În România se fac din când în când anchete cu tema „În ce instituţii aveţi încredere?”. Ştiţi, pe primele locuri apar, invariabil, Biserica şi Armata. Într-un sondaj despre lipsa de încredere, probabil că Federaţia Română de Fotbal ar fi fruntaşă. Mai ales după apusul Generaţiei de Aur. Ziua de miercuri a developat totuşi o floare rară din birourile de la Casa Fotbalului: Aron Huzu. Înaintea Comitetului Executiv, fostul şef al arbitrilor a declarat că, dacă se vor aduce fluieraşi străini, el îşi va da demisia. Mai-marii adunaţi la FRF au votat contrar principiilor lui Aron Huzu. Ne-am fi aşteptat ca Huzu s-o dea la-ntors, să zică ceva despre continuitate şi să rămână bine-mersi. Surpriză! El şi-a dat demisia în aceeaşi seară. Asta în ciuda asigurărilor pe care Mircea Sandu le dădea la „Fanatik Show”, cum că şeful CCA nu va demisiona. Asta e, domnule preşedinte, prin instituţia pe care de atâta amar de vreme o conduceţi, au mai fost şi oameni de onoare. Iar Aron Huzu e unul dintre ei. Doamne fereşte, nu singurul, dar orişicât… După iureşul lui Marin Condescu, pesemne că Mircea Sandu va dormi liniştit. Mai ales după ce Gică Hagi a făcut pasul înapoi printr-un comunicat sec, dar limpede. Şi mai ales după ce şi-a găsit repede un şefuleţ peste arbitrii. E vorba de domnul Vasile Avram, care şi-a dat cuvântul la emisiunea amintită anterior că nu va accepta funcţia otrăvită. În aceeaşi seară, Aron Huzu ieşea cu fruntea sus din sediul FRF. Bine aţi venit în echipa lui Mircea Sandu, domnule Avram!

„E un meci istoric”, spune Cristi Borcea despre Dinamo - Liberec. S-ar putea să aibă dreptate. După ce ai ratat titlul, deşi ai alergat mult timp de unul singur, şi după ce au râs toate curcile că ai pierdut şi locul 2, prezenţa în grupele Europa League chiar e istorie.

Altădată istoria la Dinamo se numea Internazionale Milano, Hamburg sau Panathinaikos. Grecii şi-au luat şase goluri într-o după-amiază de vis din toamna lui 1989. Căderea e mare, dar nu doar la Dinamo prezentul e cenuşiu şi nici viitorul nu pare mai limpede. Să vedem dacă vor pricepe şi jucătorii ceva din declaraţia domnului Borcea. Nu-mi fac probleme la Dănciulescu. Şi cred că nici cel mai cârcotaş fan dinamovist nu-şi face. Într-un dicţionar al istoriei roş-albe, la termeni precum „abnegaţie”, „dăruire” ori „salvator” explicaţia ar trebui să fie Ionel Dănciulescu. Problema e la ceilalţi, gaşca „Bamboo” şi „Steaua e numai unaaaa!”. Nu e foarte sigur că băieţii s-ar fi maturizat de la NEC Nijmegen încoace. Sau de la Urziceni ori Braşov.

Cineva ar trebui să le explice cât de mult contează certificatul eliberat de Europa. Nu doar pentru club, ci chiar pentru ei şi pentru viitorul lor de fotbalişti. Dacă într-adevăr respecţi meseria asta, ce pretenţios sună, trebuie să vezi odată şi odată că orizontul se întinde mult mai departe decât universul lui Adi Minune şi al Marinei Dima.

Adrian Mutu a lipsit de la amicalul cu Ungaria. Asta nu mai e o ştire, ştire era dacă ar fi venit. Ani la rând s-a discutat cine merită să fie căpitanul echipei naţionale. Mutu sau Chivu? Dilema a răsărit inclusiv la numirea lui Răzvan. Eterna dispută dintre starletă şi profesionist. Cristi Chivu vine oricum şi oricând la echipa naţională. Vine şi pune osul, chiar şi umărul, fără să-i pese că acesta mai trosneşte uneori. Pentru Ungaria a sărit în avionul de Budapesta venind de la Beijing, asta înseamnă vreo 10.000 de kilometri. Mutu n-ar fi venit nici la Siena, 50 de kilometri de Firenze. Mutu a răcit. Nu era prima dată. Dacă ar fi fost uns căpitan, deşi nu cred că şi-ar fi dorit asta, trebuia să trimită banderola prin poştă, cu proces verbal de predare-primire, la cât a lipsit. Să sperăm ca va veni la Paris, unde Mircea Sandu îi va prezenta noii coechipieri, dar şi noul antrenor, aşa cum se procedează cu elevii cei noi. Gripat pentru naţională, Adrian a dat patru goluri la o miuţă cu Fiorentina, chiar în seara premergătoare meciului de la Budapesta. Nici nu mai ştiu ultimul mare meci al lui Mutu în tricoul tricolor. Poate cel din Belarus, pentru Euro 2008. Şi cel cu Italia, la Zurich, dacă n-ar fi existat penalty-ul ratat. S-o fi păstrat pentru Stade de France, acolo unde echipa naţională îşi va juca şi ultima fărâmă de şansă. „Echipa naţională a fost vitrina de lux a carierelor noastre. Aşteptam reunirile ca pe nişte Revelioane, atât ne era de drag să venim”, spunea Gică Popescu rememorând anii Generaţiei de Aur. Văzând dragostea lui Mutu faţă de echipa naţională, ne e şi mai clar de ce între Euro 2008 şi precedenta calificare la un turneu final trecuse aproape un deceniu de secetă.

Mai mult decât publicul extraordinar - pe ce stadion din România se mai cântă non-stop la unison? - sau decât organizarea impecabilă a jocului, la Timişoara au impresionat reacţiile de după meci. De după un meci în care fusese eliminată deţinătoarea celui de-al doilea trofeu continental, formaţie antrenată de cel mai valoros technician român. Un tehnician care ştia totul despre Poli, dovadă că mersese să vadă finala de Cupă de la Târgu Jiu cu gândul că urmăreşte un posibil viitor adversar, aşa cum singur a mărturisit-o! Ei bine, după acest succes istoric, Timişoara a rămas cu mintea şi picioarele pe pământ. Marian Iancu a spus că “momentul Şahtior” a fost doar ştacheta care a stabilit la ce nivel se află echipa. Neluţu Sabău a ţinut o conferinţă de presă care ar putea figura oricând, oriunde drept demonstraţie de seriozitate, pasiune şi bun-simţ. La un sfert de oră după eliminarea echipei din Doneţk, antrenată chiar de mentorul său, Sabău a făcut apel la luciditate şi a vorbit despre partida cu Poli Iaşi! A numit meciul “istoric”, dar a făcut-o afirmând că anticipează reacţiile presei. A fost o calificare istorică, Neluţu! Ani la rând, Timişoara fotbalistică s-a raportat la eliminarea lui Celtic. Apărându-şi tinereţea, Ioan Timofte a adus în discuţie eliminarea lui Atletico Madrid. Pe bună dreptate. Dar reperul major era meciul cu Celtic. Sunt mii de bănăţeni care spun şi azi cu mândrie, după aproape trei decenii, “am fost atunci, cu Celtic!”. De miercuri, 5 august 2009, vor mai fi 25.000 care vor spune “am fost atunci, cu Şahtior!”. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Au fost vremuri în care capitala fotbalului românesc modern nu era Bucureştiul. Au fost anii Aradului, ai Piteştiului şi, mai ales, ai Craiovei. La cum a primit Timişoara eliminarea lui Şahtior s-ar putea ca nu peste mult timp, capitala fotbalului nostru să se mute pe Bega. Şi asta nu doar pentru o seară.

Încă de când a ieşit din teren ca să intre în antrenorat, Dan Petrescu a surprins. Îşi ţinea jucătorii în cantonament după meciuri, le ordona uşoare alergări imediat după terminarea partidei, obişnuia să vadă primele 15 minute din tribună, fiindu-i mai lesne să analizeze liniile adverse. Şi cele proprii, bineînţeles. I-a plăcut să o ia de jos. Mai întâi Sportul. A urmat Rapidul, o perioadă scurtă şi agitată, nici azi lămurită îndeajuns. A încercat la Wisla şi a ieşit pe locul 2 într-un campionat care avea să adune arestări cât clanurile Clămparilor şi Cămătarilor la un loc. S-a întors în România. Şi tot la munca de jos. Pe atunci, Unirea Urziceni era o echipă obscură, rătăcită prin praful Ligii I şi printre scaieţii Bărăganului. Ce a urmat se ştie. Dan Petrescu şi Unirea vor defila în toamnă prin Liga Campionilor. Dar lucrurile nu-s OK. Sătul de arbitrajele strâmbe de la noi, părtaşe la „proiectele” unora sau altora, şi de toanele unui patron mare specialist în contracte cu statul, marcatorul de pe „Rose Bowl” vrea să plece din nou. Pentru un fotbal pângărit ani de zile de tehnicieni ale căror prelegeri tactice începeau cu „pe ei şi la casierie!” şi se încheiau triumfător, „ai, n-ai mingea, tragi la poartă!”, plecarea lui Dan Petrescu nu va fi o pierdere. Pentru speranţele naivilor, da. Totuşi, du-te, Dane!

Visezi la Chelsea. E cam mult deocamdată. Se aude ceva de Milwall. Asta e cam puţin. Dar dacă ai început cu mistria la Sportul şi Urziceni, merge şi Milwall. Măcar acolo nu vei da peste arbitri care se-ntâlnesc cu preşedinţi de cluburi prin cotloane de benzinării ori peste patroni care visează şi noaptea cum să mai tragă statul în piept. Acolo e fotbalul.