Craiova aşteaptă fiecare meci cu Dinamo de parcă ar veni sfârşitul lumii. Rivalitatea e mare şi e veche. S-a născut demult, prin 1973, când Ştiinţa a pierdut titlul de campioană, ar fi fost primul din istorie, în împrejurări ciudate. Dinamo a câştigat restanţa cu CFR Cluj exact la diferenţa de care avea nevoie să-i întreacă pe juveţi la golaveraj.

Dăinuie o imagine celebră, din 1981, când vreo câţiva fani olteni, Craiova era deja campioană, s-au urcat pe copertina de la tribuna a II-a din Ştefan cel Mare, cea pe care trona un „D” imens, cântând „M-a făcut mama oltean”. Duşmănia a luat foc de-a binelea prin 1986, când Dinamo l-a înrolat pe Cămătaru. Oltenii n-au pus botul pe labe. Şi-au lins rănile şi şi-au luat revanşa mai târziu, în noiembrie ’89, când echipa lui Mircea Lucescu a venit neînvinsă pe fostul Central şi a părăsit spaţiul lui „Muică, suntem neam de piatră!” cu capetele plecate. Au fost vreo 50.000 de oameni atunci la meci, când mai erau două luni până la Revoluţie. În toamna aceea, Craiova a bătut toate puterile fotbalistice ale regimului: Steaua, Dinamo, Victoria şi Flacăra Moreni. Pe Steaua şi Victoria chiar în Bucureşti!

Anii au trecut. Peste veninul Craiovei faţă de Dinamo se aşezase seceta. Gura de libertate s-a căscat astă-primăvară, când Dinamo a scăpat ieftin, doar cu un 2-0. „Meciul ăsta e cel mai important pentru noi. Nimic nu mai contează”, a grăit Adrian Mititelu zilele trecute, visând la un nou triumf. Eroare, domnule Mititelu!

O victorie contra lui Dinamo, indiferent de moment, trebuie să fie startul, nu finişul, către alte mari victorii. Altfel, amintirea Craiovei Maxima nu va fi altceva decât ceea ce e de foarte mulţi ani încoace: doar o amintire.

„Dan Petrescu ar trebui să ia zece etape de suspendare!”, a hotărât Mircea Sandu după Supercupă. Sunteţi milostiv, domnule preşedinte! Dan Petrescu a marcat două dintre cele mai importante goluri ale Generaţiei de Aur. În 1994, golul cu SUA, care a deschis drumul către meciul cu Argentina, una dintre cele mai frumoase partide din istoria noastră şi a Campionatelor Mondiale. Patru ani mai târziu, la Toulouse, prin golul lui Dan Petrescu, am răpus Anglia. Dar ce-a fost a fost, nu-i aşa? Cine mai trăieşte azi din amintiri? Nici măcar Mircea Sandu, omul care datorează enorm echipei lui Hagi, Popescu şi Petrescu. Apropo, Petrescu ăsta e prea nervos! Prea vede comploturi peste tot! Prea face pe persecutatul! Nu mai suportă să fie furat de arbitri? Ducă-se! E drept, face parte din noul val de antrenori, dar şi valul ăsta ar trebui să meargă un pic la reeducare. Să mai înveţe, de exemplu, celebra zicală „Azi n-a fost ziua mea”. Şi chiar n-avea cum să fie. A fost ziua, pardon, seara CFR-ului. Din păcate pentru, altădată, frumoasa echipă din Cluj, zilele şi serile astea când arbitrii îmbracă tricoul vişiniu se cam adună. S-a întâmplat în sferturile Cupei, cu Pandurii, mai apoi în semifinala cu Vaslui, după care a venit Balaj în finala cu Timişoara şi a pus cireaşa pe tortul suspiciunii. Iar la Supercupă, capacul. E prea mult, domnule Paszkany! Şi e păcat, domnule Mureşan! Pentru ceea ce a însemnat „proiectul CFR”. Şi, mai ales, pentru ceea ce ar mai putea încă să însemne.

O poveste din anii în care disputa Steaua - Dinamo acaparase fotbalul românesc. În 1989, finala Cupei s-a jucat la Braşov. Povesteşte Nicolae Gavrilă, preşedintele de atunci al Stelei: „În dimineaţa partidei ne cheamă Radu, prim-secretarul de la Braşov. Ne întreabă, şi pe noi, şi pe cei de la Dinamo, în ce culori vom juca. <Roşu>, zic eu. <Alb>, răspund cei de la Dinamo. <Nu se poate!>, răspunde Radu. Nu înţelegeam nimic. <Nu vă daţi seama, tovarăşi, verdele gazonului, cu roşu şi cu alb înseamnă exact steagul Ungariei!>”. Aşa-zisul „pericol maghiar” a existat din cele mai vechi timpuri. Dar a şi fost alimentat din plin. Bannerul afişat de câţiva derbedei din galeria Stelei era odios, dar propaganda creată în jurul subiectului poate fi la fel de periculoasă. S-a mers până acolo încât s-a cerut pedepsirea drastică a echipei! „Ce vină avem noi de data asta? De unde era să ştim noi, cei din conducere, ce mama naibi scrie pe bannerul ăla? Când am vrut să închid peluzele, aţi sărit cu toţii”, a protestat ieri Gigi Becali.

Nu mă număr printre admiratorii patronului stelist, dar de data asta, măcar de data asta, el are dreptate. Poate fi acuzat Becali că nu şi-a luat în lojă translator de limba maghiară? Din păcate, adversarii n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Dimpotrivă. Începând cu steagurile pe care scria „Transilvania, pământ unguresc” până la scenariul ameninţării cu bombă. Într-un ocean de disperaţi şi de ură, apelurile la fotbal şi la calm s-au auzit prea puţin.

Ceasul demiterii lui Bonetti de la Dinamo ticăie tot mai repede. Nu e nicio surpriză. Trupa din „Ştefan cel Mare” a intrat de mult timp în antologia ciudăţeniilor legate de antrenori. Prin 2002, în vreo două luni, Florin Marin a venit, a plecat şi s-a întors pe o bancă tehnică ce i-a mai cunoscut şi pe Cornel Dinu şi Ion Moldovan. Dacă Bonetti nu va prinde prima etapă, şi nu sunt semne că o va apuca, se va repeta istoria cu Esteban. Dinamo dă afară un antrenor, atunci Andone, acum Rednic, şi angajează altul care nu rezistă decât în perioada de pregătire! Dario Bonetti n-are mare vină. A fost adus, săracul, la recomandarea lui Marius Vizer, care ar fi vrut să devină acţionar, dar care între timp a făcut stânga-mprejur. Bine, lui Bonetti n-ar trebui să-i pară rău. Pe lângă celebra Juve Stabia şi celelalte echipe de fără frecvenţă pe care le-a pregătit, perioada petrecută printre „câini” va fi cap de listă în CV-ul  său de antrenor. Şi Dinamo? Nu vă faceţi probleme. Dinamo va găsi una dintre eternele soluţii de criză, Ion Marin sau Moldovan, ori se va ruga de Rednic şi vom afla din nou despre obiectivul moştenit din tată-n fiu: muzica şi grupele Champions League. Dacă nu anul ăsta, atunci la anul!

Mircea Lucescu ne-a mai şocat ieri încă o dată. Vestea operaţiei sale a întrerupt programele despre criză, despre Ridzi şi despre EBA. Toţi îşi strigau nedumerirea, “cum domnule, aşa, deodată?”. N-a fost chiar deodată.

În inima lui Mircea Lucescu se adunaseră toate. Căruciorul cu salată din copilărie, pe care-l împingea ca să-şi ajute prietenul de joacă, şi gamelele cu cartofi de mai târziu, “dimineaţa mâncam cartofi prăjiţi, la prânz ciorbă de cartofi şi seara mâncare de cartofi, tata era bolnav, mama se descurca greu”, povestea el în “Mirajul gazonului”. Au urmat seara de la Bratislava, când cehii au egalat în minutul 85 clătinând calificarea pentru Euro ‘84, după-amiaza blestemată cu Irlanda de Nord din preliminariile Mexico ‘86 ori olandezul Blankenstein, arbitrul care i-a furat lui Lucescu şi lui Dinamo finala Cupei Cupelor în 1990. Plus atâtea meciuri ratate în ultimul minut sau mai mult, cum a fost cu Palop, portarul Sevillei marcator într-un meci celebru la Doneţk.

Altor antrenori le e gândul la meci şi la şedinţa tehnică. În urmă cu nici o lună l-am vizitat la cantonamentul din Austria. Se interesa de meniu, de starea vremii, dacă plouă sau nu, de cum e terenul, la ce distanţă de hotel este, de toate mărunţişurile care au construit o carieră mare.

Mulţi îi cer lui Lucescu să se oprească, să-şi vadă de ale lui. Nu-i va asculta. Probabil se va odihni o săptămână, două şi se va întoarce. “Mircea, nicio durere nu te poate opri!”, a scandat galeria Bresciei în 1992, când Lucescu a avut un mic accident vascular. Pe 28 august, la Monte Carlo, acest antrenor român fanatic al muncii şi al fotbalului va disputa Supercupa Europei contra Barcelonei. Cred că a început deja să se gândească la cum îl va bloca pe Messi.

Transferurile lui Ronaldo şi Kaka la Real au spart plafoanele financiare şi de audienţă. Monica Iacob Ridzi şi-a dat, în sfârşit, demisia. Lotul Penescu a ajuns la penitenciar, iar Gigi Becali a primit viză de ieşire ca să se fălească la Parlamentul European. Nu astea sunt însă ştirile verii. Ci o alta. Dinamo s-a rugat ani de-a rândul să prindă Champions League la un preot cu apucături de-a-ndoaselea. Lui Laurenţiu Andreescu de la Mănăstirea Căldăruşani îi plăcea să facă de-ale nefăcute cu enoriaşii. Îi căzuseră cu tronc şi vreo trei jucători dinamovişti, care n-au picat însă în ispită. Asta ar mai fi lipsit! Acum, la cât de repede se panichează boşii din „Ştefan cel Mare”, n-ar fi exclus să lase de-o parte orice analiză, să-şi ia ochii de la transferuri şi să aleagă calea mai sigură spre cea mai strălucitoare competiţie intercluburi: să schimbe preotul! Fiindcă nu Rednic a fost de vină pentru ratarea de pomină, nici Tamaş ori Cristea, ci duhovnicul amator de băieţi. E bine totuşi că dinamoviştilor nu le-a pierit umorul. Bine, e posibil şi ca Bonetti să nu ştie povestea. Fiindcă noul antrenor a aruncat una tare de tot în „Evenimentul zilei”. Conform lui Bonetti, în meciul cu ospătarii de la Aix les Bains „trebuia să le dăm vreo 20 de goluri”. Asta-i viaţa, signor Dario! Şi eu trebuia să câştig duminică la 6 din 49. N-am câştigat, aşa că aştept data alegerilor prezidenţiale din decembrie, atunci când se va lua din nou marele pot la loterie.

Capitala a pierdut ultimele două campionate şi, după semnele de până acum, nici sezonul viitor nu se va simţi prea bine. Dinamo e ceva mai stabilă ca leul, iar la Rapid situaţia se scufundă, vorba patronului, cu fiecare zi. Steaua are ceva culoare în obraji. Rămâne să vedem dacă Bergodi va putea face minuni cam cu acelaşi lot care a gâfâit să prindă locul 6. Din fericire pentru granzi, nici provincia nu se mai simte aşa bine precum anii trecuţi. Urziceniul va trebui să facă faţă războaielor dure din Liga Campionilor. Anul trecut, Clujul a răposat????? chiar în turul campionatului din această pricină. Fiindcă a venit vorba, parcă nici CFR nu mai e ce a fost. Criza a lovit la temelia echipei secunde, iar robinetul altădată generos al lui Paszkany mai picură doar către echipa mare. Craiova, surpriza campionatului trecut, îşi dă, ca de atâtea alte ori, cu stângu’n dreptu’. Bornescu, portarul care a salvat în multe rânduri corabia, a fost aruncat peste bord. Gângioveanu, un puşti promiţător, pus pe coji de nucă fiindcă a vrut să-şi dea acum BAC-ul, nu ca Dorel Stoica, după 30 de ani. Ar mai fi Timişoara, care şi-a arătat din nou colţii financiari când a scos din seif  800.000 de euro pentru gălăţeanul Bourceanu. Dacă Sabău îşi va rări apariţiile la şedinţele Martorilor lui Iehova, poate că dinspre Bega ar putea veni pericolul.

Dinamo a terminat campionatul cu comprese reci la frunte şi a intrat în pregătirile noului sezon bâjbâind după borcănelul cu rudotel. Toată lumea se uită la italianul Bonetti ca la un interimar. Pariurile nu se pun în funcţie de ce va face acesta la Dinamo, ci cât va sta. Nici lotul nu e foarte clar stabilit. Cine va pleca ori cine va veni sunt dileme la scenă deschisă. Vitrina cu acţionari scârţâie din toate rafturile.

Fiecare dintre cei care se declarau până alaltăieri purtători de sânge alb-roşu pe viaţă ar pleca, dar ar rămâne. Eh, pe fondul acesta de stabilitate proprie „societăţii Dinamo”, preşedintele Nicolae Badea, el încă mai e preşedinte, a pus piciorul în prag. „Nu se poate aşa ceva. Vom depista vinovaţii şi vom lua măsuri”, a spus mai-marele dinamoviştilor.

E cea mai fermă luare de poziţie a domnului Badea de după eşecul de la Urziceni încoace. Sau una dintre cele mai ferme de la intrarea sa în fotbal. Se referea la jucători? La staff-ul tehnic? La acţionariat? Aş! Domnul preşedinte s-a arătat vexat rău de tot pentru un banner. Ştiţi, bannerul acela cu „securistul”, „butelistul” şi „şantiersitul”. Să fiţi nemiloşi, domnule Badea! Rezolvaţi-i pe suporteri, că de echipă mai e timp! Dacă nu acum, la anul. Sau în următorii ani fiindcă, aşa cum aţi anunţat la prezentarea lui Bonetti, Dinamo e un proiect pe termen lung. Cât de lung?

Ca de obicei, telefon de la Florin Caramavrov, înainte de şedinţa de sumar. „Scrii ceva?”. „Da, ceva pe chestia asta cu dosarele”. „OK, dar nu ştiu dacă azi mai dăm despre asta”. „Nu mai contează, nebunia cu Securitatea s-a generalizat”.

Gică Popescu, Boloni, Lucescu, Ienei, Cămătaru… Nume săpate în istoria fotbalului românesc, terfelite azi la scenă deschisă. Apropo de Cămătaru. În aprilie 1983, după Benfica – U. Craiova 0-0, Eugen Barbu a scris în „Informaţia” memorabilul articol „M-ai învins, Rodioane!”. În urma prestaţiei lui Cami de la Lisabona, meci care a apropiat Craiova Maxima la 90 de minute de finala Cupei UEFA, Barbu, un mare contestatar al atacantului oltean, îşi cerea scuze pentru jignirile de până atunci. Anii au trecut. Zilele trecute ni s-a spus că Rodion Cămătaru, oferind banale date despre fuga lui Marcel Răducanu în RFG, de exemplu, a fost turnător. Gică Popescu la fel. Iordănescu a aruncat apoi o petardă: „Ştiu cine m-a turnat, e un nume mare, dar nu-l spun”. Spuneţi-l, domnule Iordănescu! Altfel, apare Dragomir, fostul preşedinte al Victoriei, cel mai nenorocit club din istoria fotbalului nostru, şi zice că el ştie, că „e vorba de un mare antrenor”. Mircea Lucescu şi Emeric Ienei, în loc să-şi vadă de ale lor, se dau de ceasul morţii să dezmintă! Unde s-a ajuns! A dracului a fost Securitatea… Guţă şi Velişcu, securiştii care instrumentau dosarele fotbaliştilor craioveni, stau acum la soare şi râd de guţanii care au înghiţit hapurile otrăvite. Citesc şi râd aşteptând pensiile grase şi dividendele. Ai învins, Velişcule!

Gică Popescu s-a grăbit să facă legătura între cartuşele oarbe ale raporturilor sale cu Securitatea şi eventuala candidatură la şefia FRF. Nu cred că Mircea Sandu, Prunea sau Lupescu stau în spatele dezvăluirilor comice din „Adevărul” şi „Gazeta”. S-a scris că nişte băieţi de la „Miliţia Spirituală”, probabil mai multă miliţie şi mai puţin spirit, ar fi vrut să umple foamea pe criză şi au comercializat fiţuicile puse la cale de doi securişti, Guţă şi Velişcu. Aţi auzit de ei, nu? E o variantă mai plauzibilă. Fostului căpitan al Barcelonei şi al echipei naţionale i se reproşează, printre altele, că a tăinuit. Luni seară, la „Antena 3”, Gică a venit cu „celebrul” său dosar, cules între timp de la CNSAS. Surpriză! În dosar nu există nici măcar o literă prin care el se angaja să colaboreze sau să furnizeze ceva securiştilor. Atunci ce a tăinuit Popescu? Lucruri foarte grave. Anume că le-a oferit lui Guţă şi Velişcu date strict secrete, precum „la Monte Carlo ne-am antrenat pe un stadion ultramodern”, „de la Nisa la Monaco am mers cu autocarul”, „Emil Săndoi vrea să devină inginer”, „masorul Aurelian Ţîcu vorbeşte frumos cu noi”. Înfiorător! Popescu a fost executat alaltăieri. Ieri a venit rândul lui Rodion Cămătaru. Şi în cazul acestuia dezvăluirile stârnesc hazul. Vorbim de doi foşti uriaşi fotbalişti români care au strâns împreună 190 de selecţii la echipa naţională, şi au jucat la 7 turnee finale mondiale şi europene pentru România. Ce e şi viaţa asta! Gică şi Cami, arătaţi cu degetul. Se fac plecăciuni pentru Guţă şi Velişcu!