Petre Cozma, „nea Petre” cum îi tot zice Sandu Enciu, e un personaj extraordinar. L-am descoperit în aceste zile… Nu aş fi vrut să o fac în condiţiile acestea, dar omul e fascinant. Plecând de la faptul că răspunde la telefon şi vorbeşte despre un subiect sfâşietor până şi pentru un străin, continuând cu discursul emoţionant şi cu declaraţiile pline de înţelepciune şi terminând cu gesturile de afecţiune şi de mulţumire faţă de oamenii care simt nevoia să îi fie alături. Degajă naturaleţe, bunătate, sinceritate în stare pură. Un uriaş cu o inimă pe măsură…

Una din dorinţele sale este ca nepoţelul său, Andrei, să continue tradiţia familiei şi să joace handbal. Pentru România, dar mai ales pentru Veszprem, oraşul în care i-a fost ucis fiul. ProSport a ales să deschidă ediţia de azi cu cel mai mic reprezentant al familiei Cozma. În oceanul suferinţei, acest copil blond şi inocent este viitorul, speranţa. Pentru el trebuie să trăiască şi să lupte nişte bunici, atât de îndureraţi azi. Marian nu mai e, dar a lăsat parcă premonitoriu moştenire tricoul cu numărul 8, cel retras de ungurii de la Veszprem… I l-a făcut cadou micuţului Andrei de Crăciun… Scrie Cozma. Asta chiar dacă numele de familie al micuţului e, probabil, altul. De azi pentru noi toţi el e noul Cozma!

„Să îmi aduceţi băiatul viu înapoi! Eu nu-l vreau mort…”. Imaginea şi vorbele celei mai suferinde mame din România se suprapun în cel mai impresionant cadru surprins vreodată de o cameră de luat vederi. La fel de mult doare amestecul de resemnare, scrâşnet şi durere care se simte în fiecare cuvânt rostit printre lacrimi de un munte de om, un tată doborât de suferinţă: „Lăsaţi-mă să îmi duc băiatul pe cel mai scurt drum în România. Vreau să îl jelesc acasă!”.

Coboară încet, ţinându-şi iubita de mână şi urcă  alergând pentru ultima oară. Sunt imaginile care ne vor urmări mult timp pe toţi de acum înainte. Un imens „de ce”, furie şi lacrimi. Marian a plecat prea repede şi prea nedrept. Omorât de nişte bestii care ne agresează retina şi ne sfidează din spatele unui ecran pe care îl urâm pentru că ne prezintă o realitate prea crudă. Inuman de multă tristeţe înghesuită în câteva zeci de secunde… „Păsărilă”, băiatul înalt de 2 metri şi 11, mereu plin de viaţă şi pus pe glume, după cum povestesc prietenii, „handbalistul care ştia imnul” - ce caracterizare cutremurătoare! - ar fi fost mândru să ştie că astăzi, ca şi ieri, poate ca şi mâine, Ungaria şi România sunt mai unite ca niciodată. Le leagă tocmai el, un fost sportiv, devenit prematur simbol şi un cortegiu ce va străbate funebru două ţări mute de neputinţă, durere şi revoltă. Două naţiuni care numai prietene nu au fost vor auzi mereu bătăile unei inimi imense. Cei care i-au dat viaţă au puterea să spună că sunt impresionaţi de manifestările celor care l-au cunoscut abia după ce a murit… Doamne, cât de sfâşietoare sunt toate aceste momente!