Altădată răsfăţaţi cu emoţiile tragerii la sorţi pentru grupele turneelor finale, ne-am luat azi la prânz porţia de palpitaţii fotbalistice urmârind ţintarul preliminariilor pentru EURO 2012. România a început ieri puţin după ora două, atunci când şi-a aflat adversarele, un nou drum. Dintr-un punct delicat. Cea mai slabă poziţie de când se calculează clasamentul coeficienţilor, 38 la o distanţă extraterestră de locul acela 3 pe care am fost imediat după America 1994. Nu e vorba atât de criza de rezultate-până la urmă de când a venit Lucescu junior în afara umilinţei cu Serbia, România a avut rezultate bune şi foarte bune-cât de criza de identitate a actualei generaţii. Fără un lider cert în teren şi în afara lui, dar mai ales fără sprijinul publicului care s-a îndepărtat teribil de echipa naţională, tricolorii trebuie să recupereze prin rezultate şi joc încrederea, simpatia, dragostea. Luxemburg, Albania, Belarus, Bosnia şi Franţa . O grupă echilibrată din care putem ieşi. Pentru asta avem nevoie de spirit. Ne batem cu Bosnia pentru locul doi, cel de baraj, dar sperăm să îi păcălim prin jocul rezultatelor şi pe francezi. Poate chiar să îi batem după modelul olandez cu care am căzut în preliminarii până le-am luat şi noi trei puncte. Până la urmă e cam ca în precedentele preliminarii cu Bosnia în rolul Serbiei. Nu e imposibil, dar nici uşor, va conta şi ţintarul categoric, dar nu avem voie să nu ne calificăm. Mai mult decât atât e greu să ne prăbuşim.

Am citit interviul şi reportajul lui Mihai din Firenze. M-am simţit acolo, şi chiar dacă nu aş fi văzut-o la Sport.ro pe italianca aceea cu fes alb spunându-i lui Răzvan să îl cheme pe Adi la naţională, aş fi simţit căldura cu care este înconjurat „Il Fenomeno” pe „Artemio Franchi”. M-a pus pe gânduri fraza cu „e mai iubit acolo decât la noi”.

Nu au fost chiar cuvintele lui Mihai, e adevărat, îmi mai povestiseră trei oameni din fotbal despre ce înseamnă Mutu acolo. Vicenţiu Iorgulescu, fostul director al Naţionalului, acum la Farul: „E greu de descris ce simţi acolo când vezi şi auzi atâta pasiune. Ţi se ridică părul pe tine”. Managerul Stelei, Basarab Panduru, nu e un om care să fie atât de uşor impresionabil: „E nebunie! Te simţi fotbalist cu un stadion care să te iubească atât. Am jucat şi eu destul fotbal la viaţa mea şi pe mari stadioane, dar ce am văzut la Fiorentina, chiar m-a lăsat cu gura căscată”. Al treilea personaj cu care am discutat despre Mutu la Firenze a fost chiar selecţionerul, după ultima vizită a sa la Adrian, la un meci de Liga Campionilor Fiorentina - Debrecen (4 noiembrie): „M-am simţit mândru că sunt român când am văzut ce iubit este. Ca fotbalist, a fost absolut extraordinar pe teren. Atitudine, determinare, voinţă. De asta avem şi noi nevoie la lot”, spunea optimist selecţionerul. Seara, cei doi s-au văzut în oraş: „E un personaj”, l-a caracterizat entuziast Răzvan.

De atunci s-a întâmplat ceva şi fiecare dintre cele două personaje este dator faţă de el însuşi în primul rând să recapituleze scurta relaţie. Adrian e singurul care are răspunsul la întrebarea de ce e mai iubit acolo decât aici? Eu unul cred că aici s-a mai relaxat, a mai tras chiulul, a mai avut o escapadă, a făcut pe vedeta. Copilul dedicat şi care şi-a băgat minţile în cap lucrând în străinătate şi care simte nevoia să se alinte acasă. Acasă unde problemele sunt atât de mari, încât nimeni nu are timp să îl cocoloşească. Din contră, noi, cei de acasă, aşteptăm de la el mai mult decât italienii care îl plătesc.

Lucescu junior nu are îndoieli în ceea ce îl priveşte pe fotbalistul Mutu. Aşteaptă însă un ajutor de la personajul Mutu. Ştie că un Mutu distrat şi nepăsător  poate distruge echilibrul şi aşa şubred al unei naţionale, tocmai pentru că Adrian are personalitatea care o are. Adi poate face la fel de mult rău fiind negativ, pe cât de mult bine e în stare să facă atunci când e pozitiv. (Nu e nicio ironie gratuită). E vorba, cum zice şi Mihai, de energie. Cred că Lucescu şi Mutu încă se tachinează, la fel cum sunt sigur că într-o zi Mutu va sprinta înspre banca tehnică după un gol. Îmbrăcat în echipament roşu cu reflexe violete.

2012. E un film care s-a lansat ieri. Cu catastrofe, dezastre şi „foarte multă” apocalipsă. Dar, zic colegii, totuşi cu happy-end. Adică „nu mor decât câteva milioane de oameni”… Sigur nu voi merge să îl văd, nu e genul meu, dar la fel de sigur e că îmi doresc ca în anul acela să mă duc la Euro în ţara unde e naţionala azi pentru a juca un amical. Ieri s-a lansat filmul acela despre sfârşitul lumii, azi începe un drum la capătul căruia trebuie să fim vii, adică să fim calificaţi. Important e ca atunci, ca şi acum, România să fie în Polonia. Restul sunt paralele. Mai mult sau mai puţin inspirate.
Până atunci, să vorbim despre ce vedem şi nu contenim să ne minunăm în 2009. Simpla rememorare a unor întâmplări petrecute în această toamnă vorbeşte de la sine despre haosul din fotbalul românesc. Despre lipsa de coerenţă, de consistenţă şi responsabilitate. Comisii care judecă diferit pe baza aceloraşi legi. Ca şi cum un judecător ar condamna la închisoare pe viaţă pe cel care spune un banc despre unul care fură o maşină, iar pe acela care chiar fură îl avertizează că e ultima oară când mai poate să facă aşa ceva.
Ieşirea lui Liviu Ganea, care a dat cu picioarele într-un jucător căzut la pământ, şi intrarea lui Nuno Claro la Păun împreună nu sunt considerate la fel de grave ca gestul lui Voiculeţ, care a aplaudat ironic în direcţia centralului Sebastian Colţescu. Despre reacţia lui Trică nu mai vorbim. Cu greu a fost oprit de coechipieri să nu îl bată pe Deaconu. Culmea coincidenţei: toate cele trei faze, în afara celei care l-a avut pe argeşeanul Voiculeţ ca protagonist într-un joc de Liga a II-a, s-au petrecut la meciuri ale Astrei în prima divizie. Aşadar, cu greu „durii” Ganea, Trică şi Nuno Claro îl înving pe ironicul Voiculeţ ( 8-7) la etape de suspendare. Aşteptăm 2012 anul, nu filmul, trăind o perpetuă tragicomedie fotbalistică.

Sâmbătă, în noaptea aia tâmpită, cum a numit-o el, Răzvan a stat la casă şi a aşteptat nota de plată. Pentru consumaţia de marţi a lui Mutu şi Cristea din cluburi, pentru toţi anii în care generaţia asta îşi închiria chartere să meargă la femei în săptămânile de convocare, pentru şpriţurile federale care însoţeau fiecare acţiune a lotului, pentru ignoranţa, incompetenţa şi inconştienţa celor care conduc, pentru atacurile gratuite şi imbecile ale oamenilor din fotbal, pentru scandalurile create şi întreţinute de presă, pentru generaţiile care nu ştiu să facă o preluare, pentru sacoşele pretinse la loturi, pentru stadioanele neconstruite, pentru blaturile făcute mereu, pentru făţărnicia din fotbal, pentru absenteismul de pe stadion al celor care înjură pe bloguri, pentru nepăsarea naţională faţă de echipa care numai teoretic e a tuturor, pentru lipsa de bun-simţ, pentru nesimţire, pe româneşte.

A greşit şi el. A greşit că nu a ştiut cu cine a ieşit la masă, a greşit pentru că are slăbiciuni, a greşit pentru că nu a apreciat corect în ce s-a băgat, a greşit că s-a lăsat păcălit şi a zis hotărât că echipa asta are caracter, atitudine şi valoare mult prea devreme. De acum înainte – mai are de primit un rest la meciul cu Feroe - e la zi şi începe drumul spre obiectivul pe care şi l-a fixat. Depinde ??? numai de el, dar şi de cei care conştientizează importanţa ideii de echipă naţională, să construiască de-acum încolo şi în viitor să şi câştige, nu numai să plătească.

La tribuna zero a stadionului din Ghencea, un suporter tricolor cu tricou şi tot arsenalul mânuie un BlackBerry ultimul răcnet: „Ia uite, mă, Suedia a dat gol în minutul 90”. Noua generaţie de suporteri e puţin numeroasă, apatică şi indiferentă. Naţionala aproape că nu mai interesează pe nimeni. Ghencea arată ca la un meci al Stelei cu Gloria Bistriţa. Indicaţiile antrenorilor se aud, iar pâlcurile de suporteri se răfuiesc sporadic cu Gigi Becali şi râd de nefireasca alăturare de la oficială, cu Borcea ţinându-i isonul patronului stelist. Pe gazon, naţionala e lentă, previzibilă şi are frâna de mână trasă. Din faze decupate de pe la câte un antrenament se naşte câte o deviere şi câte un Marica singur cu portarul. Dar vârful lui Stuttgart alege scăriţa în locul şutului sănătos spre gol. O seară ciudată la capătul căreia rămâi cu un sentiment nedefinit, sălciu. După absenteismul de la voturi, românii au uitat şi drumul spre stadionul naţionalei. Vremurile cu Ghencea plină ochi înainte cu o oră de începerea partidei şi cu stadionul bubuind „România!” sunt apuse. Acum ne uităm pe mobil la scorul din celelalte grupe şi ne bucurăm cu întârziere la golul lui Bucur din faţa noastră pentru că îl aflăm de pe BlackBerry.

Pe lângă trei puncte necesare pentru continuitate după două victorii şi un egal în era Lucescu junior, dincolo de discuţiile legate de coeficient şi miza plasării în urna a doua pentru o tragere favorabilă în vederea preliminariilor CE 2012, tricolorii trebuie să joace azi şi pentru propriul antrenor. Atacat nejustificat şi din interes de către cei mai guralivi oficiali din fotbalul nostru după trei jocuri măcar în grafic ale primei reprezentative, selecţionerul şi România au nevoie mai mult ca oricând de victorie.

Trăim într-o lume aiurea. Borcea şi Becali, reprezentanţii opresiunii, ai dictaturii şi a tot ce înseamnă dubios în fotbal (valize, presiuni la arbitri etc.) invocă dreptul la democraţie şi critică activitatea unui selecţioner care îndrăzneşte să îi înfrunte. Şi să îi înfrunte asta nu înseamnă decât refuzul de a ceda în faţa unor presiuni. Cei doi plus Mititelu şi Iancu sunt patronii renumiţi pentru faptul că se implică în alcătuirea formaţiilor de club, acolo unde sunt contestaţi la scenă deschisă de propriii fani. Ei cei care poluează fotbalul cu metode şi declaraţii la limita normalităţii versus o echipă naţională care dă semne că vrea şi care poate odată va putea. Tu cu cine ţii?

Realist vorbind, calificarea la Mondiale rămâne un vis îndepărtat indiferent de cum se va termina meciul de la Paris. Faptul că Lucescu şi odată cu el jucătorii s-au încumetat să dezvăluie că vor să forţeze destinul e îmbucurător pentru cei care au rămas aproape de ideea de echipă naţională. E clar însă că dezinvoltura cu care au vorbit despre o victorie pe Stade de France se poate întoarce împotriva lor în cazul unui eşec. Sunt, s-a putut constata asta, suficient de mulţi oameni în fotbalul românesc, unii dintre ei persoane influente la cluburi cu nume care au pregătite deja declaraţii acide.

Miza acestei confruntări cu Franţa rămâne apropierea dintre tricolori şi suporteri. Un joc bun, nebunia aceea dată de intervenţiile la sacrificiu, pressingul până la epuizare şi valorificarea resurselor tehnice pe care le avem la dispoziţie. Ideea de fotbal pentru fotbal. Cam asta e ceea ce pot face ei pe teren. Orice va arăta diseară tabela de marcaj, trebuie să rămânem cu ceva şi să putem spune că nu s-a terminat nimic şi că de fapt noua naţională începe să se întoarcă în conştiinţa românilor. Un stadion plin în ţară care să scandeze România. Această imagine pare atât de îndepărtată şi pentru ca ea să mai fie posibilă e nevoie de multe, foarte multe meciuri în care naţionala să joace cu suflet.
Strict fotbalistic, francezii ne sunt net superiori. Diferenţa pare atât de mare, încât nici dacă noi reuşim să ne autodepăşim nu avem nicio garanţie că îi putem bate, dar e genul de meci la finalul căruia ne putem simţi oricum învingători. Dincolo de rezultat, de scor, de puncte. Important este să redescoperim ceva ce ne lipseşte de atâţia ani. Fiorul de fani de naţională! Niciunde nu poţi găsi timpul pierdut mai bine decât la Paris.

Chiar dacă golul lui Ghioane şi nu atât golul, cât preluarea care a făcut posibil şutul acela superb, a fost momentul care a atras cel mai mult atenţia, rămâne gestul lui Chivu. Întins pe gazon, chinuit de o crampă căpătată foarte probabil şi din cauza numeroaselor ore petrecute în avion, Cristi a avut tresărirea aceea. A urmărit mingea şi a deviat-o cu capul în aut, aşa, la pământ, cum era. După aceea şi-a văzut mai departe de durerea lui. Asta denotă implicare, dorinţă, atitudine, spirit. E genul de semnal pe care numai un căpitan adevărat poate să îl dea. Cu astfel de gesturi poţi să visezi măcar până pe 5 septembrie. Să aştepţi meciul cu Franţa şi să te gândeşti că, în matematica fotbalului, variabilele şi constantele sunt stabilite de oameni care au sânge rece la o execuţie sau care trăiesc fiecare minut dintr-un meci, amical sau oficial, la intensitate maximă. Mutu nu a luat contact încă cu naţionala capabilă de astfel de momente. Are grijile lui, e om, răceşte. Unii ne dau apă la moară când speculăm că, de fapt, nu ar vrea, nu că nu ar putea. Ideea e că, indiferent cât e el de bun, în formă şi indispensabil, are nevoie să se reinventeze la rându-i. Să înţeleagă că unii ca el nu ar fi vedete fără alţii care să se sacrifice. Absenţa lui Mutu contrastează puternic cu implicarea lui Chivu.

Se simte un alt stil de lucru la prima reprezentativă. Stafful naţionalei e prezent deja la majoritatea acţiunilor pe care echipele de club le-au avut în această perioadă de pregătire. Dialogul cu antrenorii echipelor de club şi interesul manifestat de selecţioner pentru un amical Rapid - Clinceni, de exemplu, pot schimba lucruri în fotbalul românesc. Mai mult, antrenorii „şi-au împărţit” stranierii şi au început să colinde Europa pentru discuţii cu fotbaliştii pasibili de a fi convocaţi. Răzvan Lucescu, Bogdan Stelea şi ceilalţi fac un lucru firesc, dar care la noi pare ieşit din comun. Implicarea, interesul, atitudinea manifestate de selecţioner pot fi semnalul care să-i facă pe tricolori să răspundă altfel decât până acum la convocări. Dincolo de performanţe, obiective şi rezultate, e pasiunea, dorinţa, plăcerea. De a antrena, de a se antrena şi de a juca. Max Nicu, Răzvan Cociş ori Daniel Niculae pot primi un imbold care să le relanseze carierele şi care să îi readucă în circuitul fotbalului şi al naţionalei. Plus că se mai dă un semnal, acela că la Casa Fotbalului e cineva tot timpul, că e viaţă şi între două acţiuni ale primei reprezentative. E un nou început al fotbalului românesc, la fix 15 ani de la Mondialul american. Şi un vis nebunesc pe care Lucescu junior a reuşit să îl imprime: calificarea în Africa de Sud.

Mult aşteptat, primul meci al naţionalei cu Lucescu junior antrenor a confirmat aşteptările pe micuţul stadion de ţară al lituanienilor. După primele minute, o voce, partizană selecţionerului, decretează: „Hai, măi, că s-a schimbat ceva!”. Un dinamovist răspunde amar de undeva din spate, expirând cu năduf, odată cu fumul de ţigară: „Parcă e Braşovu’ cu Dinamo…”. Adevărul că naţionala asta e mai rea. Are un joc mai închegat, mai lucrat. Au apărut devierile… Mingile lăsate… Are tupeu, face presing, lasă mingea pe jos, schimbă poziţiile şi aleargă mult mai mult. Apostol e peste tot şi îşi bagă capul şi nu numai în adversari. Îi vedem bandajul şi îi citim pe buze. Dar contează prea puţin ce se spune. Contează ce fac. Toţi. Se bat şi au atitudine! Ghioane ţine şi el elegant mijlocul, iar Mara pendulează cu râvnă. Tănase nu mai străluceşte, pentru că sunt şi ceilalţi în joc. Experimentatul Dănciulescu are trac. Îşi doreşte enorm, dar Marica îl suplineşte şi preia responsabilitatea finalizării. O bară şi un gol. Ploaia de centrări îi sâcâie pe Coman şi pe ceilalţi, dar rezistăm chiar dacă după meciul ăsta nu mai ştim dacă autul e corner sau cornerul e aut.
Răzvan Lucescu a reuşit la primul meci ca antrenor să facă România să arate ca o echipă. Marele paradox? Pe teren au fost 11 jucători de la 11 formaţii diferite… Dacă după o săptămână de antrenamente, tricolorii arată aşa, se poate spune că semnele sunt mai mult decât îmbucurătoare.