Mircea Sandu nu a făcut decât să confirme. Regulamentele se aplică discreţionar, indiferent de numărul articolului, iar cei care le interpretează sunt mai presus de litera legii. O dovedise şi Dumitru Dragomir cu câteva zile înainte, când cu cazul „Varga şi Bălan”. La fel ca şi omologul său de la FRF, s-a antepronunţat. Mitică e Timişoara, Sandu e Steaua. Ăsta e meciul. Restul sunt şi ei pe acolo. Sigur, e uşor exagerat ce spun eu aici, dar în fotbalul românesc nevoia de transparenţă, de coerenţă, de normalitate e mai stringentă ca oricând.
Toată bănuiala asta continuă şi bolnăvicioasă e alimentată. Sistemul sferelor de influenţă şi al cercurilor de interese e întreţinut de cei care ar trebui să clarifice şi să impună un set de norme. Cluburile încearcă prin toate mijloacele să câştige. Pe teren, la masa verde, blaturi, tertipuri, jocuri de culise, înşelăciuni, falsuri. Unul ţipă mai tare, altul are un discurs mai convingător şi din ce în ce mai rar o echipă mai competitivă ori un antrenor mai pregătit. E peste tot aşa. Face parte din joc. Curat, murdar, e joc.
Problema, marea problemă ţine de incompetenţa celor care conduc. Şi de complicitatea lor când le dictează interesul, la fel cum au o vehemenţă josnică în a vorbi despre legi atunci când vor să păcălească. Dacă nu pleacă, măcar să ne lase bruma asta de fotbal. Când nu urlă patronii, intervin marii conducători cu regulamentele lor de doi lei. Ce vină au Varga, Stancu, Bălan şi toţi fanii ăştia din ce în ce mai puţini? Au confiscat fotbalul prin declaraţii, au stabilit ierarhii prin blaturi şi pe caiete cu creioane chimice, iar de două ediţii au învăţat să se joace la masa verde. Ajunge! Rapid şi Steaua trebuie să rămână cu rezultatele din teren şi noi să discutăm de clasamente stabilite pe teren.

22 septembrie 2008 este data când Steaua a fost ultima oară lider la sfârşit de etapă. Era etapa a opta a sezonului 2008/2009. Chiar dacă runda e departe de a fi încheiată, acest moment înseamnă foarte mult pentru trupa lui Stoichiţă. De aici poate începe, cu adevărat, lupta lor pentru titlu.
Chinuiţi de gălăţeni, fără să arate un joc consistent, steliştii au bifat trei puncte şi atât. Nu e în niciun caz un meci de referinţă, dar punctele pot fi cu adevărat decisive. Urmează derby-ul cu Dinamo. L-au pierdut pe Jelev, suspendat, au emoţii cu Karamyan, care a ieşit accidentat, continuă tensiunile dintre conducere şi suporteri, dar, chiar şi aşa, a fost o zi istorică în acest context. Din nou pe locul 1. Stoichiţă, Panduru şi vestiarul au reuşit să revină sus. Nu au strălucirea de altădată, dar e meritul lor. Împotriva publicului, a patronului şi abia în ultimul rând a adversarilor. De undeva de sus, dar nu din peluze, un al 12-lea jucător a venit să îi ajute și să îi ocortească pe cei care nu l-au uitat şi care cu o zi înainte îl conduseseră pe ultimul drum. A fost şi victoria Profesorului Gică Constantin.

În trei meciuri din retur, Steaua a luat aproape jumătate din golurile primite într-un întreg tur. E prea ambiguu? Cifrele sunt pe cât de clare, pe atât de seci: 14 goluri după 17 etape şi alte 6 încasate în primele trei runde ale turului. Nepăsător la semnalele repetate din perioada de pregătire, când era mai mult evident că plecarea lui Rada şi Ghionea vor lăsa goluri mari, Becali îşi pune acum la zid angajaţii. El nu are nicio vină. De vină sunt Tudose, Jelev, Petre Marin, Stoichiţă, Argăseală, Panduru, ordinea nu contează… Nota bene. Cei doi fundaşi au plecat la propunerea patronului, în condiţiile în care tot el promisese că vor fi aduşi înlocuitori pe măsură. Au ajuns până la urmă în Ghencea Parpas şi Tall. Doi fundaşi care este clar că au fost luaţi pe ultima sută de metri pentru a completa numeric, nicidecum valoric, compartimentul oricum şubrezit. Mai nou, Becali reproşează faptul că Stoichiţă nu foloseşte implanturile din Cipru. Un deja-vu. Şi pe Tudose îl invoca, iar acum îl desfiinţează. Şi, apropo de transferurile de acum pe care le reproşează de zor, pentru milioanele date pe cei 50 la sută din Tănase cine ar trebui să răspundă?!
Oricum, marele paradox este acela că, în ciuda scandalului nesfârşit, în ciuda faptului că nu a bătut în 2010 şi a pierdut acasă împotriva ultimei clasate, Steaua e la două puncte de lider şi luptă cu şanse reale la titlu.

Teatralitatea, violenţa gesturilor, vocea lătrată, scuipăturile nu mai impresionează de mult pe nimeni. Sunt metode perimate. Oamenii s-au convins demult cine sunteţi. O etichetă demodată lipită cu forţa pe o societate neselectivă, cu oameni uneori prea nepăsători. Toţi cei care am zâmbit fie şi o singură dată la hăhăielile groteşti ale clanurilor din fotbal o să rămânem complicii unei stări, sperăm, pe cale de dispariţie. A trecut vremea când înregistrările de convorbiri şi ameninţările în direct surprindeau şi îi făceau pe oameni să ia cu asalt motoarele de căutare. Genul acela de tupeu la limita normalităţii şi ieşirile în decor nu mai vând. Încep uşor-uşor să enerveze.
Gigi Becali a dat un şut Gazetei Sporturilor şi a făcut-o bucăţi. Acum câteva luni făcea acelaşi lucru cu ProSport, pe care sărea cu picioarele. Aşa înţelege un europarlamentar român să îşi manifeste dezacordul faţă de ceea ce vede scris într-un ziar. Verbul a citi nu se potriveşte în context, având în vedere silabiselile poticnite probate în mai multe rânduri. Nu jurnaliştii au schimbat antrenori pe bandă rulantă după scenarii repetitive, nu ziariştii au provocat conflicte cu suporterii. Cu sau fără exagerări şi chiar ieşiri în decor, nu am făcut decât să relevăm o realitate. Uneori mai fidelă, alteori deformată. Am fost şi convecşi, am fost şi concavi. Unii dintre noi am avut pete, dar într-o societate normală presa reprezintă sau ar trebui să reprezinte un punct de reper pentru cei despre care se scrie. Fără îndoială însă că oameni de genul celor despre care am tot vorbit până acum ar fi în stare să îşi lovească oglinda pentru că nu îi mulţumeşte imaginea pe care o văd.

Concluzii la final de primă etapă. Clujul chiar are echipă şi lot, degeaba au sărit contracandidatele să îi atace că sunt puternici în culise. Şi la regii. Or fi şi acolo, dar aseară, la Urziceni, au arătat stil şi forţă de joc. Marius Avram a demonstrat că are clasă şi că arbitrajul românesc respiră. Gâfâit, dar respiră.
Meciul foarte bun dintre Unirea şi CFR ne-a demonstrat că fotbalul românesc n-a hibernat degeaba. Că tot veni vorba de urşi: concluzia etapei este inspirată de Florin Şerban şi filmul său „Eu când vreau să fluier, fluier”, câştigător a două mari premii în weekend la festivalul de film de la Berlin. Aşa ar fi trebuit să facă şi Augustus duminică la Dinamo - Craiova. Să fluiere penalty la Costea. Am fi avut o etapă la sfârşitul căreia am fi discutat mai mult de fotbal şi mai puţin de back-stage şi de scenarii de film… Discuţia cu un regizor premiat la un festival, cum e cel de la Berlin, te marchează şi, chiar dacă mănânci zi de zi fotbal pe pâine, nu ai cum să nu îi dai dreptate când spune „Azi noi reprezentăm România!”. Aşa e. Porumboiu. Corneliu, nu Adrian. Puiu. Cristi, nu Iordănescu. Şerban. Florin, nu Denis. Mungiu, Mihăileanu, Jude, Ruxandra Zenide, mai ales regretatul Nemescu şi mulți alţii. Mulţumiri de profani dintr-un colţ de pagină de sport.

Steaua a fost aseară la „stand-up comedy” într‑un club bucureştean. Stoichiţă şi-a trimis jucătorii în oraş să se relaxeze, neştiind că, dacă i-ar fi lăsat în faţa televizoarelor, pe
Sport.ro, ar fi asistat la un număr de „sit-down comedy” marca Becali. Aşezat pe un scaun cu panoul cu însemnele clubului în spate, patronul stelist a citit punct cu punct înţelegerea pe care a semnat-o aseară cu fanii. Poticnit, silabisind, buchisind, recitând teatral pe alocuri. Mai ales prin comentariile făcute după fiecare paragraf a făcut ca totul să semene cu o scenetă din Caragiale. A fost superamuzant când a ajuns la alineatul unde era folosit termenul „nepotism”: „Bineee, aici se referă la nepoţii mei… Da nu îi mai las eu să facă transferuri”. Printre altele a fost stabilită limita pentru care scandarea „muie Becali” este permisă. 50-60 de suporteri. Peste această cifră se evacuează şi se închide Peluza Sud sau sectorul de unde vin injuriile. Şi aproape imediat după autoînjurătura rostită: „Am spus-o serios, mă… Nu ca să râdeţi voi!”, Becali a devenit brusc evlavios: „E un semn! Aşa a vrut Dumnezeu. Să ne împăcăm în Postul Paştelui”.
Actor desăvărşit, Becali a făcut un pas important spre împăcare, dar mai ales a reuşit să spargă blocul contestatarilor. I-a dezbinat cumva pe fani. Prin această înţelegere, care poate fi încălcată de oricare dintre semnatari în orice moment, se face un prim pas. Adevăraţii regizori au fost în spate şi nu au spus nimic. Basarab Nică Panduru, aşa cum Becali îi spunea pe numele complet, şi Mihai Stoichiţă au dus greul şi tot de ei va depinde cât de mult va fi păstrată. Mai departe depinde numai şi numai de echipă. Evoluţiile bune şi rezultatele pe măsură, perspectiva câştigării unui nou titlu i-ar putea face pe stelişti să strângă din nou rândurile. Cred că nimeni nu îşi doreşte mai mult ca ei un gol rapid în partida de diseară!

Unirea a făcut ce trebuia. Şi-a asumat condiţia şi nu a încercat să pozeze în ceea ce nu e. Nu a ţinut coada pe sus, închiriindu-şi vreun frac peticit, şi nici nu a încercat să mănânce puiul cu furculiţa. A venit la o seară de gală pe copleşitorul „Anfield” în salopetă şi cu cizmele de cauciuc.
Primele imagini de acolo ne arată concentrare şi emoţie, vecine cu lipsa de maniere. Echipele îşi dau mâna la centrul terenului. Reina are mănuşa din mâna dreaptă scoasă, Arlauskis al nostru, nu. Feţele lui Brandan, Maftei, Frunză, Onofraş şi Pădureţu defilează prin faţa noastră. Apoi începe totul. Urziceniul are prima minge, dar o cedează, cum rar se vede la prima atingere. Liverpool atacă şi are prima ocazie în secunda 26 prin Gerrard, dar Arla scoate cu mănuşa aia pe care uitase să o dea jos câteva minute mai devreme. Ce va urma? Rezistăm 90 de minute? Trece primul sfert de oră. Maftei dă primele semne că va face un meci mare. Mai trece unul, iar pe stânga rebelul Brandan nu are nici el complexe, indiferent că îl are în faţă pe Gerrard sau pe Kuyt. Sunt minute nebune în care nu ieşim din 16 metri, dar rezistăm! 0-0 la pauză ar fi un rezultat mare. Suntem în prelungirile primei reprize şi e clar că şi Apostol e în meci.
Ultimele 45 de minute se lungesc nefiresc. Mai trec 15 din ele şi aniversăm o oră fără gol primit pe „Anfield”. Plus că suntem mai prezenţi în joc ca în prima repriză. Dacă mai trece un sfert de oră, mai avem doar unul şi se termină. Benitez se agită pe margine, imaginea băncii noastre tehnice este un déjà-vu cu Levy în rol de Petrescu. MM este acelaşi. Uşor aplecat spre antrenor, trăind fiecare secundă. Încep schimbările. Ei Babbel, cotat la 7 milioane de euro, bugetul Unirii pe un an şi ceva, noi Marinescu, adus din „B” de la Petrolul. Mai sunt 10 minute. Şi luăm gol. Unul dintr-o fază ciudată. Scăpasem din altele mai clare. Un 0-1 onorabil şi obligaţia de a aplauda Unirea în Ghencea la retur pentru tot ce a făcut în sezonul ăsta.

Gigi Becali a fost impresionat de faptul că Parpas s-a închinat atunci când s-a ridicat de la masă. E un criteriu. Dacă e să vorbim despre om. Ca fotbalist, ca fundaş nu e deloc relevant şi amestecul perceptelor ortodoxe cu tacklingul întârziat, talpa pe gamba adversarului sau ţinerea de tricou dăunează grav activităţii unei echipe. Steaua are nevoie de un fundaş de nivelul lui Rada sau Ghionea. Nu mai zicem de Goian sau Rădoi. Aceştia sunt apărătorii care au plecat şi pe care Parpas sau unul ca Parpas trebuie să îi înlocuiască. I-am enumerat pentru că unul sau mai mulţi erau pe teren atunci când Steaua obţinea performanţe.
E evident că achiziţionarea unui fundaş central e prioritatea zero, aşa cum toată tergiversarea achiziţionării unuia decent va costa mai mult ca sigur în returul ce stă să înceapă.
Despre Urziceni încerc să scriu de o săptămână şi tot apare altceva. Mocnea de mult ideea că se simte plecarea lui Petrescu. Cu o săptămână înaintea turului cu Liverpool izbucneşte, oarecum firesc, Brandan, şi îşi exprimă nemulţumirea că nu a fost lăsat să plece la Stuttgart. Vorbim încontinuu de Parpaşi şi amicale cu Terek când avem o echipă gata de o confruntare istorică pe legendarul „Anfield Road”. Asta pentru că brandul Steaua continuă, în ciuda războiului dintre patron şi fani, să fie cel mai accesat, cel mai citit şi cel mai iubit din fotbalul românesc.

Dovada că românii nu mai cred în naţionala lor este dată de ultimul sondaj efectuat de www.prosport.ro. 38 la sută dintr-un total de aproape 20.000 de oameni spun că nu ne vom califica la Euro 2012. La mare distanţă, 31 la sută dintre cei care au dorit să îşi spună părerea despre ce vor face tricolorii cred într-un loc doi în grupa cu Franţa, Bosnia, Belarus, Albania şi Luxemburg. Optimiştii sunt în netă inferioritate, cu 20 la sută.
De aici plecăm. De la scandaluri interne şi nenumărate. De la contestări inutile, poliţe gratuite şi interese meschine. De la faptul că tocmai cei mai buni fotbalişti români de la această oră, Chivu şi Mutu, sunt departe de gazon pe termen mediu. Unul grav accidentat, având craniul reconstruit şi temeri inclusiv din partea medicilor că nu va mai putea juca niciodată aşa cum a făcut-o până la cruntul duel aerian cu Pellissier din meciul cu Chievo. Celălalt în pericol de a fi suspendat o perioadă îndelungată şi aflat oricum în dizgraţia selecţionerului.
La ora asta, România e o mare Craiovă, acolo unde toată lumea se ceartă cu toată lumea şi echipa e în pericol să eşueze lamentabil. Starea asta de lucruri trebuie să înceteze ieri şi de aici înainte să avem cu toţii un singur scop: reinventarea spiritului de echipă naţională şi calificarea la Euro 2012. Altfel vom rămâne doar cu ideea de 2012 din filmul în care planeta chiar se scufundă…

Avem, în fine, o explicaţie pentru tot. „Flacăra asta violetă” ne-a pârlit nu numai părul, ci şi creierele. Am citit prima oară despre nebunia asta cu energia violetă în Libertatea acum multe zile. Era chiar o infografie cu o pentagramă care avea vârful la Palatul Parlamentului. Eu mă amuzam ca fraierul, iar ei erau vizionari. De atunci şi până acum s-au întâmplat multe, isteria a atins apogeul şi ieri a apărut inclusiv Legenda Meşterului Manolea „atacatorul energetic”! Adică o combinaţie abracadabrantă între nemuritoarea baladă cu Ana cea zidită în zid şi conectarea cozilor din Avatarul fantastic de azi.
Acum ştim de ce înscrie Mutu pe bandă rulantă. Fiorentina joacă, cum altfel, decât în violet. Are o flacără pe sub tricou şi energie sub jambiere. Inutil să ne mai întrebăm cum a făcut Iancu de a transferat pe bandă rulantă la Poli. Forţa violetă… Anul trecut au recuperat punctele, dar nu au luat titlul. Anul ăsta trebuie să îşi recupereze culorile şi totul e garantat. Oricum, e bun şi violetul ăsta de acum care bate în albastru. Şi când te gândeşti că dacă Steaua şi-ar combina roşu cu albastru ar da violet…
Acum, serios domnilor! Nici măcar fotbalul, cel mai atins de superstiţii şi magii domeniu din România nu crede în flăcări de acest gen. Aici se mai aud flăcări sau năluciri, dar nimeni nu invocă flăcări. Până ieri nici măcar în glumă.