Steaua îşi ia adio de la propriii fani în acest sezon diseară contra Craiovei. E un fel de a spune, fiindcă meciul se va disputa cu porţile închise. Dar e cel mai potrivit şi mai meritat adio. La ultimul meci acasă din cel mai mizerabil sezon nu va fi nimeni. Şi aşa stadionul ar fi fost plin de bannere şi de înjurături. Un sezon în care Steaua a tot căutat fundul prăpastiei se va încheia în tăcere, simbolul indiferenţei generale, începând de la patron şi terminând cu Liţu sau cu Tudose. Şi adversarul e pe măsură. Echipa promiţătoare a Craiovei vine imediat după ce a obţinut licenţa târându-se pe sub uşa lui Dumitru Dragomir.

Craiova, ştiţi, echipa aceea neînfricată, care a tot luptat contra regimului, va juca şi anul viitor în Liga lui Mitică fiindcă s-a făcut preş la picioarele bossului lepefist. Legea spune că n-ai voie dacă ai datorii. Vreo 17 cluburi mai fraiere au respectat-o. Viorel Duru a dezvăluit ieri că Mititelu a divizat societatea pe care era gruparea de fotbal, a scuturat echipa de datorii precum capra de râie şi a sărit pârleazul. Uite-aşa va apărea „Legea Mititelu-Dragomir”, pe baza căreia un club care nu şi-a plătit taxele va juca bine mersi sărind dintr-o firmă în alta. E ca şi cum, dumneavoastră, cititorii, nu v-aţi plăti impozitele schimbându-vă numele în fiecare an. Din păcate sau din fericire, nu chiar toţi jucăm în Liga lui Dragomir, acest organism ghidat după principiul „dă-i în mă-sa, că merge!”.

Şefii din Ştefan cel Mare au avut nevoie de 32 de etape pentru a afla că jucătorii din propria ogradă sunt mai siguri pe ei în cluburile de noapte decât pe teren ori că apelativul „Domn’ Profesor”, cu care-l alintă pe Rednic e o glumă. Pe vremuri, „Profesor” i se zicea şi celui care preda în liceu tainele strungului sau ale lăcătuşeriei la aşa-numita disciplină „atelier”, deşi el era maistru cu acte-n regulă. Ruşinaţi la Urziceni, dinamoviştii lui Borcea stau acum cu ochii pe Unirea ca pe, pardon, butelie. Au ajuns la mâna Timişoarei, iar dacă bănăţenii vor fi milostivi cu banda lui Dan Petrescu, sau dacă Urzicenii vor rezolva cazul pe teren, visul Ligii Campionilor se va transforma în coşmar. Nici acolo nu i-ar aştepta o viaţă mai roz, închipuiţi-vă un Barcelona – Dinamo sau un Real – Dinamo… Totuşi, domnii Turcu şi Borcea, care se manifestă de parcă au aflat la Urziceni că vine sfârşitul lumii, n-ar trebui să dispere. Mai e o şansă. Ea se numeşte Dumitru Dragomir. La uşurinţa cu care bate câmpii despre aiureala fuziunii Steaua – Urziceni ori despre licenţierea Craiovei, bossul LPF ar fi în stare să o trimită în Liga Campionilor şi pe Gloria Buzău. Nu permite regulamentul? Dă-l naibii de regulament, îl schimbăm, facem altul!

„Când am ajuns la Hunedoara a trebuit să-i conving pe Rednic sau pe Gabor că nu sunt cu nimic mai slabi decât Ştefănescu ori Cămătaru. Acum, în preajma meciului cu Italia, va trebui să le spun lui Costică şi lui Cami că nu sunt mai prejos decât Gentile şi Rossi”. Vocea vine din trecut. Cuvintele au apărut în volumul „Pe marile bulevarde ale fotbalului”, dedicat de marele Ioan Chirilă calificării obţinute de Mircea Lucescu la Euro 84. Ieri, la Istanbul, într-o metropolă răvăşită de o populaţie de 15 milioane şi la o conferinţă de presă susţinută în faţa a peste o sută de jurnalişti, Lucescu a dat timpul înapoi. Gazetari din toată Europa, ba chiar şi din Kazahstan, au auzit de Hunedoara, de semifinala Cupei Cupelor jucată cu Dinamo, de echipa României pentru Coppa del Mondo, în care Lucescu a avut 6 jucători. „E cel mai important moment al carierei?”, a întrebat cineva. Lucescu a afişat zâmbetul lui de om care a trăit multe şi a spus: „Important a fost că am preluat echipa naţională la 36 de ani şi am calificat-o într-o grupă cu Italia, campioană mondială”. Cortul imens de la stadionul „Şukru Saracoglu” s-a legănat un pic, în bătaia vântului şi a nostalgiei antrenorului de la Şahtior. Ani la rând, miniştrii de externe ai României au făcut gafe sau au făcut, umili, doar anticameră în marile cancelarii internaţionale. La conferinţa de presă care a precedat vârful carierei sale de antrenor, Mircea Lucescu a vorbit mult despre ţara lui. Încă un motiv pentru care ar trebui să-i ţinem diseară pumnii.

Steaua - Rapid umplea pe vremuri un stadion de 80.000 de locuri precum defunctul „23 August”. Astă-seară probabil că nu se vor ocupa nici măcar cele vreo 26.000 de scaune ale arenei din Ghencea. Steaua - Rapid a fost un derby chiar şi în anii în care giuleştenii luptau cu apa retrogradării la bărbie. Duelul dintre echipa armatei şi gruparea de altădată a nimănui s-a înteţit după venirea lui Mircea Lucescu în Giuleşti. N-a ţinut mult. George Copos s-a lăsat convins că farmecul vieţii se poate petrece şi fără Il Luce.

Azi, când planeta se scufundă, „academicianul” Mircea Lucescu, aşa cum l-a numit Copos după un hotărâtor Dinamo - Rapid 0-1, se pregăteşte de finala Cupei UEFA. La noi, „finaliştii” Gigi Becali şi George Copos se antrenează pentru un meci care va stabili învingătoarea locurilor 5-6. Ce dramoletă! Acum o săptămână, pe acelaşi stadion, „eternul derby” Steaua - Dinamo, ghilimele sunt obligatorii, a mers după 90 de minute de plictis direct la tomberon. Pentru binele fotbalului stropit la centenar de apa stătută a cădelniţei lui Platini, jocul de diseară ar merita o soartă mai bună. O frapieră măcar, nu un tomberon.

Federaţia Română de Fotbal sărbătoreşte 100 de ani, dacă aşa o fi, printre platouri cu slăninuţă, castroane cu fasole şi cârnăciori împletiţi. Chiolhanul organizat ieri în aer liber pe cărările de la Casa Fotbalului cică le-a bătut pe toate de până acum. Şi, se ştie, Casa Fotbalului a văzut multe. Un singur lucru a umbrit jubileul ferefist. Chemat la Marea Adunare Naţională a federaţiei, Ion Crăciunescu a aflat abia la faţa locului că urma să primească o distincţie. S-a ridicat omul, a mers la Mircea Sandu şi a refuzat atât salutul, cât şi medalia. Asta a fost forma de protest a unuia dintre cei mai mari arbitri români faţă de sistemul lui Sandu. Apoi a părăsit, civilizat şi tăcut, Sala Palatului Federal. Talpa fotbalului, familia de la oraşe şi sate carevasăzică, s-a simţit atacată. S-a pus pe huiduieli, pe jigniri. Masa de manevră, prin care Mircea Sandu chiar manevrează fotbalul românesc din august 1990 încoace, n-a putut suporta afrontul.

„Crăciunescu e un zero”, a decretat şi Sandu din capul mesei. Verdict discutabil. Fie şi pentru că a arbitrat finala Champions League din 1995, doar pentru atât, colegii Naşului de la FIFA şi UEFA s-ar putea să-l contrazică. Se spune că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. Şi invers. Chestii care s-au verificat, o dată în plus, la Ospăţul Fotbalului. Dacă privim atent la contestatarii lui Crăciunescu, mai c-am risca un pronostic: ieri, Mircea Sandu a câştigat alegerile din mai 2010 pentru şefia FRF.

Steaua a sărbătorit ieri 23 de ani de la Sevilla. Ce aniversare mai e şi asta? Sigur, nu e o cifră rotundă, dar la performanţa care a fost, sărbătoarea trebuia ţinută nu doar în fiecare an, ci chiar în fiecare zi de 7 a oriărei luni.

„Poate peste 50 de ani o echipă românească va repeta isprava”, a spus cineva. Termen îngăduitor şi dulce. „La ce rezultate am avut, poate ar fi trebuit să primim mai mult respect”, a spus Adrian Bumbescu.

„Colonelul” n-a pretins, aşadar, niscaiva bani în plus. A cerut doar respect. Preţios termen în epoca lui Gigi, a lui Naşu’, a lui Mitică şi a atâtor altora… Zilele astea, Mititelu, jupânul Craiovei, a intrat, din nou, în conflict cu simbolurile Craiovei Maxima. L-a suduit pe Cămătaru, de parcă eroul de pe Wembley l-ar fi învăţat să nu plătească impozitele şi să recurgă la inginerii financiare ieftine.

„Vom merge în Europa League, să moară Cîrţu de ciudă“, a clamat Mititelu. Ce delir! Sorin Cîrţu a defilat cu Universitatea prin Europa de la un capăt la altul, făcând lumea fotbalului să caute pe hartă Cetatea Banilor! Dacă Mititelu ar suprapune peste fotografia Craiovei lui Cami şi Sorin imaginea echipei de azi, ar ieşi doar o fotografie mişcată. O biată caricatură, de fapt. Nici măcar cu haz.

„Îmi place să mi se cânte imnul”, spunea Răzvan Lucescu în ziua înscăunării. Înainte ca Răzvan să-şi facă publică o preferinţă mai veche, amănuntul a fost developat chiar de tatăl său. Sunt ani buni de atunci. În 1981, anul în care a apărut „Mirajul gazonului”, un fel de autobiografie a lui Mircea Lucescu, un capitol al cărţii se intitula, simplu, „Răzvan”. Ce dezvăluia seniorul? „Îl obişnuisem să pună seriozitate în tot ceea ce face… Odată întrebat fiind de nişte cunoştinţe ce va face când va fi mare, ne-a uimit pe toţi cu răspunsul singur şi prompt: <Fotbalist şi şef de stat. Fiindcă-mi place să aud cântându-se imnul>”. Pe atunci, imnul era „Trei culori”. Răzvan va asculta pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”, pe 6 iunie, la Marijampole, în Lituania. Mai e până atunci. Tot până atunci, probabil se vor uita şi pozele cu drapelul, şi cele la zidul cu graffiti… Va începe greul. Sunt multe asemănări cu Lucescu-tatăl. Sunt şi multe dileme. Chivu sau Mutu căpitan? Permisiv sau restrictiv? În galben sau în roşu? Zilele astea se mai iveşte o asemănare. Pe lista şi în gândurile lui Răzvan se iveşte, timid, un nume: Dănciulescu. Odinioară, la Berna, în noiembrie 1981, Mircea Lucescu a readus un nume: Boloni. E drept, Loţi avea 29 de ani. Dănciulescu va împlini în decembrie 33. Pentru cum joacă şi pentru nedreptatea cu care l-a tratat Piţurcă, poate vei pune o convocare deoparte, Răzvane!

Ionuţ Lupescu a fost alaltăieri seară la „Naşul”, pe B1. A făcut pe „Croitoraşul cel viteaz”. Nu şapte, doar doi dintr-o lovitură. „Hagi nu putea fi selecţioner, fiindcă n-a antrenat pe nimeni de vreo doi ani. Iar Dan Petrescu, e drept, face treabă bună la Urziceni, dar n-a demonstrat încă la o echipă mare, sub presiune. Oricum, eu urmăresc mai departe activitatea de antrenori a foştilor mei colegi”, a spus, de la înălţimea sa, Kaiserul. Partea finală e hazlie. Ca să analizezi antrenori, ar trebui să ai o minimă autoritate. Or, din punctul ăsta de vedere, deşi s-a încăpăţânat să fie o vreme antrenor, Lupescu e zero. Dar să-l lăsăm pe Hagi în pace cu academia de copii în care va investi o sumă pe care domnia lui Mathusalem Mircea Sandu n-o va egala vreodată şi să trecem la Dan Petrescu. Nu înainte de a observa altă ciudăţenie a lui Lupescu. După considerentul „n-a antrenat o echipă mare”, Mircea Lucescu n-ar fi ajuns la echipa naţională în 1981. Să zicem că azi pretenţiile sunt altele. Caz în care Dan Petrescu ar trebui să lase, cu tot cu regrete, Urziceniul. Dacă îşi doreşte Steaua, Dan ar trebui să ştie şi că un tren ca ăsta nu trece de prea multe ori prin gara ta. Sau că de la Bucşaru la Abramovici saltul e imposibil. Dan se fereşte de relaţia cu latifundiarul din Pipera. Destinul unui mare antrenor stă însă şi în a face să meargă relaţia cu patronul echipei. În cazul în care nici Dan Petrescu nu izbuteşte asta, atunci St