de o mie de ori mai fotbalist decât e Becali priceput la acest fenomen. O s-o dovedească. Azi, rolul unui atacant e infinit mai complex decât puterea îndoielnică de înţelegere a unui chibiţ, fie el de lojă. Culoarele pe care le făcea fotbalistul brazilian pentru colegii săi, devierile sale, jocul de cap, felul în care proteja mingea îl recomandau ca pe un vârf mai mult decât decent în campionatul românesc. Problema era mai degrabă că nu prea avea cine să îi dea mingea. Arthuro este numai unul dintre multele exemple de fotbalişti îndepărtaţi discreţionar din Ghencea. El completează o listă lungă de jucători gen Thereau, Habibou, Mendoza, Pepe Moreno, cărora nu li s-a lăsat timp de adaptare.

În condiţiile unui lot decimat de accidentări, asta apropo de cei care vorbeau cât de echilibrată valoric şi numeric este trupa din Ghencea, Dorinel nu avea voie să îl lase deoparte pe atacantul brazilian. Chiar şi aşa, Steaua trebuie să se agaţe de şansa enormă care i s-a ivit pentru a merge mai departe în Cupa UEFA. În numele trecutului, pentru că la fel ca şi cealaltă echipă românească din vremuri parcă imemorabile, Rapid, care făcea furori în Europa, roş-albaştrii nu au prezent şi nici viitor.

Un ieri trist pentru sportul românesc, cu un Dossey învins greu, dar învins de moarte. Deziluzie şi la handbal cu nişte fete bătute măr de spanioloaice: sindromul România. Pierdem când ne e lumea mai dragă!

Mutu poate fi pretextul pentru care suporterii să rupă tăcerea. Meciul cu Fiorentina e o şansă nesperată oferită de providenţă Stelei. Depind de ei pentru a-şi continua drumul în Europa, dar au nevoie de sprijinul necondiţionat al fanilor. Sunt prea importante aceste ultime 90 de minute de fotbal din 2008 pentru ca să se mai gândească vreun stelist sau nestelist la orgolii şi războaie de zile, săptămâni, luni sau ani. Războaie cu războinici ai luminii…

Ne amintim cum puneam problema la începutul preliminariilor. Cum se contrau clujenii şi steliştii care dintre echipe face mai multe puncte în primul an de Ligă cu două echipe româneşti. Paradoxul fotbalului. Ardelenii sunt siguri că nu vor putea fi depăşiţi, la fel cum sunt siguri că nu mai au nicio şansă să meargă mai departe fie şi în UEFA. Cu un singur punct, Steaua încearcă să facă un lucru pe care îl tot face de ani buni: să aducă puncte României. Aici nu e vorba de noroc. Doar cei puternici beneficiază de wild card-uri din partea sorţii.

Şi mai e ceva. Fără a fi stelist, am trăit în Ghencea momente când publicul şi-a purtat favoriţii spre mari victorii. Nu e vorba numai de meciurile naţionalei cu Scoţia, Belgia sau Elveţia de la începutul anilor 90. Ci mai ales de nebunia de la eliminarea Valenciei, cu Zenga şi Andrei Cristea în roluri principale, de stadionul vibrând anul acesta la (re)turul preliminar cu Galata. Iar dacă mai există fani supăraţi pe echipa lor favorită, să îşi amintească de meciul care nu s-a jucat vreodată cu Villarreal şi să vină la stadion în numele zăpezilor de altădată. Fie şi pentru a-i face viaţa grea lui Adi Mutu, idolul care va fi urât preţ de două reprize de români.

Neputinţa doare. Clujul a încercat să stea pe picioare în faţa unui adversar mult, mult mai puternic. Roma a răzbunat cu vârf şi îndesat accidentul din tur şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Flashurile de fotbal arătate în dubla manşă cu puternica formaţie italiană constituie paliativul unui obiectiv ratat. Am alergat după un nou rezultat mare într-un meci început de la 0-2, dar ne-am sufocat. CFR-ul va rămâne foarte probabil acasă. Cu 4 puncte nu mai are şanse să meargă mai departe nici în UEFA, spre deosebire de steliştii care îşi fac planuri europene având un singur punct. Unul din paradoxurile Ligii Campionilor…

E trist, dar realitatea trebuie privită în faţă şi analizată la rece. După primul an în cea mai tare competiţie, ardelenii trag linie înainte să termine competiţia. Au punctat la impresia artistică, reuşind cea mai mare victorie a fotbalului românesc în Italia din ultimul timp, s-au ales cu un stadion nou-nouţ şi cu doi-trei jucători de mare calitate. Contează ce va fi de acum încolo. Cuplul Paszkany-Mureşan a arătat că ştie să gestioneze reuşitele miraculoase. Trebuie să aibă puterea să reziste unui eşec totuşi previzibil. În ciuda crizelor financiare sau de orgoliu. Fotbalul e frumos şi pentru că îţi dă şansa de a te bucura enorm la scurt timp după un eşec dureros. Destrămarea unei echipe. Acesta ar fi marele rău care s-ar putea petrece la Cluj. Şi nu trebuie să se întâmple!

Steaua e mică, mică şi foarte neputincioasă. A sfârşit strivită sub greutatea şi valoarea unui nume ca Bayern. După nebunia primului sfert de oră, mai că îţi venea să zici că Dorinel a descoperit metoda magică de a antrena norocul. Tocmai la al treisprezecelea posibil meci fără victorie.

Germano-franco-italienii lui Bayern au vâjâit continuu pe lângă nevinovatul Golanski, dar Zapata sau providenţa au împiedicat balonul să intre în poartă. Şi când părea că nimic nu ne mai poate salva de Klose, de la margine un olandez cu şubler în loc de fanion a semnalizat o poziţie de afară din joc. Cu şansa la dublaj, Steaua a simulat construcţia şi fotbalul. A ştiut să sufere şi a salvat miraculos zero-zeroul până la pauză.
Dorinel a ezitat să schimbe. L-a lăsat pe Golanski cel depăşit la aproape fiecare fază, neavând curaj să improvizeze şi s-a temut că îşi va supăra patronul, rezistând impulsului firesc de a-l arunca în luptă pe Arthuro. L-a preferat pe firavul Stancu. A treia posibilă schimbare s-a produs de la sine. A ieşit norocul… Şi al doilea prim sfert al meciului ne-a fost fatal. Un gol-carambol al lui Klose şi încă unul al lui Toni, venit după un ofsaid nesemnalizat de celălalt asistent. Fără şubler, dar şi fără ochelari. Şi totul s-a terminat. Nemţii, tot nemţi au continuat să atace şi dacă ar fi putut ne-ar fi dat şi zece. Aşteptăm finala pentru calificarea în Cupa UEFA cu Fiorentina. Iar asta ar fi o uriaşă performanţă, nicidecum o ratare de obiectiv, cum inconştient clamau astă-toamnă oficiali ai Stelei care nu au nicio treabă cu fotbalul.