Concluzii la final de primă etapă. Clujul chiar are echipă şi lot, degeaba au sărit contracandidatele să îi atace că sunt puternici în culise. Şi la regii. Or fi şi acolo, dar aseară, la Urziceni, au arătat stil şi forţă de joc. Marius Avram a demonstrat că are clasă şi că arbitrajul românesc respiră. Gâfâit, dar respiră.
Meciul foarte bun dintre Unirea şi CFR ne-a demonstrat că fotbalul românesc n-a hibernat degeaba. Că tot veni vorba de urşi: concluzia etapei este inspirată de Florin Şerban şi filmul său „Eu când vreau să fluier, fluier”, câştigător a două mari premii în weekend la festivalul de film de la Berlin. Aşa ar fi trebuit să facă şi Augustus duminică la Dinamo - Craiova. Să fluiere penalty la Costea. Am fi avut o etapă la sfârşitul căreia am fi discutat mai mult de fotbal şi mai puţin de back-stage şi de scenarii de film… Discuţia cu un regizor premiat la un festival, cum e cel de la Berlin, te marchează şi, chiar dacă mănânci zi de zi fotbal pe pâine, nu ai cum să nu îi dai dreptate când spune „Azi noi reprezentăm România!”. Aşa e. Porumboiu. Corneliu, nu Adrian. Puiu. Cristi, nu Iordănescu. Şerban. Florin, nu Denis. Mungiu, Mihăileanu, Jude, Ruxandra Zenide, mai ales regretatul Nemescu şi mulți alţii. Mulţumiri de profani dintr-un colţ de pagină de sport.

Bulgării cu care au fost ţintiţi Szekely şi Stoichiţă ar trebui să îi doară pe stelişti mai tare decât orice evoluţie de pe teren sau de scor. Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă în Ghencea cu aşa-zişii spectatori de la tribuna I şi tribuna a II-a punând mână de la mână pentru momentele confuze şi penibile ştirbeşte tot ceea ce denumim generic spiritul Stelei. Tot ce s-a întâmplat este de neiertat. De la atitudinea celor din tribune, continuând cu circul făcut de Becali, care cerea jandarmilor să evacueze Peluza Sud, pentru ca apoi să spună că fanii s-au comportat exemplar. Cuvântarea de la microfonul staţiei de amplificare nici nu o mai punem. A lăsat de dorit fără doar şi poate felul în care echipa a reacţionat pe teren. Capacul l-a pus Dragomir, care a avut un discurs diferit cu 180 de grade faţă de cel pe care l-a ţinut la precedenta întrerupere de meci în România cu Steaua printre protagoniste. Dacă la cazul „Bricheta” echipa organizatoare, adică Rapid, a fost responsabilă de incidentele spectatorilor, acum, la „(ne)cazul Bulgării” Mitică a spus în stilu-i caracteristic: „Fugi, dom’le, de aici! Ce vină să aibă Steaua?! Huliganii din tribună trebuie să plătească. Nu ar trebui suspendat terenul, dar regulamentele sunt prost făcute”. De parcă regulamentele ar fi făcute în peluze, nu în birourile decrepite de la Ligă sau Federaţie.

Depăşind momentul Steaua şi judecând etapa în ansamblu, a fost fără doar şi poate runda lui Dinamo, cu largul concurs al lui Augustus Constantin, total depăşit de evenimente. Timişoara, Rapidul, Steaua, Vasluiul s-au împiedicat. Mâine urmează şi Urziceniul. Sau Clujul. Sau amândouă! Aaa, şi mai e şi Braşovul lui Moldovan. Nu-i bagă nimeni în seamă, dar te trezeşti cu ei pe podium, aşa cum ne-am trezit acum în semifinalele de Cupă.

Început nebun de retur. Semieşecul Timişoarei la Bistriţa şi înfrângerea oarecum surprinzătoare a Rapidului la Iaşi nu au constituit însă decât lapoviţă şi ninsoare, pe lângă bulgărele rostogolit de Mulţescu şi afro-latino-moldovenii lui peste Ghencea.

Steaua a început perfect cu gol rapid marca inconfundabilă a golgeterului de rasă Kapetanos. Atât şi nimic mai mult. Sufocată de proprile limite, fără orizont şi infatuată, echipa s-a relaxat inexplicabi, permiţând anonimilor Ceahlăului să pună stăpânire pe joc şi să obţină un rezultat istoric.

Ce se întâmplă la Steaua?

1.E clar că Rada şi Ghionea au lăsat în centrul apărării goluri mult mai mari decât au fost capabili să anticipeze cei care conduc tehnic şi administartiv echipa.

2.Becali este logic şi are argumente când îi reproşează lui Stoichiţă alcătuirea echipei. Tănase a fost utilizat deşi acuza dureri de dinţi care nu îi puteau permite să se exprime la capacitate maximă. Toja putea fi folosit în locul unuia dintre cei doi închizători într-un meci cu o echipă teoretic net inferioară. Tot respectul pentru longevitatea lui Petre Marin, dar Karamyan s-a consacrat ca fotbalistul cel mai bun care a jucat în România în ultimii ani.

3.În ciuda contestărilor şi a incidentelor create, fanii făcuseră un prim pas mare spre împăcare venind într-un număr mai mare decât se estimase la stadion.

În acest context, nici nu ştii dacă meciul din etapa viitoare de la Cluj este noroc sau ghinion. Steaua are şansa de a recupera puncte pe terenul unei contracandidate care abia luni va redebuta în campionat într-un alt joc interesant în care se va încurca sau va încurca într-un meci cu Unirea o altă candidată la titlu.

Cert este că avem un campionat nebun. Startul acestui retur nu este altceva decît un argument în plus ca specatorii să revină în tribune. Şi încă un lucru important. Mitică Dragomir a gestionat excelent situaţia, nu a cedat presiunilor conducătorilor şi a decis startul sezonului. O decizie mai mult decât inspirată.

Steaua a fost aseară la „stand-up comedy” într‑un club bucureştean. Stoichiţă şi-a trimis jucătorii în oraş să se relaxeze, neştiind că, dacă i-ar fi lăsat în faţa televizoarelor, pe
Sport.ro, ar fi asistat la un număr de „sit-down comedy” marca Becali. Aşezat pe un scaun cu panoul cu însemnele clubului în spate, patronul stelist a citit punct cu punct înţelegerea pe care a semnat-o aseară cu fanii. Poticnit, silabisind, buchisind, recitând teatral pe alocuri. Mai ales prin comentariile făcute după fiecare paragraf a făcut ca totul să semene cu o scenetă din Caragiale. A fost superamuzant când a ajuns la alineatul unde era folosit termenul „nepotism”: „Bineee, aici se referă la nepoţii mei… Da nu îi mai las eu să facă transferuri”. Printre altele a fost stabilită limita pentru care scandarea „muie Becali” este permisă. 50-60 de suporteri. Peste această cifră se evacuează şi se închide Peluza Sud sau sectorul de unde vin injuriile. Şi aproape imediat după autoînjurătura rostită: „Am spus-o serios, mă… Nu ca să râdeţi voi!”, Becali a devenit brusc evlavios: „E un semn! Aşa a vrut Dumnezeu. Să ne împăcăm în Postul Paştelui”.
Actor desăvărşit, Becali a făcut un pas important spre împăcare, dar mai ales a reuşit să spargă blocul contestatarilor. I-a dezbinat cumva pe fani. Prin această înţelegere, care poate fi încălcată de oricare dintre semnatari în orice moment, se face un prim pas. Adevăraţii regizori au fost în spate şi nu au spus nimic. Basarab Nică Panduru, aşa cum Becali îi spunea pe numele complet, şi Mihai Stoichiţă au dus greul şi tot de ei va depinde cât de mult va fi păstrată. Mai departe depinde numai şi numai de echipă. Evoluţiile bune şi rezultatele pe măsură, perspectiva câştigării unui nou titlu i-ar putea face pe stelişti să strângă din nou rândurile. Cred că nimeni nu îşi doreşte mai mult ca ei un gol rapid în partida de diseară!

Unirea a făcut ce trebuia. Şi-a asumat condiţia şi nu a încercat să pozeze în ceea ce nu e. Nu a ţinut coada pe sus, închiriindu-şi vreun frac peticit, şi nici nu a încercat să mănânce puiul cu furculiţa. A venit la o seară de gală pe copleşitorul „Anfield” în salopetă şi cu cizmele de cauciuc.
Primele imagini de acolo ne arată concentrare şi emoţie, vecine cu lipsa de maniere. Echipele îşi dau mâna la centrul terenului. Reina are mănuşa din mâna dreaptă scoasă, Arlauskis al nostru, nu. Feţele lui Brandan, Maftei, Frunză, Onofraş şi Pădureţu defilează prin faţa noastră. Apoi începe totul. Urziceniul are prima minge, dar o cedează, cum rar se vede la prima atingere. Liverpool atacă şi are prima ocazie în secunda 26 prin Gerrard, dar Arla scoate cu mănuşa aia pe care uitase să o dea jos câteva minute mai devreme. Ce va urma? Rezistăm 90 de minute? Trece primul sfert de oră. Maftei dă primele semne că va face un meci mare. Mai trece unul, iar pe stânga rebelul Brandan nu are nici el complexe, indiferent că îl are în faţă pe Gerrard sau pe Kuyt. Sunt minute nebune în care nu ieşim din 16 metri, dar rezistăm! 0-0 la pauză ar fi un rezultat mare. Suntem în prelungirile primei reprize şi e clar că şi Apostol e în meci.
Ultimele 45 de minute se lungesc nefiresc. Mai trec 15 din ele şi aniversăm o oră fără gol primit pe „Anfield”. Plus că suntem mai prezenţi în joc ca în prima repriză. Dacă mai trece un sfert de oră, mai avem doar unul şi se termină. Benitez se agită pe margine, imaginea băncii noastre tehnice este un déjà-vu cu Levy în rol de Petrescu. MM este acelaşi. Uşor aplecat spre antrenor, trăind fiecare secundă. Încep schimbările. Ei Babbel, cotat la 7 milioane de euro, bugetul Unirii pe un an şi ceva, noi Marinescu, adus din „B” de la Petrolul. Mai sunt 10 minute. Şi luăm gol. Unul dintr-o fază ciudată. Scăpasem din altele mai clare. Un 0-1 onorabil şi obligaţia de a aplauda Unirea în Ghencea la retur pentru tot ce a făcut în sezonul ăsta.

Gloriile englezilor somează Liverpool-ul de azi să câştige Europa League pentru că tradiţia legendarului club de pe Anfield s-a construit pe trofee, şi la ora actuală nevoia câştigării unei competiţii e mai mare decât orice luptă internă. Cam acesta este contextul în care minunea sau Uimirea, cum inspirat a fost denumită micuţa formaţie din Bărăgan, păşeşte azi în arena de unde „You never walk allone” se aude ca nicăieri altundeva. Pentru ca trupa lui Benitez care nu a mai câştigat din sezonul 2005-2006 niciun trofeu să se apropie de finala pe care are cele mai mari şanse să o câştige trebuie să îi spulbere pe români.

Gloriile ialomiţenilor nu cer nimic - eventual Epaminonda Nicu ar putea ridica oarece pretenţii - pentru simplul motiv că nu există. Dar pentru ei, de fapt pentru noi - măcar azi nu trebuie să îi lăsăm singuri - istoria se scrie la prezent. Acum cinci ani când Liverpool răsturna cea mai nebună finală de Liga Campionilor, Unirea nu exista nici pe harta fotbalului nostru. Niciunul dintre titularii de azi nu visa că ar putea juca pe Anfield, cu atât mai puţin în tricoul Unirii.
Formaţia lui MM, a lui Petrescu şi de azi a lui Levy e Cenuşăreasa din ecranizările moderne. Picul de nebunie şi neprevăzut. Nimic din ce au făcut ei până acum nu avea logică atunci când ne gândeam dinainte. „Cum ar fi să ia Unirea campionatul?”, „Cum ar fi să iasă dintr-o grupă de Liga Campionilor”, „Cum ar fi să bată la Glasgow?”, „Cum ar fi învingă pe Sevilla?”, „Cum ar fi să nu piardă cu Liverpool pe Anfield?”. Ultima e şi cea mai actuală întrebare. Nu mai e Petrescu, ştiu, dar spiritul locului a rămas.

Ca în fiecare iarnă ne confruntăm cu dilema iniţiatică: începe sau nu începe campionatul? Opt cluburi, cu Dinamo în frunte, cer amânarea începutului de campionat. A doua zi consecutiv, marile rivale gândesc şi se exprimă la fel. După ce au atacat Federaţia şi pe Lupescu că protejează Clujul, granzii deghizaţi în haiduci atacă şi Liga, ameninţându-l pe Mitică Dragomir că îl vor da jos dacă nu va ţine cont de dorinţa de a se amâna returul. Discursul este unul la limita puerilităţii: „Noi plătim, noi dictăm!”. Prin ieşirile acestea de neînţeles ale conducătorilor din Ghencea şi „Ştefan cel Mare” sunt victimizaţi cei care conduc fotbalul. Există nişte regulamente care trebuie respectate şi care nu se pot schimba pentru că „aşa vrem noi”. Sau, de fapt, de-a lungul timpului s-au tot schimbat legile în funcţie de interesele unora sau altora şi acum, când nu se mai întâmplă asta, e „normal” ca privilegiaţii de ieri şi oropsiţii de azi să protesteze!

În astfel de condiţii, rivalele îşi iau lumea în cap. Unii în Turcia, alţii se opresc mai aproape. Nu era de ajuns podul rutier pe care îl construim în fiecare vară cu Nisipurile de Aur, prin zecile de mii de români care aleg ca destinaţie de vacanţă împrejurimile Varnei. Mai nou, şi echipele de fotbal se orientează spre Bulgaria şi staţiunile de la malul Mării Negre, de pe litoralul vecinilor. Aseară, previziunile meteo pentru astăzi nu erau prea optimiste. Ger, ninsoare, vânt puternic şi la ei. Se va încălzi joi, adică la fix pentru ca steliştii să aibă un timp bun pe drumul de întoarcere.

Atacul concertat declanşat de Steaua, Dinamo, Craiova, Timişoara şi Vaslui împotriva CFR-ului şi a Federaţiei marchează practic startul returului. Fără legătură cu prognozele meteo ori cu terenurile impracticabile, patronii din fotbalul românesc s-au dezlănţuit împotriva Clujului, a lui Lupescu, a arbitrilor din România. Dincolo de obişnuitele tactici de a pune presiune pe adversar, toată această furtună de conjunctură are în spate o cauză comună şi justificată. E clar că ultimele două campioane au fost protejate în ultimii ani. Atât Unirea, cât mai ales Clujul au avut parte de un tratament special din partea federalilor. Nu sunt convins că Ionuţ Lupescu personal a riscat să îi favorizeze pe ardeleni, dar el a devenit ţintă prin vehemenţa cu care ţine la principiul de a merge exclusiv pe mâna arbitrilor români.

În condiţii normale, creditul acordat brigăzilor din ţară e justificat, dar, având în vedere ce s-a întâmplat în ultimul timp şi toate scandalurile, e greu să fii credibil când susţii moralitatea reprezentanţilor unei bresle care au avut un şef închis luni la rândul pentru corupţie. E un vid de putere la nivelul celor puşi să conducă această activitate. În plus, în tur s-a făcut compromisul acesta cu arbitrii aduşi din străinătate. Miza e totuşi prea mare, iar logica şi majoritatea spun că e mai degrabă încăpăţânare, aceasta cu refuzul fără drept de apel a „judecătorilor” din afară, decât o decizie în favoarea unei competiţii corecte. Şi, până la urmă, un retur spectaculos şi o campioană care să fie stabilită cât mai pe teren posibil sunt sau ar trebui să fie scopurile comune.

Copos rămâne în picioare şi când planeta se scufundă. Şi cu jucători, şi cu banii luaţi. Arca lui Copos sau arta lui Copos. Şi foarte multe alte variante ori combinaţii de cuvinte nu au forţa să redea faptele incredibilului patron rapidist. După ce l-a recuperat pe Săpunaru, pe care îl vânduse în 2008 la Porto, şi l-a păstrat pe Ioniţă până la vară, deşi FC Koln a acceptat să îl cumpere de pe acum, mai pregăteşte o lovitură: repatrierea lui Ionuţ Mazilu, un alt atacant pentru care tot în 2008 a primit aproape patru milioane de euro din Ucraina.

Rotunjind un pic, adunăm peste 10 milioane de euro în cont, dar şi posibilitatea de a se folosi de aceşti fotbalişti teoretic şi practic peste media campionatului. Calculul e simplu. Împrumutaţi pentru următoarele patru-cinci luni, cei trei pot contribui decisiv la cucerirea titlului de către Rapid şi, automat, la câştigarea potului cel mare, oferit de UEFA participantei în Liga Campionilor. O adevărată lovitură de maestru pentru unul dintre cei mai vechi patroni din fotbalul românesc. Mai ales dacă e să comparăm ce s-a întâmplat acum cu campania de acum două veri, când investiţiile făcute de Taher au echivalat cu alimentarea unei găuri negre. Chiar, până şi milioanele investitorului de origine iordaniană au fost uitate prin tot tam-tamul creat cu Stache.

Prieteniile din fotbal sunt cele mai relative şi mai puţin durabile. Bine, după ce le-am auzit pe Târcă şi Gogârlă cum s-au precupeţit în direct acum două zile, nu ne mai miră nimic şi am putea extinde aria.

În sport nu există relaţii adevărate pe termen lung. Miza, interesul, orgoliile îi fac pe cei care declară azi una despre calităţile profesionale şi umane ale unui alt personaj să revină a doua zi pentru a pune etichete dintre cele mai dure. În România, totul se joacă la 180 de grade.

Disputa încă mocnită dintre MM şi Dan Petrescu este doar ultimul dintre exemplele care la un moment dat păreau indisolubile. Nefiind vorba de o dispută pe axa patron inconstant şi influenţabil - antrenor, îngrijorează.

Vorbim despre cel mai bun antrenor din campionatul intern din ultimii doi ani şi despre cel mai abil conducător. Doi oameni care au făcut o echipă excelentă la Urziceni şi care au reuşit lucruri inimaginabile. Acum, ei aproape că nu vor să se mai vadă. Principiile comune, crezurile lor, laudele reciproce pe care şi le aduceau, îmbrăţişările. Toate momentele acelea au rămas mult în urmă. Ca în viaţă.

Nu e vorba atât de naivitate, cât despre un gust amar pe care nouă, tuturor, ni-l lasă doi oameni care, după ce au construit atâtea  împreună, nu sunt capabili să meargă mai departe respectându-se reciproc. Atâta tot.