Jose Peseiro e un tip norocos. Unu la mână, în Giuleşti s-a închis potcoava, astfel că drumul spre şine e cam barat. Doi, fanii cei aprigi de pe vremea când Nae Manea desena pe iarbă au îmbătrânit. Altfel, cel mai bramburit antrenor din istoria recentă a Rapidului ar fi zbughit-o către Chitila peste traverse, la întrecere cu locomotiva. Indiferent când va fi demis, după returul cu Wolfsburg sau mai încolo, portughezul va lăsa ceva durabil în urma lui. Portar de talia lui Urko Pardo n-a avut Giuleştiul în toată istoria sa. Nu, nu vă gândiţi la Răducanu. Rică a fost un uriaş din toate punctele de vedere. Rătăcitul de azi din poarta Rapidului face praf fiecare meci şi, cu toate astea, se joacă de-a titularul. Pe un astfel de circar fără gram de minte, revedeţi golul 3 al Argeşului, complicele Peseiro a dat 1,5 milioane de euro plus 350.000 salariu anual. În condiţiile în care în poarta giuleştenilor, ba şi în cea a naţionalei uneori, era un stăpân absolut: Coman. Haosul va exista şi după Peseiro. Cu patronatul bicefalic şi cu o organigramă de club în care rânjesc contabilii cu papion, sanchi, e loc chiar de mai rău.

CFR - Steaua e ca un somon-file prins între feliile de pâine mucegăită ale scandalurilor care joacă pe mesele fotbalului românesc. Dinu contra Piţurcă, Piţi contra Meme, Turcu împotriva lui Badea, „lupii tineri” versus Dragomir, astea aşa, la o enumerare sumară. Meciul se va disputa cu casa închisă. Biletele s-au epuizat de miercuri, chestie care se întâmplă destul de rar în ultima vreme la derby-urile bucureştene dominate de gâlceava conducătorilor şi a şefilor de galerii. Apropo, ştie cineva cum îl cheamă pe liderul galeriei clujene?

Măcar pentru 90 şi ceva de minute, diseară, de la ora 20:45 vom face o pauză pentru fotbal. În prim-plan nu vor mai ieşi conducătorii şi poreclele lor, ci fotbaliştii. Şi, slavă Domnului, vor fi destui pe gazonul arenei moderne de la Cluj. Partida în care se vor ciocni nu doar echipe, ci şi orgolii are loc cu doar câteva zile înainte ca Steaua să-l viziteze pe Mutu, iar CFR să-şi testeze nivelul cu multinaţionala de lux a lui Abramovici. Ce coincidenţă… Aşadar, să vină jucătorii, să tacă valizele!

În urmă cu trei decenii, Mircea Lucescu părăsea Bucureştiul pentru necunoscuta provinciei. Poposea la Hunedoara, unde avea să construiască una dintre cele mai frumoase echipe din istoria fotbalului românesc. „Plec la Corvinul pentru a deveni într-o bună zi antrenorul echipei naţionale”, declara el pe atunci.

Acum un an, fiul Răzvan a procedat cam la fel. A lăsat Giuleştiul, sătul de toanele unui George Copos mai sucit ca vremea, şi s-a oprit la Braşov, atras de dibăcia lui Dinu Gheorghe şi de resursele unui patron care învaţă fotbalul din mers. „Fiecare antrenor are valoarea ultimului său rezultat”, îi place lui Lucescu senior să afirme. În dreptul juniorului figurează acest 0-0 cu Rapid, iar giuleştenii ar trebui să zică mersi. Fără marile ratări de pe aliniamentul Zaharia - Sburlea – Ilye, poate că Peseiro ar fi traversat Podul Grant la întoarcere cu RATB-ul, aşa cum a făcut Răzvan într-o noapte, când Copos căuta antrenor nou în stelele de pe cer. Şi, după cum merge treaba la Rapid, probabil că-l mai caută şi azi.

În 1982, când Bayern München a venit la Craiova, oltenii au dat năvală să vadă minunea, aşa cum o făceau odinioară pentru Petrache Lupu, la Maglavit. Se stătea până şi pe tampoanele trenurilor, ca la mobilizare. Acum, Breitner şi Rummenigge, doi dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-au dat Bayern şi Europa, au fost primiţi „la palat”, ca să admire construcţia şi să se delecteze cu friptură de miel. E şi asta o victorie pentru patronul Stelei, autodeclarat „fiu de oier”.

Din păcate pentru echipă, Steaua aduce în Liga Campionilor cu textul lozurilor răzuibile. „Mai încearcă o dată”. În primul an, a fost ruşinată de Real şi de Lyon. În cel de-al doilea, meciurile cu Arsenal şi Sevilla au avut altă desfăşurare, dar efectul cam acelaşi. Nici alaltăieri, cu maşinăria germană, n-am avut parte de un scenariu prea schimbat, deşi iluziile erau mari. Exact invers faţă de CFR, unde redacţiile scormoneau statisticile după scoruri-fluviu înainte de meci, pentru a dibui în toiul nopţii sertarul cu metafore. Vinovat, mai ales Culio, omul care la 19 ani încă se mai îndeletnicea cu mistria şi căruia ziarele i-au închinat paginile cu o generozitate apusă de la retragerea lui Hagi încoace.

CFR Cluj intră diseară în balul de lux al Ligii Campionilor. O competiţie care are propriul imn, în care toate meciurile încep în acelaşi moment şi în care UEFA îţi aduce în bătătură o armată de oficiali care te supervizează mai ceva ca Franco Frattini. Cu cinci ani în urmă, CFR lupta pe coclaurile Diviziei C. Iuliu Mureşan îşi amintea într-un interviu: „Jucam la Sărmăşag. Soare, vreme frumoasă. Terenul, însă, plin de bălţi! La un moment dat, gazdele au dat drumul la o bandă care transporta cărbune. Huruia înfiorător, ziceai că eşti într-un film de groază. Am pierdut cu 1-0”.

Acum un an, clujenii au ratat botezul cupelor europene. I-au ruşinat Anorthosis, azi colegă la balul Champions League, ca să vezi coincidenţă! Aşteptăm replica. Sigur că drumul din noroiul cu soare de la Sărmăşag la fracul celei mai valoroase competiţii intercluburi din lume e deja o victorie, dar a venit momentul ca jucătorii scumpi aduşi la CFR să scoată capul. Impactul e dur, numai că Pereira, Peralta ori Dubarbier trebuie să demonstreze că n-au venit la Cluj doar pentru războaiele din Liga lui Dragomir. Cu atât mai mult cu cât pe „Olimpico” nu e noroi şi, mai ales, nu huruie benzile transportoare.

Echipa naţională a bifat în patru zile cea mai ruşinoasă înfrângere şi cea mai urâtă victorie. Cea mai urâtă, dar şi printre cele mai eroice, din moment ce tricolorii s-au apărat pe final ca la Pasadena sau la Cardiff. Mai contează că adversară era selecţionata pe meserii din Insulele Feroe? „Importante sunt cele trei puncte”, au repetat, pe mai multe voci, eroii de la Torshavn. Chiar aşa. Nu ştiaţi că nu mai există adversari slabi în fotbalul de azi? Că s-au nivelat valorile? Şi chiar că s-au nivelat, din moment ce România e ruşinată acasă de Lituania şi trage de la egal la egal cu Feroe. „Nu suntem o forţă în fotbalul mondial”, a proclamat Ionuţ Lupescu. Lasă că e Lituania! La Torshavn am avut şi ghinion. Băiatul acela care şi-a dat autogol cu Serbia s-a încăpăţânat să fie lovit în cap de mingea lui Marius Niculae. Plus arbitrul croat, care n-a văzut vreo două penalty-uri, uitând că Mircea Sandu e tot în Comitetul Executiv al UEFA. Asta chiar era bună: să fii făcut egal cu Feroe şi să ne plângem că ne-a furat arbitrul!

Ce chestie! În urmă cu 15 ani, echipa naţională juca în Feroe un meci de calificare care a însemnat trambulina pe care a apăsat Generaţia de Aur. Am câştigat atunci cu 4-0, primul meci oficial al lui Iordănescu pe banca “tricolorilor”. Era campania victorioasă în drumul spre World Cup 94. Azi, din toate trompetele aflăm că ne aşteaptă un meci crucial. Cu Feroe, pe un stadion pe care, în spatele unei tribune pasc oile, iar îndărătul unei porţi se vede oceanul!

Aşadar, după marile bătălii pe care istoria echipei naţionale le reţine că le-am dat la Londra, Madrid, Florenţa, Cardiff ori Copenhaga, ca o enumerare în fugă, diseară vom bifa bătălia de la Torshavn. Parcă-i şi vedem pe alde Cociş şi Tamaş umflându-şi peste ani piepturile: “Am fost şi eu atunci, în Feroe”!

Ne temem de ei? Aşa ne trebuie. După atâţia amar de ani în care echipe din campionatul intern au fost date pe sub mână, în care retrogradarea şi promovarea s-au stabilit oriunde, numai pe teren nu şi în care “tricolorii” au evadat din cantonamente cu ajutorul cearceafurilor, trebuia să vină şi ziua asta. Atenţie însă la Adalbert Kassai! Dacă a plecat cu ştampila federaţiei în buzunar, ne putem trezi că o asociaţie de pescari feroezi a primit palmaresul şi culorile Generaţiei de Aur!