Euro 2008 a distrus, cel putin pentru mine, doua mituri: media de inaltime a unei echipe nu e chiar atat de importanta iar un antrenor in varsta nu e mereu “ramolit” in gandire.

De mult nu am mai vazut o formatie care sa practice un joc atat de placut la un turneu final. Celebrul dicton ”miza si-a pus amprenta pe jocul echipei” a functionat pe dos in cazul ibericilor care s-au incapatanat sa pasese pana la perfectiune, chiar si in careul advers.

Scriam inainte de inceperea turneului final ca Aragones greseste profund prin neconvocarea lui Raul. Inca mai cred ca madrilenul merita sa fie la Euro. Ma bucur insa nespus ca nu am avut dreptate in ceea ce priveste abilitatea selectionerului Spaniei de a forma o echipa victorioasa. Desi se apropie de 70 de ani, Luis Aragones mi-a demonstrat ca “tineretea” ideilor nu e sinonima cu varsta.

Cu ce am ramas dupa acest Euro? O echipa “imbatranita” mental a Romaniei a ratat o sansa uriasa in timp ce turneul a fost castigat de niste “pitici atomici” antrenati de un “mos” cu mintea unui flacau. Scuze, senor Aragones!

De la Stefan cel Mare si pana la Victor Piturca, romanii au parjolit dintotdeauna terenul inainte de “marile batalii”. Strategie nationala, unanim acceptata. Desi primul a fost canonizat iar cel de-al doilea a primit nenumarate laude pentru ca a readus Romania la un turneu final, acum, aceiasi romani simt ca puteau mai mult, de fiecare data. Si parca ar vrea sa dea timpul inapoi, sa-i atace pe romani, otomani, tatari, francezi, italieni, dar mai ales pe olandezi.

Exemplele Turcia si Rusia, echipe calificate in semifinale la Euro, nu cred ca ar putea reprezenta ceva pentru noi. De ce nu am atacat ca Rusia? De ce nu avem determinarea Turciei? E simplu. Pentru ca noi suntem romani. Ne aparam, nu atacam. Suntem din alt “material”. Si asta nu de pe vremea mandatului lui Piturca, ci din timpul in care invatam cum sa plecam capul in fata vreunui pasha de la Istanbul sau a unui tzar de la Moscova.

Am citit undeva, nu mai stiu unde, explicatia de ce americanilor nu le place fotbalul european. Spun ei, pai cum se poate ca o intrecere sportiva sa se incheie nedecis, 0 la 0, fara un castigator? Imi place fotbalul, dar in aceste cuvinte este toata esenta sportului: competitivitatea. Sa fii mai bun decat adversarul sau sa-ti intreci propriile limite. Acesta este sportul, iar noi, romanii, dupa acest Euro, parem ca nu am inteles nimic.

In momentul tragerii la sorti a grupelor de la Euro, cu totii am fost de acord ca vom avea parte de trei finale. O grupa “a mortii”. Intr-adevar, asa se vedea atunci.

Realitatea din teren a fost insa cu totul alta. Franta a avut o prestatie mediocra iar Italia… poate ca aceasta este cea mai slaba echipa a peninsularilor din ultimii 20 de ani. In aceste conditii, Olanda nu a facut decat sa-si pastreze capul pe umeri si sa mentina un ritm normal. Da, normal, pentru ca eu as pune cele 7 goluri marcate de batavi in primele doua meciuri pe seama jocului slab al campioanei si vicecampioanei mondiale. Tot ceva de genul acesta s-a intamplat si in meciul nostru cu Olanda.

In concluzie, am murit intr-o grupa care s-a dovedit a fi “a vietii”, o grupa care ne-a pastrat usa deschisa spre sferturi pana in ultima clipa. Ai nostri au refuzat “blatul” si s-au incapatanat sa ne manance nervii si inca vreo 5 ani din viata. Noua, celor 10 mii de “galbeni” din tribune, milioanelor de oameni de acasa… romanilor.

PS: ne va trece cand o sa-i batem de doua ori pe francezi in preliminariile mondialului din 2010.