Dorinel Munteanu plonjează mâine seară direct în infern. La câteva zile de la o conferinţă de presă în care a fost prezentat el, dar a vorbit altul. În 1990, la Coppa del Mondo şi după, fotbaliştii români de valoare au plecat în toate zările Europei şi ale fotbalului. Dorinel e unul dintre cei care au rămas. A făcut parte mai apoi din echipa lui Dinamo pe care Vasile Ianul a vândut-o vrac, iar banii s-au dus pe curse de taxiuri. Ianul plătea dublu de la Geneva la Bruxelles, şi pe cizmele generalilor din Ministerul de Interne. Imaginile cu Dorinel la Dinamo arată un tip transpirat şi încrâncenat. În 1994, la World Cup, teza de doctorat a Generaţiei de Aur, Dorinel a cărat mereu mingea. Inclusiv pe cea din care s-a născut fabulosul gol al lui Hagi cu Columbia. A stat mereu în umbra trio-ului Hagi – Popescu – Petrescu. A răbufnit o singură dată, după Franţa 1998, dar a continuat să scrâşnească maxilarele până a obţinut recordul de prezenţe în echipa naţională. În memoria fotbalului nostru el a fost Luptătorul. Astă-vară, după plecarea de la Vaslui, a zis că nu se va mai întoarce. Dar a revenit la „U“ Cluj. Adevărata întoarcere va fi însă mâine seară. Pe stadionul care l-a trimis în istoria Generaţiei de Aur, dar pe banca echipei patronate de omul căruia nu i-a păsat, într-un singur an distanţă,  de Hagi şi de Lăcătuş.

Ani la rând, imediat după 1989, românii au strigat „Nu ne vindem ţara”. În acest timp, oamenii de bine, răsăriţi de peste tot, dar mai ales din eşaloanele doi şi trei de partid, luau la bucată. O fabrică, o uzină, un hotel, un hectar… Văruiau fabrica, fabrica n-avea bani să plătească… Haţ! De aici până în Top 300 sau 500 şi care vor mai urma, drumul a fost scurt şi simplu. Din oameni de bine au devenit manageri de top. Mai pe româneşte, ţepari. Cetăţenii Copos Gheorghe şi Taher Fathi cunosc perfect istoria. Astă-vară, cei doi şi-au dat mâna pentru farmecul vieţii. De o parte, lanţul de hoteluri, de cealaltă, Atelierele Griviţa. Ce poveste de succes! Farmecul vieţii n-a durat. Spiritul cu care se căţăraseră în Top 300 ieşea la suprafaţă. Când n-au cui da ţepe, mulţi încep să se ţepuiască între ei. Aşa e posibil ca Rapidul să aibă un „acţionar majoritar”, Copos, care nu dă bani, şi un „finanţator principal”, Taher, care a închis robinetul. Mai apare un domn, Toma, care ne spune că Rapidul e atins de criza globală! Bineînţeles, toţi trei sunt manageri de top.

În decembrie 1982, când Girondins Bordeaux a venit în România pentru „dubla“ cu Universitatea Craiova din Cupa UEFA, oltenii degustau zaibărul şi aşteptau, ca tot românul, Revelionul. Ca şi programul tv, Revelioanele erau în alb şi negru. Craiova a răstignit atunci pe Bordeaux, o echipă la care evoluau patru dintre muşchetarii care jucaseră cu jumătate de an în urmă celebra semifinală de Campionat Mondial dintre Franţa şi, pe atunci, Germania Federală. E vorba de Tresor, Tigana, Giresse şi Lacombe. În semn de omagiu pentru victoria Craiovei, în noaptea de Revelion, celebrul Amza Pellea şi-a construit obişnuita scenetă pe o întâmplare din meciul retur disputat în Bănie. Se făcea că la golul calificării oltenilor, marcat de Geolgău în prelungiri, Nea Mărin, personajul inventat de marele actor, aruncase cu căciula de bucurie şi făcea de data asta apel să şi-o recupereze. Anii au trecut. Acum două sezoane, Bernard Lacombe, director sportiv la Lyon, a venit în Ghencea pentru meciul dintre Steaua şi OL. A întrebat de Ilie Balaci, învingătorul său din iarna lui 1982. Ieri, Ilie Balaci a telefonat la ProSport să se intereseze unde stau lyonezii, ca să-şi poată vizita adversarul de altădată. Ce legătură are povestea asta cu CFR Cluj? Are. Poate că peste două decenii, când va veni în România, Gorcuff va întreba de Deac ori de Trică şi-şi va scoate, precum Lacombe, pălăria.

Pentru declaraţia aiurită de la finalul meciului cu Franţa, „ce, suntem vreo superputere şi n-am aflat eu?”, Ciprian Marica a fost beştelit şi îndelung, şi meritat. Aşa am crezut zile bune. De miercuri seară însă, am altă părere. Marica a avut dreptate. România nu e o superputere. Nici măcar o forţă. Cu jucători care gândesc în felul atacantului de la Stuttgart, echipa naţională de azi îşi poate încorda muşchii cu Insulele Feroe. O, şi ce skanderberg a ieşit luna trecută la Torshavn! De la egal la egal mai bine de o repriză. Miercuri seară am văzut într-adevăr cum arată o superputere. În minutul 23, Serbia avea 3-0 la Viena, pe stadionul pe care Franţa, sperietoarea lui Marica, fusese perpelită zdravăn la primul meci din preliminarii. Dacă sârbii au produs faze memorabile, precum primul gol şi cel de-al treilea, fraza serii i-a aparţinut lui Mihai Mironică. „Ştirea zilei a venit din Lituania, unde echipa Insulelor Feroe a pierdut. Dacă ar fi învins, România termina anul pe ultimul loc în grupă”, a spus Mironică la Sport.ro, afirmaţie care merită reluată la sfârşit de an, cu ocazia celebrelor retrospective.

Când o echipă mai slab cotată obţine un punct contra uneia favorite, printre expresiile tocite ale presei se numără şi „un egal cât o victorie”. S-ar fi potrivit, de exemplu, bravilor pescari din Feroe, care au ruşinat Austria, învingătoarea Franţei! Acest 2-2 ciugulit sâmbătă e ca o frecţie la piciorul de lemn al echipei naţionale, un diagnostic mincinos, menit să prelungească agonia. Din mai multe voci răguşite auzim că „şansele de calificare rămân intacte”. Hai, nu zău! Cu 5 puncte din 6 posibile pierdute acasă. „Am jucat extraordinar primele 30 de minute”, altă inepţie post-Franţa. În primul rând că n-au fost 30 de minute, ci exact 17, minutul golului marcat de Goian, interval în care cu două şuturi pe poartă, singurele până la final, am dat tot atâtea goluri. Să fie vorba de noroc? În al doilea, când adversarul te domină mai mult de două treimi din meci, poţi scoate, iată, cel mult un punct. „Cine suntem noi, vreo superputere?”, susura la final, pe ton pocit şi legănat, Marica. Dacă generaţiile din 1970 încoace ar fi gândit precum ignorantul lui VfB Stuttgart, echipa României ar fi rămas la nivelul unui 1-7 încasat la Zürich acum 40 de ani. Păcat de Daniel Niculae, întors de pe aeroport ca un fugar fără viză, în condiţiile în care lotul cuprindea experimente gen Găman ori Tameş.

Marţi, 7 octombrie. Casa Fotbalului. Reunire a antrenorilor cu licenţă Pro. Ar mai fi patru zile până la meciul cu Franţa. „Nicio altă echipă nu poate fi favorită când jucăm acasă. E o problemă de mentalitate”. Declaraţia îi aparţine lui Hagi. Cu o zi înainte, selecţionerul Victor Piţurcă afirmase că putem bate Franţa dacă vom avea noroc. Probabil că amândoi au dreptate. Intenţia nu e de a pune faţă în faţă declaraţia lui Hagi cu cea a lui Piţurcă. La urma-urmei, de ce n-am fi favoriţi noi? Sau de ce n-am crede asta? Pentru că lipsesc Rădoi, Bănel şi Codrea? Sunt tot atâtea motive, corect. Revin însă Chivu şi Mutu, fără de care, contra Lituaniei şi chiar a Insulelor Feroe, echipa naţională a semănat cu o frunză-n vânt. Ultima deplasare a francezilor? 1-3 la Viena, împotriva unei ţări a cărei glorie fotbalistică a rămas mult în urmă. Gică Popescu spunea cândva că Johann Cruyff transmitea jucătorilor Barcelonei încrederea că sunt victorioşi încă din vestiar. Cam ăsta a fost şi mesajul lui Hagi pe culoarele de la Casa Fotbalului, un edificiu ridicat pe rezultatele unei generaţii care nu s-a născut învingătoare, dar care a crezut în succes..

Când au venit ultima oară în România, francezii ne-au bătut scurt cu 3-1, dar am mers împreună la Euro ‘96. Ei au defilat cu Barthez, Desailly, Deschamps şi Zidane, la noi jucau Hagi, Popescu, Petrescu, Stelea, Dorinel. A plouat atunci de-a rupt în Ghencea, şi probabil că ăsta e singurul amănunt pe care l-am dori repetat sâmbătă. Gazonul de la Constanţa, terfelit la fiecare ploaie, şi amintirea victoriei cu Olanda de acum exact un an ţin loc de orice talisman. De data asta, ei vin cu o echipă care priveşte spre viitor, noi avem una ştirbită de absenţe, dar căptuşită cu speranţe cărora Piţurcă le dă un bilet de binefacere, vezi Găman, şi cu apariţii- surpriză, care bat pe 30 de ani, cazurile lui Dorel Stoica, Tameş şi Aliuţă. Au un antrenor ciudat, monsieur Domenech, care a decis să vină la Constanţa în buza meciului, de parcă s-ar fi temut de igrasia şi gândacii nelipsiţi din hotelurile sindicale sub Ceauşescu. Astă-vară, la Zürich, Piţurcă le-a descifrat tainele, ţinându-i în şah. Atunci, egalul a fost salutat cu şapca-n mână. De data asta va fi altfel, cu atât mai mult cu cât fotoliile ambilor selecţioneri scârţâie, iar corul contestatarilor se aude tot mai aprig.

Ciocnirea dintre fotbalul nostru şi Liga Campionilor s-a încheiat cu două remize albe demne de salutat. De unde până şi optimiştii vedeau în negru, Steaua şi CFR au ieşit de pe teren cu capul sus şi pieptul înainte.

Chelsea, echipă care te ia cu friguri doar la rostirea câtorva nume capabile să însănătoşească prin şirul de zerouri orice economie bolnavă din Europa, a tremurat ea însăşi de câteva ori. Şi asta unde? Pe o arenă, luxoasă azi, unde acum câţiva ani se lăfăiau bălăriile Diviziei C.

Steaua s-a temut poate prea mult de delirul verbal afişat de Mutu înainte de meci. Cu puţin noroc şi cam tot atâta curaj, războinicii războinicului din Pipera puteau împlânta decisiv pumnalul în grumazul trupei lui Prandelli. Pe tabelă a fost egal.
Dar Steaua tot a înregistrat o victorie. Fiindcă victorie se cheamă dăruirea venită din partea căpitanului de echipă.
Ne-am obişnuit cu fotbalişti români care dezarmează la primul ghinion. Cu tipi care se culcă pe urechea nenorocului, apoi bat barurile deznădejdii. Mirel Rădoi e din alt aluat.

Să strângi din dinţi şase ore pe zi şi să reintri la jumătatea perioadei prevăzute, ba încă şi pe un teren străin din Champions League, asta da fibră de căpitan.
Uite încă o explicaţie a faptului pentru care Mirel a fost astă-vară la doar un pas de Interul lui Mourinho şi Moratti.