Mihai Stoica n-a mai apărut atât de cătrănit în faţa presei din ziua în care şi-a anunţat plecarea de la Steaua. „Meciul ăsta nu interesează pe nimeni. S-au vândut doar 400 de bilete”, a spus managerul Unirii Urziceni. „Meciul ăsta” e cel cu VfB Stuttgart, primul pe teren propriu al echipei lui Dan Petrescu în grupele Champions League. Teren propriu e un fel de a spune. Partida se joacă în Ghencea. Asta a fost o greşeală. Şefii Unirii s-au gândit prea mult la Klagenfurt, variantă din start neagreată de UEFA, şi au exclus alte variante din ţară. Sigur, la câte stadioane moderne avem, variantele erau trei: Ghencea, Cluj şi Piatra Neamţ. Au ales Ghencea, soluţia mai la îndemână, dar şi mai rea. La Cluj s-ar fi putut suprapune, nu ştii niciodată ce-ţi oferă sorţii, cu partidele CFR-ului din Europa League, dar varianta Piatra Neamţ chiar merita studiată.
Aşa, Urziceniul a aterizat într-un stadion din care s-au evaporat fotbalul şi pasiunea. Steliştii vin să-l înjure pe Gigi Becali. La Unirea -VfB Stuttgart pe cine să înjure? Oricum, dacă se vor monta şi plasele alea de protecţie, protecţia lui Gigi, stadionul va semăna jumătate a puşcărie, jumătate a groapă cu crocodili… Ar fi păcat să mai bifăm încă o performanţă. Cea mai firavă asistenţă la un meci de Champions League. Au avut şi alţii echipa campioană exilată în capitala ţării, dar nu s-au făcut de râs. În „Filantropica” are loc următoarea secvenţă: lui Dinică i se prezintă pentru selecţie câţiva cerşetori. Unul are SIDA. Dinică spune: „Exclus. SIDA nu prinde la noi. În România se moare de gripă”. Aşadar, în fotbalul poreclelor, al arbitrajelor după comandă şi după ureche, al regulamentelor şi comisiilor după bunul plac, nici Liga Campionilor nu mai prinde prea tare.

Craiova a obosit. Sătui să tot aştepte participarea în Champions League, cucerirea Cupei şi a campionatului, absolut sigure la fiecare început de sezon, fanii au ales indiferenţa. Indiferenţa Maxima. Atunci când Gigi Neţoiu a închis stadionul la un meci cu UM Timişoara, galeria a făcut priveghi în centrul oraşului. Acum, când Adrian Mititelu ordonă blocarea vânzării de bilete, nici măcar de priveghi nu mai are lumea timp şi chef. Cât să mai suporţi atâtea trofee şi atâtea promisiuni?

Ani şi ani la rând… Plus că, periodic, Mititelu a construit câte un stadion. Mai întâi, Tineretului. 25.000 de locuri, totul acoperit, machetă prezentată pe larg, redată şi mai pe larg de presa subordonată. La fel s-a întâmplat cu „Ion Oblemenco”. Urmează o altă arenă, ceva mai mică, pe care vor veni generaţiile noi de suporteri, copii crescuţi de actualul patron, un fel de şoimi ai patriei îmbrăcaţi în alb-albastru.

Ce mai plânge Kim Jong Il! La câte stadioane a construit Adrian Mititelu, putea să găzduiască de unul singur un Campionat Mondial… Echipa? E pe cele mai înalte culmi, la un loc de retrogradare. Bornescu şi Florin Costea, fotbalişti care au dus iluziile în spate, sunt puşi la zid. Ei şi ceilalţi îşi văd banii după cum bate vântul. Dar speranţa moare ultima, nu-i aşa? Din păcate, sau, pentru unii, din fericire, speranţa Craiovei de azi şi de mâine răspunde la numele de Adrian Mititelu.

George Copos a fost un vizionar. Pe vremea când Gigi Becali căra blugi şi săpunuri cu tirurile de la Istanbul, iar Cristi Borcea era convins că butelia e farmecul vieţii, fostul şef utecist şi-a pus averea şi fursecurile la bătaie, investind în Rapid. A simţit că acolo e rost de publicitate şi de imagine. I-a ieşit.

Galeria, încă păstorită de celebrul şi regretatul Mincea, îi scanda numele. Ziarele îi tipăreau poza, e drept doar alb-negru, lucru rar pentru nişte timpuri în care de acest privilegiu se bucurau doar politicienii şi criminalii. Anii au trecut.
Copos a dezvoltat afacere după afacere, a intrat şi în Top 100, de Top 300 nu mai vorbim, l-a ademenit în Giuleşti, asta, da, lovitură, inclusiv pe Mircea Lucescu, apoi iubirea pentru Rapid s-a stins uşor.

Cu ditamai capitalul de imagine la purtător, fostul „Berlusconi din Giuleşti” s-a îndreptat spre vele, iahturi şi alte ambarcaţiuni. N-a apărut la stadion nici la meciul cu Vasluiul. Deşi Pământul se scufundă, Rapid se încăpăţânează să reziste. Jucătorii dorm pe unde apucă, banii vin abia când vreunii dintre ei sunt în prag de a deveni liberi, iar antrenorii şi conducerea gestionează un lot pentru care şi-au dat binecuvântarea inclusiv Taher şi trupa lui de bussinesmani dedulciţi brusc la jocul cu mingea.

Viorel Hizo află din ziare că după următorul meci s-ar putea să fie demis dacă nu câştigă, de parcă navigatorul-şef i-ar fi dat pe mână vreun TGV, nu o locomotivă gata să sară de pe şine la orice macaz. În condiţiile astea, rişti să ai probleme cu sănătatea şi dezlegând integrame, darămite la un meci nebun precum cel de duminică! După asemenea victorie, o echipă şi-ar putea face planuri.

Rapidiştii vor continua să înghită incertitudini, aşteptând ba sfârşitul crizei financiare, ba prognoza de weekend, de care depinde hotărârea patronului dacă va ieşi în larg sau va prefera televizorul.

Accidentarea stupidă a lui Bogdan Lobonţ dintr-un banal meci Dinamo – Gloria Bistriţa l-a ţinut departe de echipa naţională. Ce şansă a ratat actualul portar al Romei! Cel puţin terenul pe care s-a jucat meciul cu Austria i-ar fi amintit de maidanele copilăriei. Pe vremuri, otrăveam fântânile. Astăzi, în fotbal, vopsim gazonul. Aflat la Roma, Lobonţ a mai ratat şi trăirea pe viu a dilemei el sau Dani Coman? Ce discuţii s-ar mai fi ivit! Cum şi-ar mai fi dat cu părerea Borcea şi compania, cât ar mai fi pătimit „finul” Coman… Aşa, a rămas în cantonamentul de la Trigoria al echipei italiene, ca să împartă plonjoanele cu un alt român, Alexandru Pena, un băiat de 19 ani ajuns în capitala Italiei de la şcoala lui Gică Popescu. Amănuntul te face să tresari, dacă AS Roma are în lot doi portari români, parcă n-ar fi chiar totul pierdut. Lobonţ a intrat cu adevărat în fotbalul nostru acum ceva mai bine de un deceniu, apărând poarta Rapidului. În Giuleşti tocmai descălecase Mircea Lucescu, lucru suficient cât să aprindă un campionat intern care băltea sub dominarea sâcâitoare a Stelei. Bogdan avea zulufi şi purta nişte jambiere nostime, cu ciucuraşi. Rapid a pierdut în acea ediţie campionatul, avea să triumfe un an mai târziu, dar s-a ales cu un portar pe cinste. Lobonţ a ridicat capul spre fotbalul mare, dar Ajax şi Fiorentina au fost două prăjituri cu gust amar. Anul trecut, la Euro, Lobonţ a făcut un meci mare contra Italiei, determinându-i pe pretenţioşii gazetari italieni să deschidă larg cutiuţa cu metafore. Roma îl aşteaptă să repete plonjoanele cu care i-a dezarmat atunci pe Toni şi Del Piero. Ave Lobonţ!

Elocvent pentru fotbalul nostru şi pentru felul de a vedea şi a judeca lucrurile este că după egalul de la Paris cel mai mult s-au auzit şi ofuscat Gigi Becali şi Adrian Mititelu. Plus, înainte, Cristi Borcea. Adică trei dintre patronii care şi-au dezamăgit cel mai mult fanii propriilor echipe în ultima vreme. Toţi aceşti antrenori de duminică au criticat selecţia şi tactica! Răzvan Lucescu n-a predat o lecţie de fotbal şi nici n-a pus tricolorul pe Tour Eiffel. „E un rezultat mare” au spus şi selecţionerul, şi preşedintele FRF. Deocamdată e un rezultat bun. Mare va fi dacă peste ani vom observa că egalul de sâmbătă seară a fost actul de naştere al unei generaţii care va avea ceva de spus. Aşa cum, în 1982, egalul de la Florenţa, contra campioanei mondiale, a consolidat generaţia Euro 84. Sau cum în 1988, victoria de la Sofia a născut generaţia Italia 90, botezată ulterior „de aur”. Sigur, echipa lui Răzvan, bine că putem discuta despre aşa ceva, nu face spectacol. Dar e o echipă la care putem privi cu speranţă. Ceea ce nu mai putea fi vorba cu Victor Piţurcă. Dacă Gigi Becali spunea că la începutul mandatului lui Piţurcă echipa juca mai bine decât acum, ar fi avut într-o măsură dreptate. Cu Piţurcă, echipa a făcut în toamna lui 2005, 2-0 la Constanţa, contra Cehiei, o partidă memorabilă. A fost, e drept, meciul lui Mutu, dar s-a întâmplat, totuşi, în mandatul celui mai criticat selecţioner al ultimelor două decenii. Lui Răzvan i se reproşează jocul defensiv. Ce antrenor român s-ar fi dus să atace Franţa pe Stade de France? Nu-mi vine în minte vreun nume. Egalul de la Paris e punctul de plecare. Meciurile cu Austria şi Feroe, chiar şi cel de la Belgrad, ar trebui să însemne turnanta către calificările viitoare. Cât despre critici şi aprecieri, să nu-ţi faci probleme, Răzvan! Vicente Feola a luat în 1958 primul titlu mondial din istoria Braziliei. Când s-a întors după eşecul din 1966, a avut ceva probleme locative. Pur şi simplu, fanii îi dăduseră foc la casă.