Gigi Becali s-a obişnuit cu sala de judecată la fel ca Steaua cu eşecul. Între două procese de soi, cel cu interdicţia de a părăsi ţara şi cel pentru recuperarea valizei, latifundiarul a mai aruncat însă o cugetare în stil propriu: „Rednic e o soluţie foarte bună. Extraordinară. Pentru noi”, a grăit patronul din Ghencea. Culmea, după un exces de gândire, lucru rar în „Ştefan cel Mare”, boşii de la Dinamo i-au întors spatele celui pe care ar fi vrut să-l facă vătaf absolut în probleme sportive. Uite-aşa au trecut dinamoviştii pe lângă tragicomedia de a-i da puteri depline unui veritabil maestru al ratării! De la Steaua şi de la Dinamo ne aşteptam. Surpriza în materie de logică vine de la Urziceni. Cică Unirea ar vrea să emigreze cu tot cu Liga Campionilor. La Klagenfurt. Nu e foarte clar dacă UEFA va aproba trocul, dar o idee tot a încolţit. Şi ar fi păcat. Poate că un meci în Ghencea cu o echipă din urna a treia a Ligii nu va zgudui stadionul, dar lucrul e valabil şi pentru arena pe care tricolorii lui Piţi s-au acoperit de ruşine. Sigur că foarte puţini dintre cei 17.000 de locuitori ai Urziceniului vor fi dispuşi să vină la Bucureşti. Dar chiar şi aşa, pentru cele câteva sute de fani în mijlocul cărora Dan Petrescu şi Mihai Stoica au defilat pe străzile înguste din Urziceni, visând la Ferguson ori la Abramovici, Unirea ar trebui să ţină Liga pe pământ românesc.

Până atunci, românii ieşeau în stradă pentru politică. Mai o mineriadă, mai un miting, mai un scrutin electoral. În vara lui 1994, s-a ieşit pentru victoriile echipei naţionale. După triumful cu Argentina, şoferii de RATB au plecat cu autobuzele în oraş, deşi mai erau vreo două ceasuri până la prima cursă. Zeci de mii de oameni au mărşăluit prin centrul Bucureştiului. De la Colţea la Romană, cordonul era lat cât benzile de circulaţie. Se ocupaseră şi trotuarele. Peste câteva zile au început discuţiile: cine va plăti motorina autobuzelor. Şefii de autobaze spuneau că şoferii. Şoferii ziceau să suporte statul, că doar era echipa naţională! A rămas celebră scena în care, la întoarcerea din America, Nicolae Văcăroiu îi aşeza umil şi atent lui Gheorghe Hagi microfonul, ca să poată vorbi. Iar Văcăroiu era ditamai prim-ministrul. Cu patru ani înainte, Ion Iliescu câştigase alegerile prezidenţiale cu 85% din voturi. În vara lui 1994, părintele FSN-ului ar fi pierdut alegerile în faţa unui singur om: Hagi. S-a tot discutat de atunci până azi dacă a fost o Generaţie de aur. „N-au luat nicio medalie, nici măcar un bronz”, zice Dănuţ Lupu. „Voi ne-aţi spus Generaţia de aur. Şi aşa am fost. Şi la naţională, şi la cluburi. Eu, Belo, Popescu, Petrescu am cucerit trofee continentale. Pe toate, dacă le punem la un loc”, spune Gică Hagi. Da, au fost Generaţia de aur. Uitaţi-vă la jucătorii de azi, puneţi la socoteală şi cei opt ani cât am lipsit de la marile ospăţuri ale fotbalului şi nu mai e nevoie de vreun argument.

Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu au dreptate. „A fost un gest premeditat”, au spus, în cor, mai-marii FRF despre reacţia fanilor Timişoarei. Şi aşa a şi fost. Când conducătorii timişorenilor au cerut săptămâni în şir nedelegarea lui Balaj la finală, iar tu, federaţie, exact pe Balaj îl delegi, seamănă a premeditare. Incidentele sunt condamnabile. „Au fost incitaţi”, au spus şefii CFR-ului. Au fost. Încă din septembrie anul trecut, când federaţia s-a făcut preş, de parcă asta aştepta, în faţa unei decizii ordinare FIFA, decizie desfiinţată până la urmă de TAS. În ceasul al 14-lea, dar desfiinţată. Din septembrie până în mai, Marian Iancu a răguşit pe toate căile posibile acuzând abuzul. „Nu e niciun abuz”, răspundeau federalii. Tribunalul de la Lausanne a dat Timişoarei cele 6 puncte înapoi. Care a fost replica? Prestaţia lui Balaj, care a luat toate deciziile, a naibii coincidenţă, în favoarea Clujului. Nu cred că a fost penalty la Gigel Bucur, dar faultul lui Nuno Claro asupra lui Cisovsky a fost scandalos. Şi era la 2-0 pentru CFR. Aron Huzu vrea credibilizarea arbitrajului. Atunci, la cursurile din această vară, faza respectivă, la care Balaj a închis ochii, trebuie să fie cap de listă la capitolul „Când se acordă lovitură de la 11 metri”. Războiul Timişoara – FRF va continua, din păcate. Marian Iancu a spus: „Cine seamănă vânt va culege iadul”. Un antrenor bine gândit, câteva transferuri şi o echipă sigură pe ea, cum la Târgu Jiu n-am văzut, cam asta ar trebui să fie replica. Eventual, o calificare în grupele Champions League. Aşa ar arăta, cu adevărat, iadul.

Trei evenimente au marcat săptămâna care-şi dă duhul mâine: ultima etapă de campionat, finala Cupei şi retragerea lui Bogdan Stelea. Ne obişnuiserăm cu el. Iar dacă Răzvan Lucescu nu l-ar fi luat secund la echipa naţională, Bogdan mai apăra mult şi bine. După buletin, el va împlini în decembrie 42 de ani. Chiar, unde vor juca, la 42 de ani, Tamaş sau Pulhac? Stelea a intrat în poarta lui Dinamo când reperele împlinirii materiale pentru un fotbalist însemnau o Dacie, eventual cu număr mic, un apartament cât mai central şi un video. Era ultimul mohican al unei generaţii care a crescut cu cheia de gât şi ai cărei componenţi erau fericiţi că li se dădea, ca juniori, o eugenia, un ceai şi un bilet de tramvai. O generaţie care a dus România la cinci turnee finale. Stelea a participat la toate. În 1990 a fost rezerva lui Lung. În ’94, ’96, ’98 şi 2000 a păzit poarta Generaţiei de Aur. Venea la antrenamente cu celebra-i bandană colorată, ca un corsar al vremurilor moderne. I s-a spus Arnold, poreclă insiprată şi de căutătura feroce cu care a adormit adversari de teapa unui Valderama, Asprilla, Shearer ori Figo. În ultimii ani, firme precum Bamboo, Fratelli, Cuando au avut parte de o promovare demnă de marii sponsori ai fotbalului. În numele ideii „viaţa merită trăită din plin”, jucătorii români ai mileniului III s-au transformat în veritabili agenţi de publicitate. Odată cu Bogdan Stelea dispare şi cel din urmă ambasador al unei generaţii despre care Gică Popescu spunea cândva că „singurele nopţi pierdute au fost cele de după calificările echipei naţionale”. Un tip care a jucat până la aproape 42 de ani, cu bandana pe cap, privirea feroce şi, uneori, cu zâmbetul pe buze.

Are dreptate Dan Petrescu, numai la noi se putea ivi posibilitatea ca echipa campioană să nu fie desemnată în seara ultimei etape, ci a doua zi, pe postavul verde de la TAS. Apropo de TAS, după cum au lălăit băieţii de la Laussanne cazul, zici că în robele respective s-au furişat magistraţii români, aceia care judecă un proces cinci ani şi asta atunci când cauza respectivă e la urgenţă. Norocul Unirii e că totul se poate rezolva cu doar un punct acasă, contra Stelei. Ce destin pentru roş-albaştrii! Să-ţi joci locul în Europa contra echipei conduse de doi dintre cei mai mari stelişti din fotbalul nostru: Mihai Stoica şi Dan Petrescu. Doi oameni care câştigă lejer orice sondaj pe tema „Cine ar fi potrivit pentru funcţia de preşedinte la Steaua? Dar pentru cea de antrenor?”. Înaintea penultimei etape, conducătorii dinamovişti şi-au lăsat echipa în plata domnului, a domnului Rednic, şi au tăbărât pe Mihai Stoica. MM se făcea vinovat de o abatere gravă: n-are drept de semnătură la Urziceni. Grav! Mai rămânea de stabilit modul execuţiei: pluton, rug, ştreang, scaun electric… A venit însă eşecul cu Braşovul, iar Mihai Stoica a scăpat teafăr. Şi, uite-aşa, omul fără drept de semnătură a scos Dinamo din Champions League şi s-ar putea să scoată şi Steaua din cupele europene!

Noul sponsor al echipei naţionale a avut ghinionul să lanseze sloganul bazat pe „O nouă atitudine pentru echipa naţională” în preajma „dublei” de tristă amintire, cu Serbia şi Austria. Povestea a fost reparată cumva de Răzvan Lucescu. Noul selecţioner chiar a adus cu el o nouă atitudine. Jurnaliştii prezenţi la reunirea de luni au avut un şoc. De la fortăreaţa lui Piţi direct la transparenţa lui Răzvan. Pentru cei obişnuiţi cu sârma ghimpată de la Mogoşoaia şi care se osteneau să-şi facă meseria în condiţiile din trecut, unii ajunseseră să se simtă în largul lor doar în mediul respectiv, atitudinea lui Răzvan Lucescu a semănat cu o eliberare. Parcă şi imaginile de la antrenamente sunt mai vesele. Mai vedem şi noi cum arată un antrenor care face glume sau un jucător care aleargă cu zâmbetul pe buze. Acum e acum. De la Marijampole mai departe, atitudinea cea nouă ar trebui să se regăsească şi pe teren. Unde au dispărut secvenţele de la Euro, când tricolorii cântau imnul înlănţuiţi şi încurajaţi de corul celor câteva mii de suporteri? Poate memoria va reveni începând chiar de mâine, iar „momentul Lituania” va fi nu doar certificatul de naştere al unui selecţioner, ci şi al unei echipe. E rândul jucătorilor. Demonstraţi-ne că mai putem discuta cu speranţă despre echipa naţională!

Conferinţa de presă a lui Răzvan Lucescu a spart tiparele. Jurnaliştii erau obişnuiţi cu dialoguri fade. Relaţia dintre presă şi selecţioner, îndeosebi sub domnia lui Piţurcă, semăna cu un vorbitor. Două întrebări, gen „De cine vă temeţi din rândul adversarilor?”, şi cam tot atâtea răspunsuri spectaculoase: „Mizăm pe aportul publicului”. Finalul, un şablon obosit: „Mai aveţi întrebări? Mulţumim, la revedere”. După Dinamo – Braşov 0-2, Răzvan a păşit cu capul sus şi coloana vertebrală dreaptă în prima sa zi de antrenor al echipei naţionale. Lumea fotbalului ar fi pronosticat altfel. Ce-l mâna pe el în luptă? În primul rând, numele. Nici nu mai ştii azi, la capătul meciului care a stins lumina în „Ştefan cel Mare”, dacă Mircea e tatăl lui Răzvan sau dacă Răzvan e fiul lui Mircea. Dincolo, la celălalt capăt al ţării, Dan Petrescu punea căpăstru titlului de campioană. Unirea Urziceni a fost aplaudată la scenă deschisă şi cu braţele sus de vreo 30.000 de bănăţeni, cam de două ori populaţia Urziceniului. A fost un campionat cenuşiu, salvat de un final demn de Hitchcock. Un campionat care n-a impresionat, dar care a lansat doi antrenori: Dan Petrescu şi Răzvan Lucescu. Doi bărbaţi, la urma-urmei. Unul va merge în Champions League, altul la echipa naţională. Două nume care vor marca viitorul fotbalului românesc!