În acest weekend, o întrebare a prins viaţă în .ro-ul din România: “noi unde vedem meciurile?” Pentru că, deşi se ştia că doar o parte dintre abonaţii la cablu vor avea acces la partidele din Liga I, de abia acum microbiştii au fost puşi faţă în faţă cu realitatea.

Site-urile de sport s-au umplut instantaneu de comentariile nemulţumiţilor. Era normal. A fost o schimbare bruscă de viziune pe care nu o comentez aici.

Altceva mi se pare de neacceptat. Cătălin Tolontan emitea acum ceva vreme o idee pe blogul său. Nu am vrut să-mi spun părerea la momentul respectiv însă acum nu doresc sa mai ocolesc subiectul. “Etapa a ajuns să fie programată ca înainte de 1989, cînd nu se televiza nici un meci! Dragomir a fixat jocurile primelor două etape aproape toate la aceeaşi oră. Poate că a aflat că ne întoarcem la programul tv de două ore!“, spunea redactorul şef al Gazetei Sporturilor.

Pentru că nu am nicio dovadă în ceea ce priveşte legătura dintre preşedintele LPF şi Sorin Ovidiu Vântu (patronul RealitateaTV), cel incriminat că ar fi în spatele acţiunilor lui Dragomir, eu zic că ar trebui să vorbim despre fapte. Şi faptele îmi spun că nu ne întoarcem în timp prin decizia de a programa cât mai multe meciuri la aceeaşi oră. Din contră. Acesta este viitorul.

Anglia, Spania, Italia sau Germania sunt ţări în care cel puţin 6-7 meciuri pe etapă se desfăşoară la aceeaşi oră. Şi atunci stau şi mă întreb, şi implicit, îl întreb pe Cătălin Tolontan: sunt aceste ţări la nivelul României comuniste?

Răspunsul e uşor de intuit. Nu. Pentru că, în fapt, nu decizia de a pune mai multe meciuri la aceeaşi oră îi privează pe microbişti de plăcerea urmăririi favoriţilor ci felul în care cei care deţin drepturile tv gestionează această situaţie. Din punctul meu de vedere, apropierea de sistemul folosit de ţările vestice este un lucru bun. Un pas spre civilizaţie. Şi, dacă spun că în România nu există “capacitate tehnică să fie transmise 6 partide într-o singură seară”, deţinătorii mult râvnitelor drepturi tv poate că ar trebui să-şi asume acest neajuns în loc să arunce problema în altă ogradă.

Intr-un moment mai dificil in ceea ce priveste relatiile Romania - Italia iata ca reusim sa tinem prima pagina a ziarelor din “Cizma” nu doar cu evenimente gen “cazul Mailat”.

Corriere dello Sport are astazi doua subiecte in care sunt implicati conationalii nostri. Mai intai Mutu, cu al sau posibil transfer la Roma, si apoi nationala de tineret, cea care a remizat la 1 in compania italienilor.

Daca pentru Mutu nu-mi fac probleme, talentul sau rezolvandu-i viitorul, ma bucur ca tineretul nostru i-a facut pe ziaristii italieni sa titreze : “Rossi a marcat, dar e haos”

Că Ferrari tânjeşte după Alonso ştiam. Modul în care spaniolul şi-a negociat contractul cu Renault a lăsat loc de interpretări, iar discuţiile ce au urmat nu au făcut decât să confirme interesul Scuderiei pentru dublul campion mondial.

The Times publică însă astăzi un articol cu adevărat interesant. Sunt prezentate imagini în care tatăl lui Lewis Hamilton poartă o discuţie cu Stefano Domenicali. Nu taboidizăm, însă o astfel de conversaţie poate să ducă înspre orice. Chiar şi spre o surprizătoare mutare a lui Hamilton la Ferrari.

Asta ar fi cu adevărat o informaţie valoroasă, nu?

Autorii articolului analizează această ipoteză pe toate părţile. De dragul senzaţionalului îl pun deja pe Hamilton alături de Alonso (din nou ) la Ferrari. Nu se exclude nici ca acea “discuţie” să nu fi avut nimic în comun cu sportul.

Hamilton datorează mult celor de la McLaren iar Ferrari pare că şi-a găsit deja piloţii pentru viitoarele sezoane. Cu toate acestea, un nou cuplu Hamilton-Alonso ar mai anima Marele Circ.

Ce credeţi? E posibil? 

Foto: The Times

Dacă te cheamă Lăcătuş şi eşti antrenor la Steaua nu poţi să ai parte de nopţi liniştite. Postul pe care îl ocupi trezeşte multe orgolii, unele vechi, netratate, altele noi, ce stau să izbucnească.

Numele tău e Olăroiu. Ai avut o şansă enormă de a juca o finală de cupă europeană cu Steaua însă ai ratat-o. Pe mâna ta. Şi, chiar dacă acum pare să-ţi meargă bine, acea rană nu e complet vindecată. Şi ai vrea să ai parte de răzbunare.

Ok, ai fost un mare internaţional şi te numeşti Petrescu. Nu te-ai aruncat de la început în vâltoarea Ligii I. Ai preferat “să creşti” la echipe mai mici. Şi pare că ai ales bine. Însă acum, crezi că poţi mai mult. Şi eşti gata să rişti.

Gata, m-am prins. Eşti Becali. Gigi Becali. Ştii că deţii echipa cu cei mai mulţi suporteri din România şi asta îţi dă aripi. Banii nu sunt o problemă şi tocmai de aceea te gândeşti că ai vrea să ai un antrenor “nebun” ca Lăcătuş, organizat ca Olăroiu şi entuziast ca Petrescu. Dar te trezeşti din vis. La naiba, nu-i poţi avea pe toţi trei. Îţi pierzi cumpătul, pronunţi numele lui Olăroiu şi Petrescu de 3 ori pe zi şi pui o presiune inutilă pe Lăcătuş. Alesul. Cel care are un cec, în alb, din partea fanilor stelişti…

Nu, sunt eu. Ziarist. Şi văd cum o echipă cu pretenţii de Liga Campionilor, Steaua, se pierde în detalii. Până la urmă, roş-albaştrii au pe banca tehnică antrenorul cel mai iubit de public. Ce altă echipă din România se mai poate mândri cu aşa ceva? Dacă vrea cu adevărat binele acestei formaţii, finanţatorul ei ar trebui să vadă acest lucru şi să lase deocamdată deoparte nume precum Petrescu şi Olăroiu. Pentru că, mai mult ca sigur va veni/ reveni şi vremea lor. Dar nu acum. Acum e timpul lui Lăcătuş! Voi ce credeţi?

Victor Hănescu a făcut primii paşi în tenis exact la momentul potrivit. Adică atunci când ne gândeam deja că Andrei Pavel nu va fi etern şi că ne va trebui un înlocuitor pentru cel care a dominat imaginea tenisului românesc din ultimii ani.

Am trecut însă prea repede peste faptul că Pavel ne-a ţinut în spate la ultimele participări din Cupa Davis şi am scăpat din vedere viitorul: Hănescu şi promisiunea făcută înspre continuitate. Între câteva accidentări care l-au scos din formă şi unele sclipiri în faţa unor tenismeni importanţi, Hane mi se pare a fi imaginea perfectă a sportivului român cu mult potenţial nevalorificat.

O finală la Gstaad, cu o victorie împotriva numărului 10 mondial, nu face decât să întărească şi mai mult ideea că Hănescu putea obţine mai mult de la tenis, un sport care şi aşa ne aduce tot mai puţine satisfacţii. Nu avem înclinaţie spre tenis? Nu avem antrenori de valoare? Copiii nu sunt atraşi de acest sport? E tenisul prea scump? Întrebări ale căror răspunsuri poate ar mai aduce un plus de lumină asupra rezultatelor “deal-vale” ale lui Hănescu.

UPDATE - Victor Hănescu a câştigat primul turneu ATP din carieră. A fost cu siguranţă cel mai frumos cadou pe care putea să şi-l facă. Victor împlineşte luni, 21 iulie, 27 de ani. La mulţi ani!

Coman e fotbalistul atipic. Munceşte din greu, apără aşa cum puţini portari se pot lăuda că o pot face iar atunci când vine vorba să-şi primească meritele se ascunde mereu în spatele eforturilor echipei. Nu mulţi jucători fac acest lucru şi tocmai din acest motiv imaginea lui Coman a avut de suferit. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu eşti “cool” sau dacă nu ai un tatuaj “mişto” camera nu te iubeşte la fel de mult. Din păcate.

“Coman se poartă ca o fată mare”, spunea zilele trecute Taher despre Coman. De ce? Povestea e simplă, o ştie toată lumea. Portarul vrea un salariu pe care conducerea îl consideră exagerat. Între timp însă, giuleştenii l-au adus pe Pardo, un spaniol căruia se pare că îi vor da mai mult decât pretindea al doilea portar al naţionalei.

Sunt 100% de partea lui Coman în această problemă. De ce? Deoarece acesta este doar un alt exemplu că trăim într-o ţară în care meritele îţi sunt recunoascute doar dacă ai “papagal”. Dacă eşti onest şi la un moment dat vrei mai mult, aşa cum ţi se cuvine, eşti trecut la categoria “fete mari”. Sunt convins însă că, pentru a creşte în valoare, fotbalul românesc are nevoie de mult mai multe astfel de “fete mari”.

Turcia “a murit” frumos în semifinalele lui Euro 2008 iar pentru noi, românii, a mai murit un mit. Acela că fotbalul tricolor este peste cel de la Istanbul.

Vecinii noştri ne contrazic însă cu fiecare zi ce trece, prima lovitură venind chiar înainte de începerea turneului final. Fener a anunţat atunci că a obţinut acordul lui Aragones, ceea ce pentru noi a trecut oarecum la “şi altele”. Acum însă, cine se poate lăuda că lucrează alături de un campion al Europei?

Între timp, la noi, Rapid l-a luat pe Peseiro şi îşi permite luxul de a juca alba-neagra cu Dani Coman, Dinamo se pregăteşte să se despartă de Lobonţ (nu ne păcălesc declaraţiile portarului) iar Steaua şochează prin certurile interne care numai lucruri bune nu pot aduce. În aceste condiţii, ce credeţi, ne trec şi turcii la “şi altele”? Păi bineînţeles că da. Şi nu doar atât, îşi permit luxul de a da peste 17 milioane de Euro pe Guiza, unul dintre campionii lui Aragones.

Investiţii de milioane plus foarte multă seriozitate. Aceasta pare a fi reţeta de succes pe care turcii au aplicat-o în ultimii 15 ani. Şi rezultatele au apărut, atât la echipele de club cât şi la naţională. Păcat că nu ştim să privim spre Istanbul. Pentru că acele milioane ar fi. Ne lipseşte însă…

Euro 2008 a distrus, cel putin pentru mine, doua mituri: media de inaltime a unei echipe nu e chiar atat de importanta iar un antrenor in varsta nu e mereu “ramolit” in gandire.

De mult nu am mai vazut o formatie care sa practice un joc atat de placut la un turneu final. Celebrul dicton ”miza si-a pus amprenta pe jocul echipei” a functionat pe dos in cazul ibericilor care s-au incapatanat sa pasese pana la perfectiune, chiar si in careul advers.

Scriam inainte de inceperea turneului final ca Aragones greseste profund prin neconvocarea lui Raul. Inca mai cred ca madrilenul merita sa fie la Euro. Ma bucur insa nespus ca nu am avut dreptate in ceea ce priveste abilitatea selectionerului Spaniei de a forma o echipa victorioasa. Desi se apropie de 70 de ani, Luis Aragones mi-a demonstrat ca “tineretea” ideilor nu e sinonima cu varsta.

Cu ce am ramas dupa acest Euro? O echipa “imbatranita” mental a Romaniei a ratat o sansa uriasa in timp ce turneul a fost castigat de niste “pitici atomici” antrenati de un “mos” cu mintea unui flacau. Scuze, senor Aragones!